Constantin Ipsilanti

 

Constantin Ipsilanti (circa 1760, Istanbul - 12 iunie 1816, Kiev) - domn al Moldovei (7/18 martie 1799 - 28 iunie / 10 iulie 1801, 15/27 decembrie 1806 - august 1807) şi al Ţării Româneşti (18/30 august 1802 - 12/24 august 1806, 3/15 octombrie 1806 - august 1807, iulie - august 1807). A cumulat peste 8 ani de domnie. Fiul lui Alexandru lpsilanti şi al Ecaterinei Moruzi, fiica lui Constantin Moruzi. Înainte de domnie s-a refugiat pentru o perioadă, împreună cu fratele său Dimitrie, în Imperiul Habsburgic, fapt care a determinat mazilirea tatălui lor de pe tronul Ţării Româneşti.

 

În august 1796 a fost numit mare dragoman al Porţii, funcţie care i-a permis să reorganizeze armata otomană şi să traducă în turcă lucrări de tactică militară. La 7/18 martie 1799 a obţinut tronul Moldovei, în scurta perioadă de domnie reuşind doar să organizeze o mică oaste de mercenari, în principal străini, care urma să fie trimisă în Ţara Românească pentru a lupta împotriva pazvangiilor (trupele rebelului turc Osman Pasvanoglu) de la Vidin. La 29 iunie / 10 iulie 1801 Ipsilanti a fost mazilit şi înlocuit cu Alexandru Suţu. La 18/30 august 1802 este numit pentru prima dată domn al Ţării Româneşti cu sprijinul Prusiei, Angliei, Rusiei şi al boierilor refugiaţi la Braşov.

 

Prima parte a domniei este caracterizată de o fiscalitate relativ relaxată, pentru ca mai apoi unele dări să fie chiar dublate. A luat o serie de măsuri edilitare, printre care refacerea podurilor distruse de cutremurul din 1802 şi de incendiul din 1806 din Bucureşti, precum şi alinierea uliţelor. A reorganizat breslele unite ale lemnarilor, zidarilor, cărămidarilor, zugravilor şi tâmplarilor, pe care i-a folosit la reconstrucţia caselor avariate de cutremurul din 1802. A acordat atenţie armatei organizând o oaste de circa 8.000 de oameni, pe care i-a dotat cu uniforme şi arme. În ultima sa domnie în Ţara Românească, Ipsilanti a fost preocupat de organizarea altei armate, de data aceasta de panduri, în rândul căreia a activat şi Tudor Vladimirescu, şi a luat măsuri de alungare a tuturor negustorilor turci din Bucureşti, pentru a evita actele de sabotaj. A introdus iluminatul străzilor cu felinare fixe, la Iaşi, în 1806. La Curte a introdus uniforme şi obiceiuri europene, după modelul rusesc.

 

Pe plan extern, Ipsilanti a fost fidel Rusiei, urmând atitudinea tatălui său. Prin agentul francez Belleval, domnul îşi făcuse o întreagă reţea de agenţi în marile capitale europene, prin care trimitea informaţii Curţii de la Sankt Petersburg. În 1803, pentru a obţine de la Poartă recunoaşterea independenţei ţării şi dreptul de succesiune la tron al urmaşilor, conform unor prevederi ale Hatişerifului din 1802, care stabilea şi domnia la şapte ani, a plătit 4 mii. de piaştri Angliei şi tot atâţia Rusiei pentru a-şi asigura sprijinul lor.

 

Ipsilanti aspira la coroana de rege al Daciei. A întreţinut relaţii şi cu imperialii, fiind preocupat şi de creşterea influenţei franceze la Istanbul. Bazându-se pe sprijinul Rusiei, a inaugurat o politică făţişă de eliberare de sub jugul otoman. El a sprijinit răscoala sârbilor (1804), condusă de Karagheorghe, aprovizionându-i cu arme şi alimente şi facilitând contactul dintre răsculaţi şi guvernul rus. A avut numeroase conflicte cu Pasvanoglu. Pentru a-i câştiga prietenia şi pentru a-şi asigura pacea la hotare, l-a trimis pe postelnicul Constantin Caragea la Vidin cu bani şi daruri. Dar liniştea nu a durat foarte mult, cererile mereu înnoite ale fostului rebel devenit guvernator al paşalei Vidin declanşând un conflict între ei, în care au intervenit Rusia şi Poarta.

 

A oferit danii şi ajutoare financiare unor mănăstiri ca Sf. Treime din Veliko Trnovo, Iviron şi Xenophontos, de la Muntele Athos, Sf. Ioan Teologul din Patmos, Mega Spileon din Pelopones şi Sf. Visarion din Thessalia, mitropoliei din Varna şi unor şcoli greceşti din insulele Chios şi Patmos. La cererea ambasadorului francez la Poartă, gen. Sebastiani, Ipsilanti va fi mazilit la 24 august 1806, fiind considerat partizan al ruşilor. Anunţat din timp, domnul fuge în Transilvania, iar de aici ajunge la Sankt Petersburg, gest ce a dus la uciderea tatălui său, la 25 ianuarie 1807. Prin această mazilire, Poarta încălca termenii Hatişerifului din 1802, oferind astfel Rusiei pretextul de a-i declara război.

 

După eliberarea Principatelor Române de stăpânirea otomană, Ipsilanti va fi reînscăunat şi îşi reia planurile de întemeiere a unui regat dac şi de constituire a unei armate proprii. Visul i s-a împlinit parţial, pentru o scurtă perioadă ocupând simultan tronul Moldovei şi al Ţării Româneşti. Ostilitatea unei părţi a marii boierimi şi neînţelegerile cu generalii ruşi l-au silit să renunţe la domnie şi să se retragă în Rusia (august 1807). A fost destituit din funcţia de conducător al Principatelor prin hotărârea ţarului din 17 februarie 1808. Ultimii ani i-a petrecut în mari privaţiuni, cu averea confiscată şi grav bolnav.

 

A murit la Kiev ca pensionar al ţarului Alexandru I. A fost căsătorit de două ori, prima sa soţie fiind Raliu, fiica lui Ioan Callimachi, cu care a avut o fiică, Elena, iar a doua - Elisabeta (Safta), fiica logofătului Constantin Văcărescu, cu care a avut cinci fii: Alexandru, conducătorul Eteriei, Nicolae, Dimitrie, Gheorghe şi Grigore, şi două fiice: Ecaterina şi Maria. A fost un om învăţat, adept al iluminismului şi raţionalismului european, preţuit de contemporani, susţinător al luptei de emancipare a popoarelor din Balcani. Ultima lui pasiune ar fi fost, se pare, traducerea în limba franceză a operelor lui Pindar. Este considerat un precursor atât al Eteriei greceşti, cât şi al mişcării revoluţionare a lui Tudor Vladimirescu.

 

Domni ai Moldovei

Domni ai Ţării Româneşti

Domni ai Moldovei şi Ţării Româneşti

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com