Caracteristicile poeziei „Doina”, de Vasile Alecsandri (comentariu literar / rezumat literar)

 

Doina, creaţie culeasă şi publicată de Vasile Alecsandri în volumul Poezii populare ale românilor din 1852, este cântecul generic, reprezentativ al acestei specii literare, o doină despre doină, o „artă poetică” în care creatorul anonim defineşte şi nuanţează, prin versuri vibrante, temele şi sentimentele profunde ale unei astfel de opere lirice în versuri, care exprimă o paletă bogată de stări sufleteşti.

 

Întregul conţinut al poeziei Doina se regăseşte de altfel în definiţia acestei specii literare, de operă lirică în versuri, în care se exprimă o gamă foarte largă de sentimente, de la chiotul de bucurie până la jalea profundă, de unde şi tipologia diversificată a acestei creaţii populare: de dor, de jale, de haiducie, de cătănie, de înstrăinare etc. Doina se asociază cu cel mai tulburător sentiment românesc, acela de „dor”, cuvânt intraductibil în alte limbi, tocmai prin originalitatea şi profunzimea sentimentului pe care îl sugerează.

 

Primele patru versuri conţin definiţiile esenţiale ale acestui cântec popular, precum şi legătura indisolubilă dintre viaţa omului şi versul melodios al doinei: „Doină, doină, cântic dulce, / Când te-aud, nu m-aş mai duce! / Doină, doină, viers cu foc, / Când răsuni, eu stau în loc”. Definiţiile asociază cuvinte simple care stau sub semnul metaforei: „cântec dulce”, „viers cu foc”, sintagme ce exprimă melodicitatea cântecului, prin epitetul „dulce”, şi intensitatea trăirii lăuntrice, prin „viers cu foc”. Repetiţia iniţială, „doină, doină”, este o formulă de adresare care personifică acest cântec, îl transformă într-o fiinţă apropiată sufleteşte, de neînlăturat din viaţa omului.

 

Răsunetul acestui cântec, ca un semnal redat prin verbe („aud”; „răsuni”), transfigurează puternic fiinţa umană, determinând gesturi şi atitudini care îi hotărăsc cărările vieţii: „Când te-aud, nu m-aş mai duce!”, „Când răsuni, eu stau în loc!”. Această forţă de influenţare a sensibilităţii umane creează, o legătură puternică între firea omului şi cântecul cel mai îndrăgit, identificată şi în diversitatea de sentimente pe care le exprimă: bucurie, tristeţe, avânt, spirit de dreptate, dragoste de natură.

 

Poetul anonim ilustrează relaţia om - cântec - univers afectiv prin situarea vieţii umane în succesiunea anotimpurilor, în deplină armonie cu natura, în directă determinare de către stările şi fenomenele acesteia. Primăvara este, ca în toată poezia românească, un simbol al libertăţii, al reînvierii naturii, al spaţiilor vaste, larg deschise, al plenitudinii sentimentelor umane: „Bate vânt de primăvară / Eu cânt doina pe afară, / De mă-ngân cu florile / Şi privighetorile.”. Totul este personificat, elementele reprezentative ale naturii, florile, privighetorile, simboluri ale frumosului, fiind într-o permanentă comunicare cu omul.

 

Iarna, definită printr-un epitet semnificativ, „viscoloasă!”, este un anotimp al recluziunii, al spaţiului închis, al tristeţii în care se învăluie firea umană pentru a străbate vremea de restrişte şi a reveni la viaţă cu puteri noi, într-un nou ciclu al naturii: „Vine iarna viscoloasă / Eu cânt doina-nchis în casă, / De-mi mai mângâi zilele, / Zilele şi nopţile”. Primăvara, anotimp al trezirii la viaţă a naturii, al exploziei formelor („Frunza-n codru cât învie”), fortifică fiinţa umană, deschide spaţiile, aduce o notă de voioşie, de încredere în viaţă, doina devenind cântecul haiducului, personajul justiţiar din folclorul românesc. Prezentă în toate momentele vieţii, armonizând existenţa omului cu stările complexe ale naturii, doina devine cântecul de supravieţuire al românului, de armonie deplină cu întregul univers, redată printr-o sublimă repetiţie: „Doina zic, doina suspin, / Tot cu doina mă mai ţin. / Doina cânt, doina şoptesc, / Tot cu doina vieţuiesc”.

 

Poezia este învăluită de o puternică revărsare lirică, sentimentele fiind exprimate în mod direct, incluzând dragostea şi admiraţia faţă de doină, tonul melodic, asociat în mod firesc cu muzica populară, şi elemente stilistice şi prozodice tipice pentru această specie literară. Ritmul trohaic, dinamic, cu accentul pe prima silabă a unităţii metrice, dă versului şi implicit sentimentului exprimat o intensitate melodică şi o armonie profundă, susţinută şi de măsura scurtă, de opt silabe, precum şi de rima împerecheată. Prezenţa eului liric se observă uşor, prin mărci stilistice specifice, prin adresarea directă către doină, care apare personificată, şi prin forme verbale şi pronominale de persoana I singular: „aud”, „m-aş duce”, „eu stau”, „eu cânt”.

 

Permanenţa doinei ca mod de manifestare existenţială a omului din popor este sugerată printr-o serie de verbe ale stării şi ale zicerii („zic”, „suspin”, „cânt”, „şoptesc”, „vieţuiesc”, „mă ţin” etc.), prin repetiţia cuvântului din titlu, generic, „doina” (de douăsprezece ori) şi a adverbului „tot”, care marchează identitatea deplină cu cel mai îndrăgit şi mai răspândit cântec popular. Conţinutul bogat de idei şi de sentimente este nuanţat şi prin frecvenţa figurilor de stil, prin personificarea dominantă a doinei, prin repetiţiile insistente de verbe şi de substantive, prin enumeraţiile ce transcriu stări sufleteşti şi evenimente din viaţa naturii, prin epitete şi metafore definitorii ce concură la nota de lirism covârşitor al acestei poezii, care o individualizează între creaţiile de acelaşi gen.

 

Recomandări

 

Opera lui Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri - cronologie

Comediile lui Vasile Alecsandri

Cronologia lui Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri şi comediile sale

Indicele bibliografic al lui Vasile Alecsandri

Cronologia operei dramatice a lui Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri - biografia, viaţa, activitatea şi opera literară

Biografia, viaţa, activitatea şi opera literară a lui Vasile Alecsandri

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com