Anna de Noailles

 

Contesa Mathieu (Anna) de Noailles (Anne Elisabeth de Brancova) (15 noiembrie 1876, Paris - 30 aprilie 1933, Paris) este o poetă, prozatoare şi eseistă. Este primul dintre cei trei copii ai Ralucăi / Rachel (născută Musurus), de origine cretană (tatăl ei, Constantin Musurus Paşa, fost ambasador al Porţii Otomane la Londra, tradusese Divina Comedie a lui Dante în greceşte şi avea în ascendenţă un erudit umanist prieten cu Erasm şi cu Aldo Manutio), şi ai lui Grigore Bibescu, fiu al domnitorului Gheorghe Bibescu. Bunica paternă, Zoe Mavrocordat, dobândise prin adopţie numele Brâncoveanu şi Basarab. Noailles primeşte în casă o instrucţie umanistă (tatăl îi predă istoria), rafinată în contactele cu numeroase personalităţi artistice şi diplomatice care frecventează familia; printre acestea, Frederic Mistral, Sully Prudhomme, Ignace Paderewsky sau viitorul rege al Angliei, Eduard VII. Mama, pianistă de virtuozitate, o pregăteşte pentru această carieră şi, la 8-9 ani, fetiţa execută furtunos piese de Beethoven, Mozart, Chopin, Mendelssohn. E însă egal înzestrată pentru desen şi pictură (în 1927 va şi expune o suită de pasteluri, cu vernisajul patronat de Edouard Herriot).

 

În 1885, la vârsta de 9 ani, călătoreşte, pentru prima şi singura oară, o săptămână, în România - unde este înmormântat tatăl său, decedat subit, şi amintirile păstrate sunt mai ales întunecate (ceremonia funerară) sau dezolante prin spectacolul agresiv al sărăciei şi înapoierii; merge apoi să-şi viziteze bunicul la Constantinopol, în palatul de la Arnăut-Chioi. Aici un frate al mamei, Paul Musurus, poet parnasian, discipol al lui Leconte de Lisle şi al lui Theophile Gautier, dar şi mare admirator al lui Victor Hugo, îi imprimă cultul, nestins întreaga viaţă, pentru bătrânul bard vizionar, incitându-i pasiunea pentru poezie şi cu lecturi din Corneille, Racine, Musset, Goethe, Shakespeare, care îi vor modela decisiv personalitatea, desăvârşită mai târziu prin descoperirea lui Nietzsche şi Wagner.

 

Dintre lecturile copilăriei şi adolescenţei, cu amprentă în cele ce va scrie, nu pot fi omişi Pascal, Chateaubriand, Lamartine, Francis Jammes şi Verlaine. La 13 ani se vădeşte total confiscată de muza poetică şi compune două albume de versuri. Frederic Mistral vede în mica autoare o viitoare scriitoare de geniu. Integrându-se, prin căsătoria cu contele Mathieu de Noailles (1897), unei străvechi familii franceze, va întreţine un salon reputat prin aristocratismul de blazon şi valori, dar şi prin nonconformismul opiniilor şi verva scăpărătoare a amfitrioanei.

 

Avea să cultive, ca un crez moral manifest, prietenia literară; bogate afinităţi au legat-o de Marcel Proust; îşi scriu aproape zilnic între 1901 şi 1919, prozatorul îi laudă scrisul cu exaltare, consolidându-i reputaţia literară, şi, recunoscându-se el însuşi excesiv dependent de stilul prietenei sale, îşi va distruge un volum; o prietenie pasionată a legat-o şi de Maurice Barres, care îi închină în 1905 memorialul de călătorie Le Voyage de Sparte, cu emblematica dedicaţie „coborâţi de la Dunăre ca Ronsard şi de la Bizanţ ca Chenier"; o relaţie de excepţie a avut cu vara ei, Elena Văcărescu, sub a cărei înrâurire va consacra un poem străbunilor valahi; i-au fost prieteni şi Anatole France, Pierre Loti, Maurice Maeterlinck, Gabriele D'Annunzio, Paul Valery, Paul Claudel, Henri Bergson, Roger Martin du Gard, Colette, Jean Cocteau. Etalând semeţ o stirpe princiară multiseculară, Noailles apără însă, vehement hugolian, opţiuni democratice republicane şi, strălucită ora-toare, reprezintă decenii de-a rândul, la solemnităţi, regimul, cineva numind-o maliţios „muză oficială a celei de-a treia Republici".

 

Sfidându-şi mediul social, se recunoaşte atee şi voltairiană, îl agreează pe plebeianul Emile Zola, agită adeziuni radicale de stânga - în 1894 combate şi ea de partea dreyfusarzilor, atrăgându-şi ocara „Gavroche de Byzance" - în 1914 compune poemul Moartea lui Jaures, în memoria „apostolului" socialist asasinat, Leon Blum îi e prieten şi, cu toate că închină eroismului de la Verdun poeme imnice, face profesie de credinţă pacifistă, iar în 1925 îl însoţeşte pe Paul Painleve (preşedinte al Consiliului de Miniştri, republican socialist) la sesiunea Ligii Naţiunilor. După 1920, când, alături de Proust şi Colette, primeşte Legiunea de Onoare, cursul onorurilor care i-au jalonat biografia se accelerează, trezind elogiile presei internaţionale: în 1921 devine membră a Academiei Regale de Artă şi Literatură Franceză a Belgiei şi i se conferă Marele Premiu pentru Literatură al Academiei Franceze. Un deceniu mai târziu este, consacrare superlativă în premieră feminină, comandor al Legiunii de Onoare.

 

Dependentă de „oxigenul gloriei" şi sfidând nietzscheean etica modestiei, Noailles e o personalitate cu viaţa concurând opera. Eminamente prezenţă-spectacol, cumul de frenezii şi tăceri oraculare, degaja un „farmec fizic violent", magnetizant. Trăind narcisiac şi estetic la modul saturat din la belle epoque, exacerbând „pasiunea unicului", s-a ştiut face percepută ca „o fiinţă nepereche", care provoacă prin nonconformism şi paradox: fragilă şi dominatoare („voce de bronz şi argint"), natură de „cuceritoare" (Elena Văcărescu), iradiind inextricabil aroganţă şi simplicitate, prodigios locvace, cu o gestică vehementă, subtil afectată, intransigent justiţiară, stăpâneşte elanul de a convinge şi „reflexul de a decreta" seducător.

 

Adorată de contemporani, mulţi iluştri, şi întreţinând frenetic „climatul geniului" (Leon Blum, Maurice Barres o vedeau ca întruchipare a condiţiei geniale), a trăit adulată, cu tot cortegiul simbolurilor excelenţei: e lider informai de opinie, conduce în topurile revistelor culturale şi ale istoriilor literare, suveranii participă la festivităţile ei omagiale şi îi devin prieteni, pictori de aparat, dar şi mari artişti ca Vuillard, Van Dongen sau Rodin îi fac portretul, îi sunt dedicate cărţi, mentoratul spiritual îi este frecvent invocat („poezia ei a fost strigătul adolescenţei noastre", declara Francois Mauriac).

 

Deşi nu şi-a asumat feminismul, a ridicat prestigiul condiţiei feminine şi a propagat „celălalt" punct de vedere asupra erosului, stilului de viaţă, implicării politice, eroismului şi gloriei, operând o „schimbare de sex" în modelul literar de la 1900. Trăindu-şi, ca Proust, în recluziune şi suferinţe nevralgice ultimul deceniu de viaţă, locuinţa ei rămâne centru de pelerinaj. La 5 mai 1933, când i se oficiază funeralii naţionale, zece mii de parizieni înconjoară biserica La Madeleine, apoi e condusă, pe ultimul drum, către cimitirul Pere Lachaise. Nu a vorbit şi nu a scris româneşte, declarându-se mult timp total ignorantă cu privire la ţara părintească - ceea ce a aprins reacţii indignate printre compatrioţi (Octavian Goga, Ion Vinea, Paul Zarifopol). Se definea ca „scriitoare franceză cu mamă grecoaică", iar în discursul de recepţie de la Bruxelles a elogiat „nobila limbă franceză", „edificatoare de naţiuni şi oameni", căreia îi datora „toate şansele vieţii".

 

Abia în amurg, câteva gesturi remarcabile dovedesc o recuperare interioară a „renegatei" apartenenţe româneşti: va omagia filoanele latine rămase credincioase în fiinţa ei de fiică a Orientului, în 1931 va prefaţa cu empatie un volum de Contes roumains d'ecrivains contemporains, tipărit la Paris de Sarina Cassvan, şi va parcurge, în poemul Amintirea străbunilor, dedicat Elenei Văcărescu în numărul festiv, consacrat României Mari de „Illustration", la 1 decembrie 1928, o anamneză pioasă a „tainei obârşiilor" în „ţara aurită, cuminte, plină de candoare", care îi va fi imprimat cel dintâi vis - un „cânt să fie, de păstori", şi ale cărei palate, biserici, morminte au „zămislit neştiutoru-mi suflet". În ţară are un public fidel, „mii de gingaşe lectriţe române" (Paul Zarifopol), iar critica o indică drept reper pentru fizionomii literare autohtone ca Hortensia Papadat-Bengescu sau Lucian Blaga. Considerată mesager al spiritului românesc, un titlu de glorie este triada feminină în care, alături de verişoarele ei, Elena Văcărescu şi Martha Bibescu, a captivat lumea literară franceză antebelică şi a adus notorietate României.

 

În vasta bibliografie care i s-a consacrat, apologetic sau polemic, o temă recurentă este tocmai alchimia inclasabilă a lirismului ei şi aportul rădăcinilor româneşti („valahe"/„danubiene"/„balcanice") la insolitul prin care Noailles s-a impus în lirica de după parnasianism şi simbolism, instaurând intempestiv o resurecţie romantică aparte: astfel, la romanitatea poetei au fost raportate panteismul mistic, dar şi naturismul păgân, vitalismul concrescent contemplării morţii, cultul înaintaşilor, exaltarea deopotrivă a cosmosului şi a micului univers, cu deosebire vegetal, plonjeul în intimitatea eului, toate turnate în clasicitatea solemnă a prozodiei, cu manifesta conotaţie a unui discurs sapienţial, de sorginte străveche. În 1925, la propunerea unui grup de personalităţi animat de N. Iorga, Noailles este primită în Academia Română ca membră de onoare, cu motivaţia: „Intre cine cântă mediocru în româneşte după inspiraţii total străine şi cine aduce genial acordurile misterioase ale sufletului nostru într-una din cele mai mari literaturi ale lumii, este de preferat cu admiraţie acesta".

 

A debutat la 1 februarie 1898, sub numele Anne de Brancovan, în „Revue de Paris", cu un grupaj de şapte poeme, Litanies. A mai colaborat la „Revue hebdomadaire", „Revue des deux mondes", „Renaissance latine", „Mercure de France", „Paris Midi", „Nouvelle revue francaise", „Le Quotidien", „Le Figaro", „Revue de Paris", „Les Nouvelles litteraires", „Les Annales", iar în 1909 a editat cu Maurice Barres, la Strasbourg, revista „Les Marches de l'Est". Prima carte de poeme, Le Coeur innombrable, apare în 1901, cu un titlu şocant pentru uzanţele limbii franceze, înregistrat în lexicoane ca o „expresie proverbială" şi proiectând volumul în prim-plan (Premiul „Archon-Desperouses" al Academiei Franceze).

 

Au urmat, în notorietate crescândă - succes şi, uneori, scandal de sfidare morală - celelalte volume, încă opt, de versuri: L'Ombre des jours (1902), Les Eblouissements (1907), Les Vivants et les morts (1913), Les Forces eternelles (1920), Le Poeme de l'amour (1924), L'Honneur de souffrir (1927), Poemes d'enfance (1929), Derniers vers et Poemes d'enfance (1934, postum); trei romane - La Nouvelle esperance (1903), Le Visage emerveille (1904), La Domination (1905); fiziologii morale - Les Innocentes ou La Sagesse des femmes (1923); instantanee şi reflecţii de călătorie - Exactitudes (1930); proză memorialistică - Le Livre de ma vie (1932).

 

Lirica din Le Coeur innombrable coboară, prin nostalgia modernilor, în clasicitatea mitică, dionisiacă, şi celebrează, cu un senzualism de „cutezătoare", „fierbinte violenţă", frenezia vitală - chiar moartea e paroxism al jubilaţiei, „ca fructul în strivire" - punând sub semnul lui Pan şi al faunului un eu poetic neînfrânat, pulsând de hedonism tragic: „Trăiţi; nu vă lipsească iubirea, furia şi dorinţa. / Biete făpturi ce vieţuiţi, nimic n-aveţi pe lume în afara vieţii". Clasicismul îl evocă şi metrul alexandrin (recuzând versul alb, la modă), însă esenţial, cartea relansează, răsunător în epocă, trăirea romantică şi trece drept etalon al „romantismului feminin", contemporan cu Nietzsche şi Bergson. Vocea „faunesei", eruptivă, „nenumărată", pendulând între „strigăt ascuţit" şi torpoare extatică, pornind din excesivu-mi suflet" - „savană cutreierată de lei" - îşi revendică o „amprentă" de orgoliu pe „întristarea lumii".

 

L'Ombre des jours şi Les Eblouissements adâncesc excursul în paradoxul numinos al uimirii orbitoare, al martiriului revelaţiei cotidiene, cu euforia rănită de proximitatea furişă a întunericului, iar pe pragul disoluţiei în neant, o rugăciune „ameţitor de aprigă", în semeaţă îngenunchere, şi îndrăzneaţă conversie egolatră, e înălţată soarelui, dublul cosmic al inimii adoratoare; tinereţea triumfală nu e eternă, ochii sunt „plini de strigăt", gura „grea de umbră", iar cenuşa postumă fierbinte de trăire.

 

Les Vivants et les morts e o culminaţie a temei definitorii pentru Noailles: viaţa gestantă de moarte. Erosul e asociat morţii în toate omologiile care se potenţează reciproc; dragostea pierdută deschide sufletul către misterul macabru, cei vii sunt trecut, cuprinşi în viitorul morţii şi, asemeni Isoldei, agonizează învolburat, celebrând iubirea ca moarte extatică. Lirismul târziu al poetei reorchestrează marile ei teme - la care se adaugă carnagiul războiului - oficiind solemn, cu zvâcniri revoltate, „onoarea de a suferi", într-o splendoare a dezolării spiritualizate amar, cu resemnare de astru crepuscular, absorbit în „forţele eterne". Blamat ca un sacrilegiu moral, dar entuziasmându-i pe Proust şi pe Barres, romanul Le Visage emerveille adoptă formula notaţiei de jurnal, expunând, într-o proză cu tuşă diafană, impresionistă, candid, dar ardent senzitivă, erosul reprimat al unei călugăriţe aproape adolescente, iubind un pictor de icoane.

 

La Nouvelle esperance, în a cărei protagonistă, Sabine de Fontenay, s-au detectat note autobiografice, şi La Domination, portretizând în scriitorul Antoine Arnauld pe Maurice Barres, prezintă ipostazele feminină şi masculină ale unor fiinţe de excepţie, cu vocaţie dominatoare, dar sortite chinului şi morţii prin forţa propriei aţipii. Într-o proză sensibil contemporană lui Proust şi D'Annunzio, cu performanţe descriptive şi evocatoare neprăfuite de vreme, e scrisă Le Livre de ma vie, roman autobiografic frânt brusc după nararea ieşirii din adolescenţă. Deşi contestată şi cu gloria declinând postum, Noailles a rămas o figură literară de referinţă prin complexitatea energică a mesajului, în care, marii topoi ai secolului romantic „îşi dădeau ultima bătălie" triumfală (Albert Thibaudet), iar cei ai secolului al XX-lea explodau provocator.

 

Opera literară

 

Le Coeur innombrable, Paris, 1901;

L'Ombre des jours, Paris, 1902;

La Nouvelle esperance, Paris, 1903;

Le Visage emerveille, Paris, 1904;

La Domination, Paris, 1905;

Les Eblouissements, Paris, 1907;

De la Rive d'Europe a la rive d'Asie, Paris, 1913;

Les Vivants et les morts, Paris, 1913;

Les Forces eternelles, Paris, 1920;

Poesies, Paris, 1920;

Conte triste avec une moralite, Paris, 1921;

Les Innocentes ou La Sagesse des femmes, Paris, 1923;

Les Climats, Paris, 1924;

Le Poeme de l'amour, Paris, 1924;

Passions et vanites, Paris, 1926;

L'Honneur de souffrir, Paris, 1927;

Elena Văcărescu, Anna de Noailles, Miresme de departe, traducere de A. Pop-Marţian şi Ştefan Bălceşti, Câmpulung Muscel, 1927;

Poemes d'enfance, Paris, 1929;

Exactitudes, Paris, 1930;

Le Livre de ma vie, Paris, 1932;

Derniers vers et Poemes d'enfance, Paris, 1934;

Elena Văcărescu, Anna de Noailles, Versuri, traducere de Demostene Botez şi Lazăr Iliescu, introducere de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1971;

Umbra zilelor, ediţie îngrijită, traducere şi prefaţă de Virgil Bulat, Cluj Napoca, 1982;

Anna Brâncoveanu de Noailles, Cartea vieţii mele;

Marcel Proust, Scrisori către Anna Brâncoveanu de Noailles, ediţie îngrijită şi traducere de Virgil Bulat, Bucureşti, 1986;

Dispreţul vanităţii, traducere de Lazăr Iliescu, Timişoara, 1995.

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com