Damian Necula

 

Damian Necula (14 februarie 1937, Bucureşti) este un poet şi prozator. Este fiul Anei (născută Racoviceanu) şi al lui Alexandru Necula, inspector comercial. După absolvirea cursurilor liceale (1954) a lucrat ca tehnician topograf în Bucureşti. Între 1960 şi 1965 frecventează cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Funcţionează ca redactor la „Viaţa românească" până în 1987, când se refugiază în Franţa. Colaborând la Radio BBC, în noiembrie 1989 lansează intelectualilor francezi un apel de solidaritate cu intelectualii din România, iar în decembrie 1989 se numără, la Paris, printre organizatorii unei manifestaţii de solidaritate cu revolta de la Timişoara. În 1990 revine în ţară şi înfiinţează Maison de l'Europe la Bucureşti. În 1993 organizează în Normandia o Săptămână culturală românească, la care au participat peste patruzeci de scriitori, pictori, muzicieni din România. Debutează în „Gazeta literară" (1962) şi colaborează la „Luceafărul", „România literară", „Secolul 20" etc.

 

Debutul editorial al lui Necula se produce relativ târziu, cu volumul de versuri Bărbaţii acestui pământ, apărut în 1967, urmat de placheta Anul soarelui cald (1969). Ceea ce îi caracterizează temperamentul este sentimentul de independenţă, de refuz al constrângerilor, dar şi o puternică dorinţă de autoiluzionare. În poezia lui coexistă contrastele: pe de o parte - un vitalism debordant, pe de alta - o oboseală copleşitoare, dublată de o nelinişte bântuită de spaime, de întrebări existenţiale. Cartea Maşina timpului (1975) este expresia altei vârste şi a altei atitudini. Exuberanţa şi vitalismul au dispărut, lăsând loc unei noi ipostaze a poetului: aceea în care „înnebunind de luciditate", „nu mai vrea linişte, nu mai vrea somn, nu mai vrea vis".

 

În volumul de proză intitulat ostentativ Aleargă, nu te opri (1970), dincolo de titlu nimic nu îndreptăţeşte încadrarea nuvelelor în literatura „tinerilor furioşi". Discursive, teziste chiar (în pofida unui nonconfor-mism afişat, bătăios), textele nu constituie decât exemplificări narative ale unui concept. Copleşit de propriile-i „descoperiri" (tirania timpului, zbaterea ca principiu unic al vieţii), autorul nu reuşeşte să le transforme în structuri coerente, preceptul teoretic apărând doar vag ilustrat de povestirea în sine.

 

Odată cu Frica (1976), Necula abandonează spaţiile mici, în favoarea construcţiei ample. Romanul, inconsistent epic, vrea să fie un eseu moral pe tema incapacităţii individului din societatea modernă de a-şi înfrânge sentimentul copleşitor al fricii. Agresat de lucruri, de întâmplări ce-i depăşesc puterea de opţiune (uneori chiar şi de înţelegere), insul trăieşte acut şi continuu sub imperiul spaimei, provocată de lipsa vreunei certitudini. Ilustrându-şi „teza" cu fragmente narative aparent disparate, care ignoră cauzalitatea faptelor şi derularea lor firească, autorul complică deliberat linia povestirii, aşezând tot soiul de obstacole în faţa receptorului.

 

Ispita într-o dimineaţă ploioasă (1978; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) este povestea mai mult sau mai puţin banală a unei iubiri eşuate. În termenii prozei tradiţionale, subiectul ar fi acoperit cel mult cerinţele unei nuvele, în nici un caz spaţiul unui roman. Dar noile tehnici narative, ce permit (şi chiar reclamă) înlocuirea personajelor cu propriile lor voci, frângerea firului cronologic al întâmplărilor şi alternarea planului evenimentelor cu cel al rememorărilor afective îi facilitează prozatorului o construcţie romanescă axată pe această unică temă. Chiar dacă şi aici unele episoade sunt parazitare, iar salturile între o atitudine şi alta se petrec uneori prea brusc (de la plimbările fără speranţă pe sub ferestrele iubitei la descrierile naturaliste ale aventurii eroului cu o femeie necunoscută), în ansamblu textul se susţine prin stilul degajat, lipsit de crispări.

 

Reuşita certă a prozei lui Necula o reprezintă Sărbătoare continuă, roman scris între 1980 şi 1982, citit la Europa Liberă în lunile aprilie şi mai 1989 şi tipărit în 1996. Cartea urmăreşte, în peste patruzeci de episoade, modul cum mizeria, deopotrivă materială şi morală, pusese stăpânire pe o Românie devenită temniţa unui popor. Terorizaţi de spaimă, umiliţi la tot pasul de „băieţii cu ochi albaştri", îngroziţi de ameninţătoarea umbră a „Piticului", oamenii nu mai luptă în nici un fel, preferând, din laşitate sau resemnare, să se supună unei cumplite „sărbători continue". Se configurează astfel imaginea unei lumi obosite fără să fi trăit, înfrânte fără să fi luptat.

 

Opera literară

 

Bărbaţii acestui pământ, prefaţă de Al. A. Philippide, Bucureşti, 1967;

Anul soarelui cald, Bucureşti, 1969;

Aleargă, nu te opri, Bucureşti, 1970;

Maşina timpului, Bucureşti, 1975;

Frica, Bucureşti, 1976;

Reîntoarcerea verii, Bucureşti, 1976;

Ispita într-o dimineaţă ploioasă, Bucureşti, 1978;

Sărbătoare continuă, Bucureşti, 1996;

Pământul făgăduinţei, Bucureşti, 1998;

I-real. O felie de pepene foarte verde, Bucureşti, 2003.

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com