Dezvoltarea feudalismului în Transilvania din secolul al XI-lea până la mijlocul secolului al XIII-lea

 

Cucerirea Transilvaniei de către statul feudal maghiar

 

După înfrângerea căpeteniilor locale Ahtum şi Gyla, în primi ani ai secolului al XI-lea, din cauza crizei interne prin care trecea regatul maghiar, a luptelor cu feudalii germani, a dominaţiei pecenege şi a împotrivirii populaţiei băştinaşe, Transilvania propriu-zisă nu a putut fi ocupată şi organizată de statul feudal maghiar. Până către sfârşitul secolului al XI-lea, stăpânirea acestuia aici nu e atestată de nici un izvor narativ sau documentar contemporan; în schimb, descoperirile arheologice au scos la lumină numeroase urme ale culturii băştinaşe. Cele câteva obiecte de factură maghiară descoperite la Moldoveneşti, Alba Iulia şi Hunedoara şi cele câteva monede emise de regii maghiari din secolul al XI-lea, găsite la Cluj, Hunedoara, Moldoveneşti, Lancrăm şi Slimnic, dovedesc mai ales circulaţia obiectelor şi a monedelor şi mai puţin o stăpânire efectivă a purtătorilor acestora.

 

În acest timp, stăpânirea statului maghiar s-a oprit multă vreme la Poarta Meseşului, dincolo de Piatra Craiului. Cronicile din secolele XII-XIV vorbesc „de porţile de piatră” şi de „îngrăditurile mari de copaci” ridicate „la marginea regatului”, adică la Poarta Meseşului. Cronica pictată de la Viena este foarte explicită în această privinţă. Referindu-se la perioada de după Ştefan I şi vorbind de atacurile cumanilor şi pecenegilor în vremea regelui Solomon (1063-1074), se spune că aceştia, „distrugând prisăcile (întăriturile) din partea de sus a Porţii Meseşului, pătrunseră în Ungaria”. Pe de altă parte, aşezarea secuilor în Bihor, unde au lăsat urme în toponimie, este o dovadă că în aceste părţi era graniţa răsăriteană a stăpânirii maghiare în acea perioadă, fiind cunoscut faptul că secuii erau aşezaţi la hotare.

 

Numele latin şi maghiar al Transilvaniei constituie el însuşi o dovadă în acest sens. Numele vechi al Transilvaniei este Ultrasilva, Ultrasilvana, Transilvana - în limba latină - Erdeelu, Erdeleu, Erdeel şi alte forme corupte - în limba maghiară. Atât numele latin, cât şi cel maghiar, înseamnă „ţara de dincolo de păduri”, de „dincolo de codri” (Trans-silva, Erdo-elu). O ţară „dincolo de păduri”, „dincolo de codri” nu putea fi decât pentru cei ce erau în afara ei, în faţa ei. Şi, într-adevăr, dincolo de Poarta Meseşului, exista un ţinut păduros, o „Silvana”. La fel a fost numită şi Ţara Românească, atunci când stăpânirea statului feudal maghiar a ajuns la Carpaţi: terra Transalpina, Havaselu, din care s-a dezvoltat Havasalfold, adică „ţara de dincolo de munţi”.

 

După un popas destul de îndelungat în faţa Transilvaniei, cu unele încercări de a lua în stăpânire şi teritoriul acesteia, statul maghiar reuşeşte, pe la sfârşitul secolului al XI-lea, în vremea domniei lui Geza I (1074-1077) şi a lui Ladislau I (1077-1095) şi la începutul secolului al XII-lea, în timpul lui Coloman Cărturarul (1095-1116), nu numai să reocupe regiunile cucerite de Ştefan I, dar să le şi extindă şi organizeze. Victoria puterii regale şi, deci, a sistemului feudal şi a catolicismului, sprijinitorul acestuia, şi înfrângerea împotrivirii elementelor tribale şi a „paginilor” în interior, precum şi înfrângerea pecenegilor şi înlăturarea dominaţiei lor în Transilvania, au creat condiţii prielnice pentru înaintarea statului feudal maghiar în interiorul Transilvaniei, pe văile râurilor Someş, Mureş şi Târnave.

 

Pentru a-şi păstra cuceririle şi a preîntâmpina repetarea întâmplărilor de la începutul secolului al XI-lea - cu atât mai mult cu cât la răsărit şi sud de Carpaţi se statorniceşte o nouă stăpânire, a cumanilor - statul maghiar caută să organizeze Transilvania din punct de vedere politic. Mai întâi, au fost organizate unele regiuni cu important rost economic, strategic şi administrativ, au fost construite unele cetăţi noi sau au fost întărite altele mai vechi, „grad-urile” găsite la pătrunderea maghiarilor. Acestea vor constitui nucleele în jurul cărora vor lua fiinţă unităţile administrative, comitatele regale, în secolele XII-XIII.

 

Colaborarea unor căpetenii băştinaşe cu cuceritorii

 

La început, stăpânirea statului maghiar asupra Transilvaniei era mai mult nominală şi nu putea cuprinde întreaga ţară, din cauza greutăţilor din interior, a împotrivirii populaţiei băştinaşe şi a numărului mic al cuceritorilor. Pentru a-şi putea întări stăpânirea asupra ţării cucerite, regii maghiari au căutat să atragă de partea lor căpeteniile populaţiei locale şi au aşezat în teritoriile de la marginea Transilvaniei grupuri de populaţii alogene. Dezvoltarea societăţii în Transilvania pe drumul feudalismului era relativ înaintată încă din secolul al X-lea. Voievozii, conducătorii organizaţiilor politice, erau feudali destul de puternici, având în jurul lor alţi feudali, cnezi şi jupani. Chiar dacă din punct de vedere politic, din cauza împrejurărilor nefavorabile - stăpânirea maghiară şi cea pecenegă - aceşti feudali nu mai aveau rolul din veacul precedent, din punct de vedere economic şi social ei ocupau aceeaşi situaţie dominantă faţă de masa ţăranilor din obştile săteşti.

 

Interesele şi năzuinţele unora dintre ei corespundeau cu cele ale feudalilor maghiari, de a se institui o putere de stat feudală, care să le asigure dominaţia şi să-i ajute în acţiunile lor de uzurpare a pământului obştilor şi de aservire a ţărănimii libere. Se ajunge astfel la o colaborare între unii feudali români şi feudalii maghiari cuceritori, aşa cum s-a întâmplat şi la alte popoare. Dintre aceşti conducători băştinaşi vor fi. acei fii ai cnezului Bela (poate Bâlea) care, pe la 1204-1205, aveau moşii întinse, unde se aflau mai multe mănăstiri ortodoxe, organizate într-un episcopat, sau acei oameni puternici, comiţi, şutaşi, cu numele Voievod (Vajvoda, Voiavoda), pomeniţi la 1214 şi 1219 în nord-vestul Transilvaniei. Datorită colaborării cu noii stăpâni, aceşti conducători băştinaşi devin proprietari de sate, de moşii, fie ca urmare a daniilor regale, fie prin uzurparea obştilor săteşti. Numeroase sate cu numele de Kenez şi de Voievod (cu diferite variante), răspândite în toate părţile Transilvaniei, amintesc numele întemeietorilor sau stăpânitorilor acestora, cnezii şi voievozii români.

 

Cele relatate de canonicul Rogerius în amintirile sale despre invazia tătară din 1241, cuprinse în cunoscutul „Cântec de jale” (Carmen miserabile), pot constitui un indiciu pentru înţelegerea colaborării dintre unii conducători băştinaşi şi noii stăpâni, în general. Potrivit relatărilor lui Rogerius, au fost aleşi cnezi, intermediari între tătari şi localnici, care îndeplineau atribuţiuni fiscale, administrative şi judecătoreşti. Relatările lui Rogerius sunt caracteristice nu numai pentru timpul invaziei tătare, ci şi pentru vremea cuceririi Transilvaniei de arpadieni, când asemenea căpetenii, datorită colaborării lor, au înlesnit cucerirea şi înaintarea acestora în interiorul ţării. Unii dintre conducătorii băştinaşi au acceptat această colaborare, care le asigura întărirea poziţiei lor sociale şi politice, obţinerea unor privilegii de natură feudală şi dreptul la proprietate şi rentă. Asemenea exemple de colaborare între regalitatea maghiară şi unii conducători locali se cunosc în tot timpul evului mediu; dintre ele, concludent este acela al colaborării dintre regii din dinastia angevină şi unii voievozi maramureşeni şi cnezi hunedoreni şi bănăţeni, în vederea asigurării victoriei feudalismului în aceste părţi.

 

Aşezarea secuilor în Transilvania

 

Întărirea stăpânirii statului feudal maghiar în Transilvania a fost urmărită şi prin aşezarea secuilor, a saşilor şi a cavalerilor teutoni. Problema secuilor şi împrejurările aşezării lor în Transilvania au fost foarte mult discutate. Cele mai noi cercetări au ajuns la concluzia că secuii sunt rezultatul unui amestec de elemente etnice diferite: turcice, orientale, maghiare. Numele secuilor nu înseamnă o ocupaţie, aceea de păzitori ai graniţei, şi nici locuitori ai scaunelor, deoarece scaunele secuieşti s-au organizat mult mai târziu decât pomenirea secuilor. Numele de secui derivă din cuvântul turc, care înseamnă om de neam ales. Sensul iniţial al acestui termen era acela de om nobil, de demnitar înalt. La popoarele turcice se cunosc multe cazuri când numele unei demnităţi a ajuns să desemneze un trib.

 

În decursul aşezării lor în Transilvania, secuii erau o populaţie de limbă maghiară. Aceasta dovedeşte că, înainte de a se aşeza în teritoriile unde locuiesc astăzi, secuii au convieţuit timp îndelungat cu ungurii. Păstrarea scrierii runice de către secui dovedeşte că această convieţuire a avut loc într-o perioadă când maghiarii erau încă păgâni, căci însuşirea acestei scrieri de către secui ar fi fost o imposibilitate după creştinare. Convieţuirea secuilor cu ungurii în această perioadă este atestată de mai multe izvoare medievale. Atât Anonymus, cât şi cronicarul Simon de Keza, afirmă că, înainte de pătrunderea maghiarilor în Câmpia Pannonică, secuii le-au ieşit înainte şi au cucerit împreună Pannonia. Apoi au trăit laolaltă acolo, luând parte la diferite expediţii şi războaie ale ungurilor, luptând la 1116, în războiul dintre Ştefan al II-lea şi cehi, şi la 1146, în cel dintre Geza al II-lea şi germani.

 

Izvoarele - Gesta Hungarorum a lui Anonymus, Chronicon Pictum Vindobonense şi Chronica Hungarorum a lui Thuroczi - relatând aceste întâmplări, mai subliniază un fapt demn de reţinut, anume că secuii luptau în fruntea armatei maghiare, în avangardă. După vechile obiceiuri ale nomazilor, popoarele ce se ataşau altora erau datoare a lupta în frunte; astfel, vorbind despre cabari, Constantin Porfirogenetul spune că aceştia, ataşându-se ungurilor, mergeau la luptă înaintea lor. Secuii, ca populaţie aderentă, deosebită de maghiari, aveau aceeaşi obligaţie de a lupta în avangardă, iar la retragere în ariergardă. Acest obicei s-a păstrat multă vreme şi după aşezarea secuilor în sud-estul Transilvaniei, în această calitate de luptători în avangardă au fost aşezaţi secuii la hotarele stăpânirii statului maghiar, pentru apărarea acestuia.

 

Graniţa răsăriteană a acestei stăpâniri fiind în părţile Bihorului, pe secui îi vom găsi mai întâi în aceste locuri; acolo-i pomeneşte Simon de Keza, în câmpia Cigla, trăind alături de români; acolo se păstrează numeroase toponimice şi tot acolo exista, la începutul secolului al XIII-lea, centurionatul secuilor, apar-ţinând cetăţii Oradea; toate acestea amintesc de popasul secuilor în acele părţi. Când stăpânirea statului ungar se extinde mai în spre răsărit, prin secolul al XII-lea, secuii sunt stabiliţi în acele părţi, unde exista o numeroasă populaţie românească, pentru ca, la începutul secolului al XIII-lea, să ajungă până la Carpaţi, până unde se întinsese graniţa statului maghiar.

 

În feudalismul timpuriu şi la începutul perioadei feudalismului dezvoltat, la secuii din Transilvania se cunosc două feluri de organizaţii: urmele organizaţiei vechi, tribale, pe triburi şi neamuri sau „generaţii”, împărţite pe „ramuri”, şi organizaţia teritorială, mai nouă, potrivit căreia teritoriul unde au fost aşezaţi secuii era împărţit în scaune. Rămăşiţele vechii organizaţii tribale s-au mai păstrat un oarecare timp şi după organizarea lor teritorială; o amintire a acestei vechi organizaţii se mai păstrează şi în ce priveşte dreptul de proprietate la secui, unde pământul era considerat un bun comun, ceea ce înseamnă că, la aşezarea lor, secuii nu cunoşteau proprietatea privată.

 

Colonizarea saşilor

 

Din aceleaşi motive - numărul mic al maghiarilor, nevoia pazei frontierelor sudice - ca şi din dorinţa de a ridica valoarea economică a unor ţinuturi, precum şi în scopul sprijinirii statului feudal, au fost aduşi în Transilvania colonişti germani. În istoriografia transilvăneană şi, mai ales, în cea săsească, s-a încetăţenit teza că primul grup de populaţie germană a fost colonizat în Transilvania în vremea regelui Geza al II-lea (1141-1161). Această teză se întemeiază pe o bulă papală din anii 1192-1196, în legătură cu înfiinţarea prepoziturii din Sibiu, cu care prilej sunt pomeniţi flandrenzii ce ar fi fost aduşi de regele Geza; ştirea e cuprinsă apoi în diploma andreiană din anul 1224, prin care sunt reînnoite vechile privilegii ce le-ar fi fost dăruite saşilor de acelaşi rege.

 

Nu toţi coloniştii germani au venit în acelaşi timp şi din aceleaşi locuri. Cei dintâi par să fi venit din Flandra; de aceea în cele mai vechi documente ei se numesc flandrenzi (Flandrenses); alţii, cei mai numeroşi, au venit mai ales de pe valea râului Mosela şi din Luxemburg; aceştia sunt numiţi în documente teutoni (Teutonici). Au participat la colonizări şi elemente din dreapta Rinului, din Saxonia de atunci, care au dat apoi, probabil, coloniştilor germani din Transilvania numele generic de saşi (Saxones), cum sunt numiţi aceşti colonişti mai ales de la sfârşitul secolului al XIII-lea.

 

Plecarea acestor elemente din diferite părţi, pe la mijlocul secolului al XII-lea, nu a fost cauzată, cum susţinea istoriografia burgheză, în primul rând de marile inundaţii maritime şi fluviale, care ar fi distrus gospodăriile ţărăneşti şi ar fi provocat o mare foamete, ci, mai ales, de motive de ordin social-economic. Cauza principală ce a putut provoca această emigrare de populaţie se datorează urmărilor ce le-au avut asupra ţărănimii transformările social-economice petrecute în diferite părţi locuite de germani. Vechile raporturi de obşte apuseseră; proprietatea feudală sporea şi se întărea în detrimentul proprie-taţii obştilor, care sunt cotropite de feudalii laici şi bisericeşti. Tot mai mulţi ţărani rămân cu pământ neîndestulător sau lipsiţi complet de pământ. Începutul transformării rentei în natură în rentă în bani a ruinat masa ţărănimii, care, pentru a plăti feudalului renta în bani, este silită să-şi vândă pe piaţă nu numai plus-produsul, ci şi parte din produsul necesar. Dările către stat şi dijma bisericească, ce se adăugau la obligaţiile ţărănimii faţă de stăpânul de pământ, au înrăutăţit şi mai mult situaţia acesteia. Pe măsură ce cotropirea pământurilor obşteşti ia proporţii tot mai mari, sărăcirea masei ţărăneşti se accentuează şi cuprinde un număr tot mai mare de ţărani.

 

Ţăranii cu pământ puţin sau lipsiţi cu totul de pământ, nemaiputând îndura noua situaţie, luptă împotriva exploatării. Una din formele de luptă este fuga sau emigrarea. Curentul migrator se îndreaptă spre toate ţările Europei centrale şi răsăritene. Coloniştii germani se stabilesc, astfel, între Elba şi Marea Baltică, între Oder şi Munţii Metaliferi, în Prusia Orientală şi în Polonia Mică. O parte dintre aceşti ţărani emigranţi au fost aşezaţi, pe baza unei învoieli, de regii Ungariei, în Transilvania. În 1148, la Merkstein, în apropiere de Aachen, un ţăran cu numele Hezelo şi-a vândut gospodăria, casa şi pământul unei mănăstiri „ca să plece în Ungaria, unde a rămas toată viaţa”. Alţi ţărani, meşteşugari şi negustori, pentru a scăpa de primejdia iobăgirii, precum şi unii iobagi chiar, i-au urmat pilda şi s-au aşezat în Ungaria şi Transilvania. Aceştia întemeiază sate după dreptul german (iure teutonico, iure saxonico).

 

La aşezarea în sat, fiecare colonist era înzestrat cu loc de casă şi grădină, care se trăgea la sorţi. Pământul din jurul satului era împărţit în mod egal şi era dăruit cu drept de moştenire, în schimbul unor obligaţii fiscale mici. La început, obştea îşi păstra, se pare, dreptul de proprietate asupra hotarului satului; mai târziu, pământul de arătură a devenit proprietate privată a ţăranilor, rămânând în proprietatea obştii pădurea, păşunea şi fâneţele.

 

Conducătorul satului de colonişti, greavul, se bucura de anumite privilegii (ius grebiatus sau grebionatus): el îşi rezerva un lot dublu de pământ pentru gospodăria proprie, scutită de dări către fisc, îşi reţinea o parte a dării (censum) pe care o plăteau ţăranii colonizaţi vistieriei regale şi o parte a amenzilor penale; uneori obţinea dreptul de a avea moară şi cârciumă. Datorită acestor privilegii, greavii (comites) au avut un rol dominant în sate şi chiar în scaune, manifestând tendinţa de a deveni nobili, fără să reuşească, însă, în scaunele săseşti, din cauza privilegiilor acordate totalităţii saşilor; şi-au atins scopul doar cei aşezaţi în comitate şi care au atras după ei o parte dintre colonişti.

 

Cei dintâi colonişti germani au fost aşezaţi în satele Ighiu, Cricău şi Romos. Teritoriul celor dintâi colonizări masive de populaţie germană în Transilvania a fost în jurul Sibiului şi între văile râurilor Hârtibaciu şi Olt, acolo unde se găsesc cele mai vechi biserici săseşti în stil romanic. De aici, coloniştii s-au răspândit şi în alte direcţii. Un al doilea grup de colonişti germani a fost aşezat în jurul Bistriţei şi în centrul minier de la Rodna, probabil tot în secolul al XII-lea. Un alt grup a fost aşezat, ceva mai târziu, cu ajutorul cavalerilor teutoni, în Ţara Bârsei.

 

La aşezarea lor, coloniştii germani - ca şi secuii - au găsit în acele locuri o veche populaţie românească, de la care au împrumutat unele toponimice, folosind împreună cu românii şi pecenegii pădurea acestora, sau slujind la oaste împreună cu ei, cum s-a întâmplat la 1210. Noţiunea de „desertum” din unele documente referitoare la regiunile unde au fost aşezaţi colonişti germani nu trebuie înţeleasă în sensul că acele teritorii nu erau locuite, ci că nu fuseseră organizate din punct de vedere administrativ şi politic de statul feudal maghiar; fiind teritorii de graniţă, nu ajunseseră încă în stăpânirea regalităţii sau a vreunui feudal, dar nu erau, nicidecum, lipsite de locuitori.

 

Drept răsplată pentru slujbele îndeplinite ca apărători ai graniţelor şi pentru contribuţia faţă de vistieria regală, saşilor aşezaţi în Transilvania li s-au acordat privilegii întinse, economice, politice şi religioase. Ei obţin largi privilegii fiscale şi comerciale, sunt scoşi de sub jurisdicţia voievodului, îşi întemeiază o prepozitură scoasă de sub dependenţa episcopiei Transilvaniei. Pe baza acestor privilegii, saşii au putut dezvolta o activitate economică mai susţinută în raport cu ceilalţi locuitori, lipsiţi de astfel de privilegii; de asemenea, datorită privilegiilor obţinute, ei se pot organiza în scaune (sedes), încă de la sfârşitul secolului al XIII-lea sau la începutul celui următor.

 

Colonizarea cavalerilor teutoni

 

În anul 1211 au fost colonizaţi cavalerii teutoni în Ţara Bârsei, cu scopul de a apară Transilvania de primejdia cumană, a ajuta expansiunea regalităţii şi nobilimii maghiare şi a catoliciza populaţia românească din acele regiuni. Este însă o mare deosebire între caracterul colonizării cavalerilor teutoni şi între aşezarea unor mase producătoare - maghiari, secui şi saşi; acestea au contribuit, prin munca lor paşnică, la dezvoltarea societăţii, pe când teutonii au urmărit scopuri de cotropire, atât în Transilvania, cât şi în regiunile Mării Baltice, unde s-au aşezat ulterior. Cavalerii teutoni erau un ordin călugăresc militar, înfiinţat la 1190, în Palestina. Acest ordin era alcătuit din „fraţi cavaleri”, recrutaţi din rândurile nobilimii germane, care formau elementul ostăşesc, din „fraţi preoţi”, ce alcătuiau clerul ordinului, şi din „fraţi slujitori”, care aveau anumite obligaţii de caracter feudal faţă de nobilimea ordinului.

 

La 1211, cavalerii teutoni au fost chemaţi de regele Andrei al II-lea şi aşezaţi în Ţara Bârsei, care nu era organizată de statul maghiar la acea dată. Ca şi teritoriile unde s-au aşezat secuii şi au fost colonizaţi saşii, tot astfel şi Ţara Bârsei era locuită în acel timp de o numeroasă populaţie românească. Drept răsplată a îndeplinirii funcţiunilor pentru care au fost aşezaţi, cavalerilor teutoni li s-au acordat privilegii economice, politice şi bisericeşti: scutire de vămi şi dări, scoaterea de sub jurisdicţia voievodului Transilvaniei şi dreptul de a-şi alege dintre ei judecătorii, de a ridica cetăţi şi oraşe din lemn, de a încasa dijma bisericească de la toţi locuitorii acelei „ţări”, cu excepţia maghiarilor şi secuilor care se vor aşeza în Ţara Bârsei şi care urmau să plătească dijma episcopului Transilvaniei. Pentru a-şi realiza scopurile propuse, teutonii au aşezat în Ţara Bârsei colonişti germani, agricultori în marea majoritate, unii meşteşugari şi negustori.

 

Cavalerii teutoni au călcat însă înţelegerea stabilită cu regele Ungariei: au depăşit limitele teritoriale acordate la aşezarea lor, au construit cetăţi de piatră, nu numai de lemn, au ademenit pe unii supuşi ai regelui, pe care i-au aşezat în Ţara Bârsei. Din această cauză - la care s-a adăugat dorinţa feudalilor maghiari ce voiau să acapareze teritoriile concedate teutonilor - în 1221 izbucneşte un conflict între teutoni şi puterea regală, urmat de o împăcare, în urma insistenţelor papei. Dar împăcarea a fost de scurtă durată, deoarece cavalerii teutoni nu au respectat nici noua înţelegere, urmărind să-şi creeze o stăpânire independentă de regatul Ungariei.

 

Un nou conflict a izbucnit în anul 1225, când regele, intrând cu armata în Ţara Bârsei, a alungat pe teutoni. Aceştia s-au aşezat apoi în Prusia, unde au continuat să cotropească teritoriile locuite de alte populaţii. În Ţara Bârsei a rămas populaţia băştinaşă, aflată acolo la aşezarea teutonilor, la care s-au adăugat coloniştii germani aduşi de aceştia. Stăpânirea statului maghiar ajunge, astfel, până la Carpaţi, atât în sud, prin saşi şi cavalerii teutoni, cât şi în răsărit, unde secuii de pe linia Oltului fuseseră mutaţi în Ciuc şi Trei Scaune, pe la începutul secolului al XIII-lea.

 

După cucerirea Transilvaniei de statul maghiar, feudalismul în această ţară se dezvoltă într-un ritm tot mai accelerat. Noua stăpânire a organizat ţara din punct de vedere politic. Elementele feudale aduse de cuceritori se suprapun peste cele ale băştinaşilor. Se petrece acelaşi fenomen întâlnit şi în Anglia, unde dezvoltarea feudalismului a fost grăbită datorită cuceririi normande. Constatând acest fapt, Karl Marx şi F. Engels au subliniat că un proces similar are loc „în cazul cuceririlor, atunci când în ţara cucerită este transpusă de-a gata o formă de relaţii dezvoltată pe un alt teren. În timp ce în patria ei, această formă mai este împovărată de interese şi relaţii moştenite de la epocile precedente, aici ea poate şi trebuie să fie impusă în întregime şi fără piedici, fie şi numai pentru a asigura cuceritorilor o dominaţie îndelungată”.

 

Instituţiile specifice ale feudalismului băştinaş vor continua însă să dăinuiască. De aceea, în Transilvania se vor întâlni două aspecte ale feudalismului: unul, băştinaş, dezvoltat din obştile şi voievodatele existente încă dinainte de venirea ungurilor, ale cărui urme vor supravieţui multă vreme şi peste care se suprapun elemente feudale aduse prin cucerirea maghiară.

 

Formarea domeniilor nobiliare şi întărirea clasei feudale

 

Teritoriile cucerite în Transilvania au devenit, în mare parte, proprietatea regilor maghiari. Aceasta se datorează faptului că - la data cuceririi - feudalismul nefiind încă pe deplin dezvoltat, proprietatea feudală era modestă, obştile săteşti, în care trăia ţărănimea română liberă, fiind încă puternice. Ţărănimea din obştile aflate în jurul cetăţilor şi curţilor (curiae) regale locale - centre administrative şi economice mai mici - a ajuns în dependenţă faţă de stat, având îndatoriri în muncă şi în produse. Pe lângă domeniile cetăţilor şi moşiile regale, răspândite peste tot, în proprietatea regelui au intrat apoi minele şi ocnele din Transilvania. Importanţa domeniilor regale rezultă atât din numărul mare de cetăţi, cât şi din daniile numeroase pe care regii le fac unor oameni din jurul lor, nobili laici şi clerici, din patrimoniul statului. Regele avea, apoi, un drept de stăpânire superioară (dominium eminens) asupra întregului pământ al ţării.

 

Pe măsură ce feudalismul se întăreşte, uzurparea pământurilor ţărănimii ia forme tot mai grave. Uzurparea este săvârşită atât de rege, cât şi de colaboratorii acestuia: aristocraţia maghiară şi clerul catolic, care-l însoţesc şi-l ajută la cucerirea ţării şi la cotropirea obştilor săteşti, precum şi de unele elemente dominante dintre băştinaşi, care sprijină, de asemenea, aceste acţiuni. Toţi aceştia acaparează - prin uzurpare directă sau prin danii regale din pământul uzurpat - moşii numeroase. Constituirea marilor domenii feudale prin astfel de mijloace marchează o etapă nouă în dezvoltarea feudalismului şi în creşterea aservirii şi exploatării ţărănimii din Transilvania.

 

Biserica catolică fiind cea mai importantă sprijinitoare a regalităţii, a statului feudal, va fi răsplătită cu danii numeroase şi însemnate. Este semnificativ faptul că cele dintâi documente referitoare la Transilvania, din anii 1075 şi 1138, sunt acte de danie pentru unele mănăstiri. Se constituie, astfel, domenii cu caracter feudal, proprietate a bisericii, care obţine nu numai dreptul de a sili pe ţărani la îndeplinirea unor obligaţii în muncă şi produse, dar şi dreptul de judecată asupra acestora. Pe la mijlocul secolului al XII-lea, o mănăstire relativ modestă, cum era cea de la Sâniob, stăpânea 28 de sate sau părţi de sate, având aproape 300 de gospodării. În primii ani ai secolului al XIII-lea, capitlul bisericii din Arad avea în stăpânire numeroase moşii, dintre care într-un fragment de document păstrat, sunt pomenite cu numele 14 sate; în realitate, numărul acestora era cu mult mai mare.

 

Organizarea episcopiilor catolice în Transilvania: Cenad, Oradea şi Alba Iulia, precum şi constituirea proprietăţii bisericeşti, au contribuit în chip neîndoios la dezvoltarea relaţiilor feudale în Transilvania. Atât ţărănimea aservită, în diferite grade, cât şi cea liberă din obşti, vedea în biserica catolică cea mai mare primejdie ce-i ameninţa libertatea. Alături de marile domenii bisericeşti şi pe aceleaşi căi, se formează în această perioadă marile domenii feudale laice. Aristocraţia din jurul regelui, pentru care mobilul cuceririlor a fost tocmai acapararea de bogăţii, nu a fost uitată, ci s-a împărtăşit şi ea din plin din teritoriile cucerite, acaparând moşii şi aservind populaţia din obşti. Pe la sfârşitul secolului al XII-lea, regele Bela al III-lea răsplătea cu 9 moşii în comitatul Dobâca pe doi nobili ce luptaseră „în Grecia”. În prima jumătate a secolului al XIII-lea, tot mai mulţi nobili stăpâneau zeci de sate, cum e cazul unui comite Nicolae, care, pe la 1230, avea 27 de moşii, răspândite în 8 comitate, sau Belenyc, care stăpânea, pe la mijlocul secolului al XIII-lea, 91 de sate în Ungaria şi Transilvania.

 

Proprietatea feudală se întărise în aşa măsură, încât stăpânii feudali smulg regelui însemnate privilegii, cum este Bula de aur din 1222, confirmată şi lărgită în 1231. Încă din primii ani ai secolului al XIII-lea, unele domenii, laice şi bisericeşti, obţin imunităţi fiscale, judecătoreşti şi administrative. Alături de proprietatea funciară de moştenire (allodium), care era în stăpânirea deplină a feudalilor, apare şi proprietatea condiţionată de slujbă. Încă de pe acum se observă tendinţa de transformare a feudului în alodiu. În măsura în care îşi măresc moşiile, feudalii îşi sporesc şi puterea, constituindu-se într-o clasă cu interese proprii. Din a doua jumătate a veacului al XII-lea, se formează în Transilvania o aristocraţie laică şi clericală bogată şi puternică.

 

Feudalii reuşesc să-şi consolideze tot mai mult situaţia, în detrimentul regalităţii, mai ales când aceasta trecea prin momente de criză - cum s-a întâmplat în deceniile 5-7 ale veacului al XII-lea. În secolul al XIII-lea, ca urmare a întăririi poziţiei nobilimii, marii feudali acaparează principalele dregătorii, pretind privilegii de imunitate pentru moşiile lor. Aceasta înseamnă că procesul de fărâmiţare feudală - apărut în forme incipiente încă de pe la mijlocul secolului al XII-lea - se accentuează tot mai mult. Noul sistem de danie pe vecie (iure perpetuo), în locul daniilor obişnuite (donatio), inaugurat de regele Andrei al II-lea (1205-1235), contribuie la grăbirea acestui proces. În acest timp, regalitatea, urmărind să contrabalanseze puterea marii nobilimi, caută să promoveze interesele păturilor nobiliare inferioare, ale cavalerilor (milites) şi slujitorilor (servientes). Numărul acestora a sporit prin ridicarea în rândul nobilimii a unor elemente dintre iobagii de cetate. Se disting tot mai clar categoriile nobiliare cu interese proprii: a marilor dregători şi proprietari de moşii (potentes, iobagiones) şi a nobilimii mijlocii şi mici (servientes, familiares).

 

Procesul de aservire a ţărănimii şi stratificarea ei

 

Creşterea continuă a marii proprietăţi feudale şi întărirea clasei feudalilor au avut urmări însemnate pentru ţărănime. În măsura în care sporeşte marea proprietate feudală şi nobilimea se întăreşte din punct de vedere economic şi politic, situaţia ţărănimii se schimbă în două sensuri: numărul ţăranilor membri liberi ai obştilor scade şi starea populaţiei rurale dependente se înrăutăţeşte. În această perioadă de transformări în baza economică a societăţii, de consolidare a societăţii feudale, păturile ţărănimii nu sunt încă pe deplin diferenţiate. Deosebirile dintre ele, în ceea ce priveşte raporturile lor faţă de mijloacele de producţie şi situaţia lor juridică, nu apar suficient conturate. În această vreme, ţărănimea se împarte în trei pături principale: ţăranii liberi, ţăranii ajunşi în dependenţă feudală şi robii. Pe lângă aceste pături ale ţărănimii, mai existau unele categorii intermediare. Majoritatea populaţiei rurale era formată din ţărănimea liberă şi din cea dependentă. Până la mijlocul veacului al XIII-lea, mai numeroasă era ţărănimea liberă, din obşti.

 

În această perioadă, în Transilvania mai existau încă numeroase obşti libere. Obştea sătească continuă să mai trăiască un oarecare timp - este adevărat, mult slăbită din cauza prefacerilor petrecute înlăuntrul ei - chiar şi după ce ajunge, în întregime sau în parte, în stăpânirea regelui sau a vreunui feudal, în documentele de danie sau de confirmare se pomenesc cazuri de stăpânire în devălmăşie a pământului de către aceşti oameni (populi) şi de stăpânul feudal. Este faza de trecere, când feudalul (mai ales biserica catolică) pătrunde în obştile libere, împărţind cu acestea un oarecare timp stăpânirea pământului. Pe măsura întăririi puterii feudalilor, obştile sunt cotropite iar locuitorii acestora sunt aserviţi. Alteori pământul obştii e dăruit de-a dreptul feudalilor şi în acest caz locuitorii lor ajung dintr-odată în stare de dependenţă.

 

Obştea sătească liberă continua să existe mai ales în regiunile mărginaşe ale Transilvaniei, unde, în schimbul slujbelor militare, ţăranilor le-au mai fost lăsate vechile libertăţi, bucurându-se până târziu de o oarecare autonomie în raporturile lor cu organizaţiile politico-administrative locale. Asemenea obşti săteşti libere, locuite de populaţie românească - atestate de numeroase documente în secolul al XIII-lea - existau în regiunea Aradului, în Banat şi Zarand, în Bihor, în Ţara Maramureşului, Ţara Haţegului, Ţara Făgăraşului, iar în Secuime cele locuite de secui. Mai existau obşti libere locuite de populaţie băştinaşă chiar şi în comitatele din interiorul Transilvaniei, dintre care sunt pomenite cele din Alba şi Solnoc, care-şi apărau cu dârzenie libertatea împotriva tentativelor de cotropire din partea feudalilor.

 

Documentele din această vreme atestă şi existenţa unei pături de oameni „liberi” (liberi). În condiţiile dezvoltării feudalismului, aceşti oameni „liberi” nu se mai bucurau de o adevărată libertate; trăind în cadrul unei proprietăţi feudale, ei erau supuşi la anumite obligaţii faţă de stăpânul de pământ. Chiar dacă aceste obligaţii erau mai puţin grele decât ale oamenilor aserviţi, aceasta nu schimbă în esenţă starea lor socială de oameni dependenţi. Libertatea lor constă numai în posibilitatea de a părăsi moşia respectivă, pentru a trăi „liberi” la alt stăpân. Pe măsura dezvoltării feudalismului, ţăranii liberi sunt transformaţi în iobagi.

 

Cei ameninţaţi cu aservirea îşi apărau libertatea prin toate mijloacele ce le stăteau la îndemână, reuşind uneori să scape de cotropirea feudală; de cele mai multe ori, însă, rezistenţa lor era înfrântă. Registrul de la Oradea - în care sunt consemnate cazurile judecate acolo prin proba fierului roşu între anii 1208 şi 1235 - oferă exemple numeroase şi concludente despre procesul de aservire a ţăranilor şi lupta acestora împotriva silniciilor clasei stăpânitoare. Transformarea ţăranilor liberi în dependenţi nu se petrece dintr-odată, ci treptat; pe de altă parte, aservirea nu este uniformă, ea luând cele mai variate forme. Din actele de danie de la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul veacului următor rezultă diversitatea păturilor ţărăneşti dependente. Ţărănimea dependentă cuprindea mai multe categorii deosebite ca stare economică şi juridică: iobagii propriu-zişi, jelerii, slugile de curte şi robii.

 

Numărul ţăranilor aserviţi în Transilvania a sporit şi cu ţărănimea maghiară aşezată de stăpânii feudali pe moşiile lor din această ţară. Ţărănimea aservită era destul de numeroasă încă din secolul al XI-lea, de îndată ce e amintită în actul de danie din 1075, referitor şi la unele sate din Bihor, în care se spune că ţăranii rătăcitori şi fugari care ajungeau pe moşiile mănăstirii, fie singuri, fie cu animalele lor, urmau să rămână în stăpânirea acesteia, în „familia” ei, neavând asupra lor nici un drept regele sau vreun dregător. E de presupus că nu numai mănăstirea respectivă beneficia de acest drept, ci toţi proprietarii feudali pe moşiile cărora ajungeau asemenea fugari. Iobagii propriu-zişi trăiau pe lotul, pe sesia, lăsată lor de stăpânul feudal din pământul uzurpat ţăranilor şi transformat în moşie nobiliară sau bisericească. Pe această sesie ţăranul îşi avea gospodăria, pe care o putea transmite urmaşilor.

 

Prin cotropirea obştilor săteşti, o parte a ţărănimii îşi pierde complet mijloacele de producţie, fie că rămâne şi mai departe în acelaşi loc, fie că părăseşte satul. Se formează, astfel, o altă categorie de ţărani, numită jeleri (inqui lini), lipsită în general de sesie şi de multe ori chiar şi de alte mijloace de producţie. Rândurile acestei pături ţărăneşti aservite cresc prin robii eliberaţi. Categoria jelerilor, pomenită încă din prima jumătate a secolului al XIII-lea, se va dezvolta mai ales în veacurile următoare. O numeroasă categorie de ţărani în dependenţă feudală, care locuiau mai ales la curţile feudale - regale, nobiliare şi clericale - îndeplinind felurite munci servile: meşteşugari, camerari, grăjdari, pitari, vânători, pescari, vieri, pădurari, cărăuşi, clopotari etc., era aceea a slugilor de curte (conditionarii, udvornici, famuli, sulgak). Aceştia proveneau fie din prizonierii de război sau din robii eliberaţi, fie din rândurile ţărănimii sărăcite.

 

Trăind pe lângă curţile feudale, slugile nu aveau la început gospodării şi nici inventar propriu; erau întreţinute de feudalul respectiv, făceau parte din „familia” acestuia. Când numărul slugilor a crescut, ele au fost întrebuinţate şi la muncile agricole, pe moşia stăpânului feudal, unde li se dădeau loturi pe care-şi întemeiau gospodării. În această situaţie, slugile se apropie tot mai mult, ca stare economică şi juridică, de iobagi, cele două categorii ajungând până la urmă să se contopească. Cea mai oropsită categorie socială în această perioadă este aceea a robilor (servi, mancipia, ancillae). Izvoarele robiei sunt mai multe. Erau consideraţi robi cei născuţi din părinţi robi, prizonierii de război, persoanele libere căsătorite cu robi, cei care nu-şi plăteau datoriile sau care săvârşeau unele fapte considerate de justiţia feudală drept crime. Robii sunt pomeniţi pe teritoriul Transilvaniei în cele dintâi documente referitoare la această ţară, iar menţionarea lor este tot mai frecventă pe măsură ce se înmulţesc actele juridice, mai ales în secolul al XII-lea şi în prima jumătate a celui următor.

 

În această vreme, robii ocupau un loc însemnat în procesul de producţie. Trăind pe moşiile regelui, ale nobilimii şi bisericii şi având gospodării şi inventar propriu, robii lucrau pământul stăpânului, alături de diferitele categorii de ţărani dependenţi. În perioada de declin a robiei, începând din a doua jumătate a veacului al XIII-lea, robii trăiau mai ales pe la curţile regelui, bisericii şi feudalilor, îndeplinind slujbe servile, alături de slugile de curte; de aceea, aceste două categorii sunt foarte apropiate ca situaţie economică şi stare juridică. Încă din această perioadă, o parte a robilor erau dăruiţi de stăpânii lor laici bisericilor şi mănăstirilor pentru „mântuirea sufletului”, devenind duşnici, iar o mică parte erau eliberaţi chiar, devenind libertini. Aceştia se vor contopi în scurt timp cu alte categorii ţărăneşti: iobagi, liberi, slugi.

 

Din punct de vedere juridic, robul era socotit ca un obiect, fiind lipsit de orice drepturi civile. El era legat de pământ şi de stăpânul acestuia, faţă de care avea obligaţii în muncă şi produse. Robul putea fi vândut, dăruit, lăsat moştenire sau transmis cu orice alt titlu, ca şi celelalte lucruri. Există însă o mare diferenţă între situaţia sclavului din societatea antică şi aceea a robului din societatea feudală. Pe când sclavul avea rolul principal în procesul de producţie, robul medieval-nu a putut îndeplini un asemenea rol, deoarece robia s-a dezvoltat în alte condiţii istorice, când locul principal în producţie aparţinea la început ţăranului liber din obşti, iar mai târziu celui dependent. Alte deosebiri între sclav şi rob constau în faptul că, pe când sclavii erau lipsiţi de avere, robii dispuneau uneori de avere; sclavii puteau fi ucişi, în timp ce în feudalism, în mod legal, stăpânii nu aveau acest drept asupra robilor, chiar dacă, prin abuz, asemenea cazuri se petreceau uneori.

 

Clasele şi păturile sociale, nobiliare şi ţărăneşti, îşi sporeau rândurile în această vreme prin intrarea în sânul lor a elementelor provenite din păturile intermediare, pe cale de dispariţie: iobagii naturali sau ai sfântului rege, iobagii de cetate şi oamenii cetăţilor. Iobagii naturali sau ai sfântului rege (iobagiones naturales, iobagiones sancti regis) erau oameni liberi din naştere, care trăiau pe domeniile cetăţilor. Ei aveau, însă, o situaţie mai bună decât aceea a iobagilor de cetate; de aceea se împotrivesc din răsputeri încercărilor de a fi asimilaţi cu aceştia. Dintre iobagii naturali mulţi vor reuşi să pătrundă în rândurile nobilimii mici şi mijlocii, să acapareze pământ din domeniul cetăţii, comportându-se ca adevăraţi feudali faţă de oamenii cetăţii. Alţii vor cădea în rândurile iobagilor de cetate şi apoi ale ţărănimii propriu-zise. Vremea de înflorire a acestei pături sociale a fost secolele XI-XII; în secolul al XIII-lea, ea era pe cale de dispariţie.

 

Iobagii de cetate (iobagiones castri) erau în primul rând ostaşi, cu obligaţii militare faţă de rege şi faţă de cetate, pe care nu o puteau părăsi după voie. Ei locuiau pe domeniul cetăţii, împreună cu iobagii naturali şi cu oamenii cetăţii, având o situaţie intermediară între aceste două pături: inferioară celei dintâi şi superioară celei din urmă. Unii iobagi de cetate, mai ales cei ce deţineau funcţiuni de comandanţi (decurioni, centurioni), erau mici nobili. În secolul al XII-lea şi, mai ales, în prima jumătate a secolului al XIII-lea, în vremea Bulei de aur (1222), numărul acestora sporeşte; devin slujitori ai regelui (servientes regis), fiind asimilaţi cu familiarii liberi ai regelui sau ai unor feudali laici şi clerici (vasali aflaţi în slujba unor nobili mari sau a regelui). Cei mai mulţi se pierd în rândurile oamenilor de cetate şi apoi în acelea ale ţărănimii propriu-zise.

 

Oamenii cetăţii (castrenses, civiles) trăiau, de asemenea, pe domeniile cetăţilor, având obligaţia de a întreţine cetatea în timp de pace, iar în timp de război de a participa la lupte. În timp de pace, oamenii cetăţii erau obligaţi să se ocupe şi cu agricultura pe domeniul cetăţii respective; ei lucrau pământul în comun, aprovizionau cetatea cu produse agricole şi animale. Astfel, cea mai mare parte a pământului din jurul cetăţii, care mai înainte aparţinea obştilor ţărăneşti libere, a devenit domeniu al cetăţii, proprietate a regelui, iar oamenii cetăţii au fost siliţi să îndeplinească anumite obligaţii faţă de puterea centrală. Oamenii cetăţii au fost nevoiţi să ducă o luptă neîntreruptă împotriva comandanţilor lor, care se comportau faţă de ei ca şi feudalii faţă de supuşii lor, căutând, prin abuzuri şi silnicii, să le răpească privilegiile, să-i împovăreze cu sarcini grele, să le ştirbească dreptul de posesiune a pământului. Oamenii cetăţii puteau fi dăruiţi - şi au fost dăruiţi deseori - împreună cu pământul, unor feudali, devenind, astfel, ţărani aserviţi acestora.

 

Cea mai mare parte a populaţiei trăia în sate. În această vreme, satul era destul de mic. Pe la mijlocul secolului al XII-lea, în cele 28 sate ale mănăstirii din Sâniob, trăiau aproape 300 familii, ceea ce înseamnă în medie 10 familii sau circa 50 locuitori într-un sat. Cea mai mică aşezare avea două familii, deci 10 locuitori iar cea mai mare 50 familii, deci circa 250 locuitori. Pe la începutul secolului al XIII-lea, în cele 14 sate ale bisericii catolice din Arad, locuiau 365 familii, adică circa 1800 locuitori, revenind în medie unui sat 28 familii, deci circa 150 locuitori; cel mai mic sat avea trei familii sau 15 locuitori, iar cel mai mare 98 familii sau circa 500 locuitori. Se constată, deci, o creştere a numărului locuitorilor în a doua jumătate a secolului al XII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIII-lea. În fruntea satului era un jude (villicus, judex), care reprezenta satul în faţa oficialităţii şi a stăpânului feudal. În conducerea satului, judele era ajutat de un sfat, alcătuit din fruntaşii satului, numiţi oameni buni şi bătrâni.

 

Începutul separării meşteşugurilor de agricultură şi formarea oraşelor

 

La începutul feudalismului, meşteşugurile erau o simplă anexă a agriculturii. Pe măsură ce se dezvoltă forţele de producţie, meşteşugurile se desprind tot mai mult de agricultură, ceea ce nu înseamnă ca meşteşugarii au părăsit cu totul ocupaţiile agricole, care rămân importante încă multă vreme. În secolul al XI-lea şi în prima jumătate a secolului al XII-lea, cei mai mulţi meşteşugari lucrau exclusiv pentru comunitatea în sânul căreia trăiau sau pentru curtea feudalului, când se aflau în dependenţă feudală.

 

Documentele din a doua jumătate a secolului al XII-lea şi prima jumătate a celui următor atestă existenţa unui număr destul de mare de meşteşugari (artifices, opifices) în satele Transilvaniei şi o varietate relativ mare a meşteşugurilor, putând fi satisfăcute nevoile de îmbrăcăminte (cojocari, tăbăcari, cizmari, piuari), de locuinţă şi unelte agricole (lemnari-strungari, fierari, dogari-butnari, olari), de hrană (morari, pitari) etc. Numeroasele obiecte meşteşugăreşti descoperite la Şelimbăr (unelte de fierar, unelte agricole) dovedesc dezvoltarea meşteşugurilor în prima jumătate a secolului al XIII-lea, în general, şi a fierăriei, îndeosebi.

 

Dezvoltarea meşteşugurilor săteşti era însă împiedicată de amestecul feudalilor în viaţa şi producţia meşteşugărească. De aceea, pentru a scăpa de exploatarea feudală şi de piedicile puse în calea activităţii lor, meşteşugarii se statornicesc în număr tot mai mare în jurul unor cetăţi regale (castra), ale căror ziduri şi conducere le ocroteau viaţa, bunurile şi munca, şi a căror populaţie le cumpăra produsele. Alţii se aşează în locuri mai potrivite pentru desfacerea produselor, locuri de încrucişare a drumurilor. Se pun, astfel, bazele unor aşezări mai dezvoltate, oraşele. În această perioadă, asemenea aşezări aveau un pronunţat caracter semiagrar, fiind locuite de soldaţi, meşteşugari, negustori, dregători, dar şi de ţărani agricultori.

 

Cele dintâi aşezări mai dezvoltate în Transilvania sunt din vremea primelor voievodate. Odată cu înfiinţarea episcopiilor de Oradea, Cenad şi Alba Iulia, în secolul al XI-lea şi la începutul celui următor, reşedinţele acestora capătă un caracter orăşenesc, ca centre administrative şi bisericeşti. Alte oraşe au apărut în secolele XII-XIII în jurul unor cetăţi regale (Cluj, Satu Mare, Timişoara etc.) iar cele mai multe prin dezvoltarea unor aşezări săteşti mai importante, situate la locurile de încrucişare a unor drumuri comerciale (Sibiu, Braşov, Bistriţa, Sebeş, Mediaş, Sighişoara, Orăştie etc.) ori a unor aşezări miniere (Baia Mare, Rodna, Dej, Turda, Zlatna etc.).

 

În prima jumătate a secolului al XIII-lea sunt amintite în izvoare mai multe oraşe: Sibiu, Alba Iulia, Cluj, Oradea, Rodna. Cu prilejul invaziei tătare din anul 1241, aceste aşezări au fost distruse, trebuind să fie refăcute în a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi, mai ales, în veacul al XIV-lea. Tot prin munca ţăranului erau exploatate diferitele minereuri şi sarea. Pe lângă ţăranii băştinaşi de pe domeniile regale, în minele de aur, argint şi fier şi în ocnele de sare, mai lucrau şi „oaspeţi”, colonişti aduşi din regiunile unde mineritul era mai dezvoltat şi aşezaţi, pe baza unor privilegii, la Cojocna, Turda, Dej, Sic, Ocna Sibiului, Rimetea, Zlatna, Abrud, Baia Mare, Baia de Arieş, Rodna etc.

 

Obligaţiile ţărănimii

 

În această perioadă, ţărănimea din Transilvania era exploatată de stat, de stăpânul feudal - atunci când ajunsese în dependenţă - şi de biserica catolică, dacă făcea parte dintre credincioşii acesteia. Faţă de stat, ţărănimea avea obligaţii în produse, în muncă şi în bani. Izvoarele sunt lipsite de preciziune în legătură cu obligaţiile ţărănimii în această vreme, încât e greu de ştiut cantitatea şi varietatea lor. Totuşi, cercetarea izvoarelor permite o apreciere relativă a acestor sarcini. Ţăranii dădeau dare din produse agricole, probabil a 20-a parte, după cum rezultă din privilegiul regelui Andrei al II-lea, din anul 1231, în care se spune că, în afară de a 20-a parte (vigesima), pe care din vechime o au regii, nu se vor cere alte dijme. Această dare în produse, când era vorba de grâne, se dădea după numărul de clăi (pro capetiis), uneori ea se răscumpăra în bani, cu 12 dinari pentru o claie, cum precizează privilegiul acordat oaspeţilor din Satu Mare la 1230.

 

Ţăranii mai dădeau regelui darea din vin, socotită în vedre (collecta chybrionum), care pare să fi fost, de asemenea, a douăzecia parte. Uneori darea vedrelor se putea plăti în alte produse sau în bani. Pentru strângerea acestei dări se instituie dregători speciali, ceea ce constituie o dovadă în plus despre importanţa dării din vin. Ţăranii plăteau dări şi din animale; între acestea este amintită dijma din porci (decima porcorum), din oi (quinquagesima ovium), din boi (boves regis). Ţăranii mai dădeau piei de animale, mai ales de jderi, care - ca şi darea din vin - erau strânse de dregători speciali.

 

Ţăranii erau obligaţi şi la dări în bani. Darea dinarilor liberi sau a fumurilor (liberi denarii qui vulgo fumarii vocantur) era plătită atât de ţăranii liberi, cât şi de iobagii şi libertinii de pe moşiile regale; ea însemna, probabil, 8-12 dinari anual de gospodărie. Aceleaşi categorii sociale mai datorau vistieriei regale darea pondurilor (pondera), care varia de la unu la trei ponduri, adică 6-18 dinari de gospodărie, potrivit situaţiei economice a contribuabilului. Pentru strângerea acestor dări existau dregători speciali, numiţi strângătorii dinarilor liberi şi ai pondurilor. Obligaţiile în produse şi în bani ale ţărănimii faţă de vistieria regală mai poartă şi alte numiri, după cum purtau şi strângătorii lor. Dările în bani se adunau în cămara regală şi constituiau un venit al acesteia.

 

Obligaţia în muncă a ţăranilor faţă de stat consta în zile de lucru la cetăţi, la întărituri, pe moşiile şi în atelierele regelui. O obligaţie grea a ţăranilor era găzduirea (descensus) regelui şi reginei, cu diferite prilejuri, care însemna întreţinerea cu toate cele necesare a numeroasei suite, a cailor, clinilor, şoimilor de vânătoare etc. Pe lângă ce se consuma, ceea ce se prăda cu asemenea prilejuri însemna un adevărat jaf pentru satele unde era găzduită suita regală. Pe lângă obligaţiile către vistieria regală, locuitorii de credinţă catolică aveau obligaţii grele şi faţă de biserică - dijma din grâne şi animale (decima annonis et bestiis). Din Bula de aur (1222) reiese că biserica încerca să impună ţăranilor plata dijmei în bani, ceea ce constituia o greutate în plus pentru ţăranii lipsiţi de bani, într-o vreme când schimbul era puţin dezvoltat.

 

Dacă faţă de vistieria regală aveau obligaţii toţi ţăranii, fără deosebire de starea lor socială şi juridică, iar faţă de biserica catolică numai ţăranii de credinţă catolică, pe umerii ţărănimii dependente mai apăsa o sarcină ce devenea tot mai greu de suportat: renta feudală, adică obligaţiile faţă de stăpânul feudal, pe moşia căruia locuia. Renta feudală în această perioadă îmbrăca cele trei forme cunoscute: în muncă, în produse şi în bani. „Renta în muncă - spune Karl Marx - este forma cea mai simplă şi mai primitivă a rentei,... renta este aici forma primitivă a plusvalorii şi coincide cu ea... munca producătorului direct pentru sine însuşi este încă distinctă, în spaţiu şi în timp, de munca lui pentru moşier, ultima înfăţişându-se nemijlocit sub forma brutală a muncii silite pentru un terţ”.

 

În secolul al XII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIII-lea, cea mai mare parte din renta în muncă - care consta în munci agricole şi care mai târziu se va numi robotă sau clacă - era prestată mai ales de slugile de curte şi de robi. Aceştia fiind numeroşi în perioada respectivă, munca constituia o parte însemnată a rentei feudale. La o cantitate de muncă gratuită - mai mică este adevărat - erau obligate, de asemenea, şi celelalte pături ţărăneşti aservite, în orice grad de dependenţă ar fi fost. Ţăranii de pe moşiile bisericii şi nobilimii feudale trebuiau să are, să cosească şi să adune fânul, să lucreze viile, să taie lemnele din pădure, să care vinul, sarea, lemnele şi alte lucruri la curtea feudalului, să îngrijească curtea şi animalele stăpânului; meşteşugarii trebuiau să lucreze tot felul de obiecte pentru curtea feudalului. Dintre obligaţiile în muncă, deosebit de grea pare să fi fost cărăuşia, îndeosebi pe moşiile bisericii, deoarece feudalii au început să facă negoţ cu sare, cu vin şi cu peşte, din prisosul provenit din dări sau din produsele realizate de pe proprietăţile lor.

 

În această vreme, ţăranii aşa-zişi „liberi” şi iobagii datorau stăpânului de moşie mai ales renta în produse. Renta în produse se deosebeşte de renta în muncă „prin aceea că supramunca nu mai trebuie prestată sub forma ei naturală, adică sub directa supraveghere şi constrângere a moşierului şi a reprezentanţilor lui”, ci pe propria răspundere a producătorului direct, constrâns „de forţa relaţiilor în locul constrângerii directe şi de dispoziţiile legii în locul biciului”. Se înţelege că, prin aceasta, nu dispare constrângerea extraeconomică, ce se menţine în întreaga orânduire feudală. „Munca producătorului pentru sine însuşi şi munca lui pentru proprietarul funciar nu se mai disting între ele în mod evident, în timp şi spaţiu”.

 

Documentele din această vreme pomenesc adeseori renta în produse datorată de ţăranii dependenţi stăpânului de pământ. Ea era dată din aproape toate produsele, dar mai ales din cele agricole şi animale: grâne, fân, boi, porci, găini, miere, bere, sare, piei de animale (jder, urs), coarne de bour etc. Meşteşugarii plăteau renta în produse meşteşugăreşti. Renta în produse era repartizată de stăpânul feudal fie pe satul întreg şi apoi pe fiecare gospodărie de juzii săteşti, când se dădea din animale mari, fie direct pe familii, când era vorba de grâne sau găini şi alte dări mai mărunte. În general, în această vreme, darea în produse nu devenise încă dijmă, adică a zecea parte, deoarece feudalismul era doar la începuturile sale şi, deci, aservirea ţărănimii nu luase forme atât de apăsătoare.

 

La sfârşitul secolului al XII-lea e pomenită şi renta în bani, alături de cea în muncă şi produse. În această perioadă, renta în bani e puţin răspândită, mai mult sporadică, dar nu e lipsită de importanţă, indicând calea de dezvoltare a rentei. Oricare ar fi formele specifice ale rentei, toate au o notă comună, anume că însuşirea rentei este forma economică sub care se realizează proprietatea funciară. Obligaţiile înfăţişate mai sus erau cele legale sau intrate în obicei. Pe lângă aşa-zisa lege feudală, exista însă o practică feudală, adică bunul plac al stăpânului, deseori mai puternic decât legea şi obiceiul. Abuzurile şi silniciile în ce priveşte dările, rapturile, cotropirile, maltratările şi chiar uciderile de oameni erau lucruri obişnuite. Împotriva acestor silnicii şi abuzuri, ţăranul iobag era nevoit să apeleze tot la stăpânul său sau la alţi feudali, constituiţi în foruri de judecată.

 

Caracterul de clasă al justiţiei feudale este evident; ca şi celelalte instituţii, şi cele juridice serveau dominaţiei de clasă. Normele de drept, scrise şi nescrise - în această vreme mai mult nescrise - au fost ridicate la rang de lege prin puterea claselor dominante. Caracterul de clasă al justiţiei feudale rezultă şi din judecata probei fierului roşu (ordaliile), când, pentru a-şi dovedi nevinovăţia, ţăranul era obligat să poarte o bucată de fier înroşit în mână, în timp ce feudalul putea să pună pe altcineva să poarte fierul în locul său, sau să presteze jurământ în faţa mormântului regelui Ladislau din catedrala de la Oradea; tot astfel, nici clericii nu erau obligaţi la proba fierului roşu, ci doar la prestarea jurământului. Prin astfel de procedee, feudalii căutau să-şi „legalizeze” cotropirile săvârşite în dauna obştilor libere.

 

Lupta ţărănimii împotriva exploatării

 

Pentru a scăpa de aceste asupriri şi spolieri, ţărănimii nu-i mai rămânea altă cale decât lupta. Şi, într-adevăr, ţărănimea exploatată - mai întâi cea română, iar după cucerirea ţării de statul ungar, alături de ea şi cea maghiară - a dus o luptă neîncetată împotriva exploatării. Lupta maselor populare împotriva exploatării a îmbrăcat în această vreme forme diferite, de la răzbunarea individuală până la răzvrătirea colectivă. Răzbunarea se manifestă fie prin furtul sau distrugerea bunurilor stăpânului, care erau realizate din exploatarea ţărănimii, fie chiar prin uciderea feudalului şi a slujitorilor săi. Din cele 389 de pricini judecate între anii 1208-1235 în faţa capitlului din Oradea, aproape jumătate se referă la aceste forme de luptă ale ţărănimii. Lupta ţărănimii din Transilvania în această vreme nu se reduce doar la răzbunare, ci îmbracă şi celelalte forme cunoscute: haiducia, fuga şi răzvrătirea.

 

Ţăranii îşi părăseau gospodăriile, luând drumul codrului, devenind haiduci. Cazuri de haiducie sunt pomenite de mai multe ori în prima jumătate a secolului al XIII-lea. Cât priveşte fuga ţăranilor, ea este un fenomen tot atât de vechi ca şi aservirea lor. În vremea în care ţărănimea nu fusese încă aservită decât într-o mică măsură, fuga a constituit o formă de luptă specifică a robilor. Robii fugari şi dreptul stăpânilor de a-i căuta şi readuce la urmă apar încă în legiuirile celor dintâi regi ai Ungariei (Ştefan I, Ladislau I, Coloman Cărturarul), iar fuga de pe moşie face obiectul mai multor procese dezbătute în faţa capitlului din Oradea, ceea ce dovedeşte intensitatea acestei forme de luptă.

 

Pe măsură ce procesul de aservire a ţăranilor liberi din Transilvania se adânceşte, fuga acestora ia o amploare tot mai mare. Astfel, la sfârşitul secolului al XII-lea (1181) iobagii unei mănăstiri de pe Someş fug şi se aşează pe moşiile unor nobili, dar regele, la plângerea călugărilor, ia măsuri pentru readucerea fugarilor. Uneori fuga ţăranilor ia caracter de masă, după cum rezultă din mai multe documente emanate fie din cancelaria regelui Ungariei, fie din cea papală. Prin cele regale se interzice cavalerilor teutoni (1222) şi ioaniţi (1247) de a primi fugari din Transilvania în teritoriile de la sud şi est de Carpaţi, iar în cele papale este pomenită populaţia maghiară şi săsească, aşezată în părţile sudice ale Moldovei şi în cele răsăritene ale Munteniei, unde se amestecase cu românii de acolo (1234). Alteori ţăranii se răzvrătesc. Astfel, la 1219, iobagii şi robii din zece sate de pe Mureş, iar dintr-unul „toţi sătenii udvornicilor” se răzvrătesc împotriva stăpânului feudal.

 

Organizarea politico-administrativă a Transilvaniei

 

În scopul consolidării stăpânirii statului feudal maghiar asupra Transilvaniei au fost constituite comitatele regale, ca unităţi administrative-politice, cărora li se acordă unele drepturi. Numele comitatului - care în limba maghiară se numeşte megye - derivă din termenul slav medja, iar al comitelui - demnitarul aşezat în fruntea sa, care în limba maghiară se numeşte ispan - derivă din jupanul slav. Aceasta este încă o dovadă despre influenţa exercitată asupra maghiarilor de instituţiile populaţiei slave găsite în Pannonia şi de acelea ale populaţiei româneşti aflate în Transilvania la ocuparea lor de maghiari.

 

La început, teritoriul comitatelor nu era limitat, era teritoriul cetăţii, domeniul acesteia, mai mult sau mai puţin întins. În veacul al XII-lea, sunt pomenite documentar zece comitate sau comiţii acestora, cuprinzând Banatul, Crişana şi cea mai mare parte a Transilvaniei propriu-zise. E semnificativ faptul că, în prima jumătate a secolului al XII-lea, e pomenit documentar un singur comitat, al Bihorului (1113); toate celelalte sunt amintite de-abia în a doua jumătate a secolului al XII-lea: Dobâca şi Crasna (1164), Solnoc (1166), Cluj, Alba şi Timiş (1177), Satu Mare (1181), Cenad (1197), Caraş (1200). Transilvania a putut fi organizată de statul feudal maghiar de-abia în a doua jumătate a secolului al XII-lea, datorită, pe de o parte, împotrivirii populaţiei băştinaşe, care-şi apăra propriile instituţii, iar pe de altă parte greutăţii pentru regalitate de a organiza teritorii atât de vaste. În veacul al XIII-lea, sunt amintite şi alte nouă comitate transilvănene.

 

În fruntea fiecărui comitat era un comite, numit de rege - în comitatele apusene şi în Banat - şi de voievod - în Transilvania voievodală. El era ajutat în conducerea comitatului de un vicecomite, ales de acesta din rândurile familiarilor săi. Întărindu-şi tot mai mult situaţia economică şi politică, nobilimea a încercat să transforme comitatul regal într-un organism politico-administrativ propriu, în comitat nobiliar. Cea dintâi încercare în acest sens se observă în Ungaria pe la 1232, când feudalii reuşesc să obţină recunoaşterea organizării din punct de vedere juridic a nobilimii ce-şi avea moşiile într-un comitat. Acest proces a avut loc mai târziu în Transilvania, pe la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul celui următor. Calea ce duce spre comitatul nobiliar era indicată, şi de aci până la transformarea comitatului regal în comitat nobiliar nu era decât un pas.

 

Populaţiile alogene - secuii şi saşii - se organizează şi ele din punct de vedere administrativ-teritorial. La început, terminologia acestor unităţi nu era precizată, ele numindu-se când pământ (terra), când district (districtus), când comitat (comitatus). În privilegiul acordat de regele Andrei al II-lea saşilor, în anul 1224, se vorbeşte de comitatele ce existau pe teritoriul locuit de saşi, care se desfiinţează cu acel prilej, păstrându-se doar comitatul Sibiului. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi, mai ales, în secolul al XIV-lea, este pomenită organizaţia teritorială a „scaunelor”, cu funcţiuni administrative, judiciare şi militare, organizaţie proprie acestor populaţii.

 

În fruntea Transilvaniei, e pomenit în 1111 cel dintâi conducător politic, în persoana lui Mercurius „principele Transilvaniei”, amintit a doua oară în 1113 în aceeaşi calitate. Acest demnitar se pare că nu şi-a exercitat însă atribuţiunile în Transilvania, ci a stat la curtea regelui, deoarece la acea dată Transilvania nu era decât parţial cucerită. Aşa se şi explică faptul că, după această dată, vreme îndelungată, documentele nu au păstrat numele nici unui conducător politic al Transilvaniei. După consolidarea stăpânirii regatului maghiar în această ţară, pe la 1176, documentele amintesc un alt conducător, cu numele de Eustaţiu, purtind însă titlul de voievod al Transilvaniei (Leustachius waywoda Transilvaniae).

 

Prin numirea unui voievod al Transilvaniei, regalitatea a fost nevoită să recunoască puterea vechilor instituţii băştinaşe, şi să accepte pentru reprezentantul său aici numele de voievod, aşa cum îl avuseseră conducătorii băştinaşi de multe veacuri şi cum vor continua să-l aibă şi mai târziu. Această hotărâre a fost impusă şi de lupta populaţiei româneşti pentru a-şi păstra vechile instituţii. Pentru a înlătura această rezistenţă, regalitatea a mai fost nevoită să caute colaborarea elementelor feudale româneşti, atrăgându-le pe unele în slujba ei. Organizarea Transilvaniei ca voievodat, supravieţuirea în afară de acesta şi a altor instituţii româneşti: cnezatele, „ţările”, obiceiul pământului (jus valachicum), acordarea unei largi autonomii districtelor româneşti, scaunelor săseşti şi secuieşti etc., toate acestea au întărit şi mai mult autonomia voievodatului Transilvaniei în raport cu regatul maghiar, într-o vreme de fărâmiţare feudală accentuată, care a înlesnit şi ea dezvoltarea separată a voievodatului transilvănean.

 

Recomandări

 

Condiţiile istorice de dezvoltare a feudalismului timpuriu în secolele XI-XIII pe teritoriul României

Extinderea dominaţiei statului kievian la Dunărea de Jos

Dominaţia cnezatului de Halici asupra Moldovei

Dobrogea în timpul stăpânirii bizantine

Feudalismul timpuriu între Carpaţi şi Dunăre în secolul al XII-lea

• Dezvoltarea feudalismului în prima jumătate a secolului al XIII-lea

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com