Caracterizarea personajului principal Ştefan cel Mare din drama „Apus de soare”, de Barbu Ştefănescu Delavrancea

 

„Deşi într-un fond fabulos şi poetic, Apus de soare trăieşte mai ales prin realizarea tipologică a eroului principal. S-a zis, şi pe drept cuvânt, că această dramă desfăşoară conflictul dintre o mare energie ce nu vrea să piară şi moarte. Însă interesul depăşeşte simpla originalitate a subiectului şi atinge valoarea unei creaţiuni de întindere universală. În Ştefan cel Mare este exemplificată cu un rar noroc psihologia autocratului, a tatălui de familie absolut şi, în sfârşit, a bătrânului” (George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent).

 

Pornind de la paginile de cronică închinate de istoriografia românească epocii lui Ştefan cel Mare, convertind persoana în personaj şi prin aceasta fiinţa efemeră într-o imagine eternă, Barbu Ştefănescu Delavrancea conturează în Apus de soare un erou excepţional, un simbol al gloriei Moldovei de altădată, chiar dacă Ştefan este surprins la apusul vieţii. În Ştefan autorul a proiectat idealurile dintotdeauna de libertate, independenţă şi prosperitate ale poporului român, ceea ce face din personaj o figură măreaţă, monumentală, la graniţa adevărului cu legenda, a istoriei cu balada. Aşa se explică şi lipsa de consistenţă a celorlalte personaje ale dramei, care nu servesc decât ca elemente de fundal, necesare reliefării protagonistului. Această tehnică a basoreliefului, împrumutată din sculptură, îi asigură eroului unitate estetică şi psihologică, făcându-l veridic şi unic în literatura noastră.

 

Printr-o desăvârşită artă a portretului, Delavrancea surprinde personajul în mai multe ipostaze - soţ, domn, tată - şi prin toate mijloacele de caracterizare, directă şi indirectă. Faptele - prezente sau trecute - îl relevă ca un viteaz neînfricat, un excelent strateg, patriot sincer şi luptător pentru dreptate, capabil nu doar să învingă în războaie prin acţiune directă, ci şi să realizeze alianţe europene dificile, pentru a învinge puterea otomană.

 

În actul al II-lea, clucerul Moghilă îi povesteşte doamnei Maria cum s-a desfăşurat bătălia din Pocuţia, la care Ştefan este nevoit să meargă, în ciuda bătrâneţii şi a rănii de la picior, pentru a recupera această provincie situată la nord de Bucovina de la regele Poloniei, care nu mai recunoştea faptul că i-a cedat-o drept garanţie pentru tratatul de pace încheiat în urma înfrângerii din Codrii Cosminului. Cu sufletul la gură, Moghilă povesteşte cum Ştefan şi-a ascuns grosul armatei într-o pădure, sub comanda lui Bogdan, şi l-a trimis pe Luca Arbore în faţă, cu o mie de oşteni. Polonii atacă, având impresia că aceasta este toată armata, Arbore se preface că se retrage, răsfirând armata polonă în faţa lui Bogdan, care îi loveşte din plin, după care intervine şi Ştefan, înconjurându-i, astfel încât polonii sunt zdrobiţi.

 

O ipostază mai paşnică este aceea de tată, care îl determină pe Ştefan să-şi modeleze atitudinile în funcţie de sensibilitatea copiilor. Memorabilă în acest sens este scena în care se preface că doarme şi vorbeşte în somn, pentru a-i aduce la cunoştinţă Oanei taina naşterii sale şi a asemănării dintre ei, precum şi pentru a preîntâmpina iubirea ce se înfiripa între Oana şi Rareş, care de asemenea îi era fiu.

 

Caracterizarea directă realizată de celelalte personaje îl prezintă drept „şoiman”, „vultur” (Ulea), „zmeu” (Petru Rareş), „slăvitul” sau „sfântul” (vocea colectivă şi anonimă). Clucerul Moghilă arată că „nimeni nu s-a plâns de judecăţile lui în vreme de pace, ori că-n războaie n-a sărit unde a fost mai greu”, subliniind astfel spiritul de dreptate şi calităţile de conducător şi de oştean ale lui Ştefan. Văzându-şi, în timp, privilegiile limitate, boierii se pregătesc să-l abandoneze pe domnitor, acum slăbit şi neputincios - credeau ei -, pentru a-şi aduce un domn-marionetă, pe care să-l conducă după voinţa lor: „Stolnicul Drăgan: A fost bun... nu zic... Jitnicerul Stavăr: Şi drept... Stolnicul Drăgan: Cu ţara, da... Jitnicerul Stavăr: Pe noi ne-a cam scurtat... Stolnicul Drăgan: Boier, răzăş, ţăran supus, era totuna în faţa lui...”.

 

Autocaracterizarea se desprinde atât din discuţiile cu Oana, cu doamna Maria sau cu boierii, cât şi din monologul din actul al III-lea, construit pe motivele ubi sunt şi fortuna labilis, în care domnitorul îşi parcurge retrospectiv existenţa şi o cântăreşte numai prin raportare la fiinţa ţării: „...şi cum vru Moldova aşa vrusei şi eu...”, „Eu am fost biruit la Războieni şi la Chilia, Moldova a biruit pretutindenea! Am fost norocul, a fost tăria!”, „Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe...”. Credinţa domnitorului şi slujirea celor mai nobile principii şi valori de-a lungul vieţii reies din aceeaşi secvenţă a discursului: „Când voi fi în faţa lui, voi îndrăzni să-i zic: Doamne, tu singur ştii ce-a fost în inima mea, că-n tine am crezut, că nicio deşertăciune nu s-a lipit de sufletul meu, că am stat zid neclintit în faţa păgânilor”.

 

În ultimele sale clipe, Ştefan trăieşte cel mai mare conflict din viaţa lui, în care duşmanul este fără chip şi are o forţă pe care nu o cunoaşte, tocmai prin aceasta fiind atât de periculos: moartea. Vrea însă să-şi îndeplinească şi ultima datorie faţă de Moldova şi să-i lase un domn drept, viteaz şi cumpătat, care să o slujească aşa cum a făcut-o şi el. Îşi adună astfel ultimele puteri, îl omoară pe paharnicul Ulea şi-l lasă domn pe Bogdan, fiul său, ceea ce îi impune definitiv voinţa de nezdruncinat prin vreo forţă omenească: „Bogdane! (...) Şi voi, mărturie a ceea ce aţi văzut, spuneţi ţării (...) că voinţa mea e să se ungă Bogdan de când sunt în viaţă... Că voinţa mea ş-a ei a fost pururea una...”.

 

S-a văzut în Ştefan, tocmai datorită forţei sale extraordinare de a-şi depăşi limitele, un erou tragic, opus, prin voinţă şi puterea asupra celorlalţi, Regelui Lear, care îşi pierde autoritatea odată ce copiii devin mari, ajungând o marionetă în mâinile acestora. „Supradimensionat şi sublimat în propria voinţă, Ştefan este chintesenţa autorităţii, a demnităţii, a neamului. Situaţiile dramatice se organizează ca semne ale acestei voinţe formidabile care creează un conflict de aspect cosmic: Ştefan este în luptă cu propria moarte, cu condiţia umană, drama realizând tragicul în condiţia sa pură, de înfruntare a limitei” (Doina Modola Prunea, „Prefaţă”, în Teatru).

 

Recomandări

 

Apus de soare, de Barbu Ştefănescu Delavrancea - mitul romantic al ctitorului de ţară (comentariu literar / rezumat literar)

Biografia, viaţa, activitatea şi opera literară a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea

Barbu Ştefănescu Delavrancea - biografia, viaţa, activitatea şi opera literară

Teatrul romantic al lui Barbu Ştefănescu Delavrancea

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com