Amurg violet, de George Bacovia (comentariu literar / analiză literară)

 

George Bacovia (1881-1957), pe numele său adevărat George Vasiliu, „este o personalitate artistică complexă, ale cărei valori nu pot fi căutate pe o singură coardă şi relativa monotonie tematică a poeziei sale [...] ascunde de fapt o mare bogăţie interioară de sensibilitate şi o diversitate derutantă a artei sale” (Mircea Anghelescu). Pseudonimul Bacovia îl împrumută de la numele roman al oraşului natal, Bacău, aşa cum el însuşi precizează într-un interviu apărut în 1943: „Pseudonimul [...] vine de la numele roman al Bacăului, care se zicea Bacovia, aşa numindu-se probabil întreaga regiune din această parte a Moldovei. Eu l-am luat [...] din dicţionarul lui B.P. Hasdeu, cum cred că va fi făcut şi Tudor Arghezi în legătură cu râul Argeşului”.

 

Poezia lui Bacovia este expresia cea mai elocventă şi mai durabilă a simbolismului autohton, cu toate temele, motivele şi tehnicile specifice acestui curent literar pe plan european. Se regăsesc în opera sa poetică toate instrumentele tehnicii simboliste: simbolul, sugestia, corespondenţele, muzicalitatea, cromatica, olfactivul, prozodia, precum şi temele şi motivele ce ilustrează şi definesc acest curent: condiţia poetului şi a poeziei, solitudinea, melancolia, spleen-ul, misterul, evadarea, natura (cu motivul ploii dezintegratoare şi al anotimpurilor nevrotice), nevroza, iubirea deprimantă, oraşul de provincie sufocant etc. Bacovia cultivă un simbolism de esenţă şi nu unui formal, iar starea poetică se transmite cititorului ca trăire interioară, ca fapt de viaţă.

 

Poezia Amurg violet de George Bacovia a apărut mai întâi în revista „Arta” (1904), apoi a fost integrată în volumul de debut Plumb (1916). Poezia este dominată de cromatică, modalitate simbolistă cu profunde sensuri în definirea stărilor interioare ale eului liric, după cum însuşi Bacovia mărturisea: „În poezie m-a obsedat totdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor sau audiţie colorată. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare”. Astfel, există un cod al interpretării culorii bacoviene, între care verdele crud, rozul şi albastrul sugerează starea de nevroză, violetul halucinaţia, albul inexistenţa, negrul şi roşul simbolizează moartea.

 

Tema poeziei

 

Tema poeziei se înscrie în cromatica simbolismului şi ilustrează prăbuşirea psihică definitivă a eului liric, care n-are soluţie de a ieşi din această stare dezolantă, provocată de halucinaţii în receptarea realităţii înconjurătoare.

 

Ideea poeziei

 

Ideea exprimă starea de deprimare a poetului care percepe chinuitor imagini halucinante, lucruri şi situaţii inexistente, simţindu-se bulversat spiritual în această lume care-l apasă, în care se simte închis definitiv, fără a avea vreo soluţie de evadare.

 

Titlul poeziei

 

Titlul poeziei Amurg violet simbolizează starea de declin spiritual, de sfârşit al vieţii, Amurg, etapă existenţială în care halucinaţiile chinuitoare, „violet”, copleşesc fiinţa umană.

 

Structură, compoziţie, limbaj poetic

 

Incipitul reia titlul ce simbolizează „amurgul” spiritual, starea psihică năucitoare, fiind accentuată de simbolul „toamnă”, care sugerează declinul vital al eului liric: „Amurg de toamnă violet...”. Punctele de suspensie sugerează o stare de monotonie, spleen, plictis-existenţial de care este cuprins eul liric.

 

Poezia este alcătuită din trei catrene, dominate de culoarea „violet”, ce simbolizează o lume bizară, halucinantă, pe care eul liric nu o înţelege, cu care nu se potriveşte, care-l bulversează şi-l deprimă. În prima strofă, imaginile vizuale himerice ale plopilor care par „Apostoli în odăjdii violete” sugerează ideea deprimantă că şi preoţii, ca simbol al divinităţii, sunt himerici, ultimul vers anulând orice posibilitate de a ieşi din starea copleşitoarele nălucirilor.

 

Strofa a doua accentuează starea de ireal prin versurile-cheie devenite laitmotiv: „Amurg de toamnă violet” şi „Oraşul tot e violet”. Eul liric percepe lumea într-o lentitudine (apatie, lipsă de energie) „cochetă”, ipostază bizară şi la fel de anormală prin imaginea mulţimii violete, simbolizând o extensie dezolantă şi degradantă a teluricului.

 

Ultima strofă reflectă lirismul subiectiv şi exprimă atitudinea superioară a eului liric, în ipostaza artistului aflat în turnul de fildeş al creaţiei, care sesizează în mod direct, „văd”, imagini halucinante ale trecutului: „voievozi cu plete; / Străbunii trec în pâlcuri violete”. Imaginea poate fi apocaliptică prin faptul că se anulează reflectarea istorică a rădăcinilor strămoşeşti, ilustrând o lume iluzorie, ireală, un vid ancestral. Ideea seamănă întrucâtva cu aceea din poezia „Lacustră”, unde versul „Un gol istoric se întinde” simbolizează dispariţia universului, a lumii care devine hău, neant, dezintegrare.

 

Versurile-cheie se manifestă ca elemente de recurenţă şi accentuează obsesiv delirul chinuitor şi deprimant al artistului. De altfel, dacă se înlătură aceste versuri din fiecare strofă, rămân în toată poezia trei distihuri ce intră în zona banalului, pierzându-se fascinaţia halucinantă a imaginilor simbolistice: „Doi plopi, în fund, apar în siluete: / - Apostoli în odăjdii violete - // [...] Pe drum e-o lume leneşă, cochetă; / Mulţimea toată pare violetă. // [...] Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete; / Străbunii trec în pâlcuri violete”.

 

Prozodia

 

Ritmul iambic, măsura versurilor de 8-11 silabe şi rima îmbrăţişată asigură o structură simetrică şi o organizare riguroasă acestei creaţii lirice.

 

Limbajul artistic

 

În primele două strofe se manifestă lirismul obiectiv, eul liric pare detaşat de imaginile halucinante, pe care le descrie cu ambiguitate, pe când în ultima strofă lirismul subiectiv este concretizat de verbul la persoana I singular „văd”, deşi reprezentările vizuale sunt receptate cu superioritate, „din turn”.

 

Simbolul cromatic

 

Simbolul cromatic „violet” este aşezat ca rimă în trei versuri în fiecare strofă, ceea ce sugerează obsesia copleşitoare a lumii halucinante, a realităţii „maltratate” în care eul liric se singularizează. Metafora „Apostoli în odăjdii violete” creează o imagine vizuală ireală, ce-şi are drept corespondent în natură „doi plopi”. Reprezentarea lumii iluzorii este simbolizată printr-un epitet dublu: „lume leneşă, cochetă”.

 

Realitatea lumii ilustrate în poezia bacoviană este adesea „maltratată”, deformată de „repetiţia mecanică prin care Bacovia creează o lume de marionete, de păpuşi de ceară, ce fac salturi groteşti ca nişte fiinţe dezarticulate” (Nicolae Manolescu).

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com