Epoca pietrei pe teritoriul României

 

Momentul apariţiei omului şi a societăţii umane pe pământ n-a fost încă stabilit cu exactitate; în timp ce unii învăţaţi sunt de părere că omenirea nu e mai bătrână de şase sute de milenii, alţii îi atribuie o vârstă de două milioane de ani. Cert este faptul că timp de sute de mii de ani omul şi societatea omenească s-au dezvoltat extrem de lent, realizând treptat progrese în producţie şi cultură. Această dezvoltare e asemănătoare pe o largă arie geografică; descoperirile făcute în România sunt asemănătoare cu cele din restul Europei, din Asia şi din Africa, demonstrând unitatea speciei umane.

 

Paleoliticul (600000-10000 î.Hr.)

 

De la cele dintâi unelte făurite de mina omului - simpli bolovani de râu ciopliţi sumar la un capăt pentru a li se da o muchie mai tăioasă - s-a ajuns pe-ncetul la unelte de piatră executate cu multă pricepere şi fineţe. Totuşi, timp de aproape 600 de milenii, tehnica făuririi uneltelor rămâne, în esenţă, aceeaşi: cioplirea unei pietre prin lovituri aplicate cu alta. De la acest străvechi procedeu şi de la materialul folosit se trage şi numele primei epoci din istoria omenirii, adevărata copilărie a ei: paleolitic (în greceşte palaios = vechi şi lithos = piatră), epoca veche a pietrei. Pe teritoriul României, ea începe cam în aceeaşi vreme ca şi în multe alte părţi ale globului: acum vreo 600.000 de ani. În cadrul ei, dezvoltarea societăţii se petrece în condiţii geologice deosebite de cele actuale, datorită glaciaţiunilor (perioade de accentuată răcire a climei). Locuinţele sunt peşterile sau adăposturi sub stânci.

 

Specialiştii au împărţit această îndelungată vreme în trei perioade: paleoliticul inferior, mijlociu şi superior; cercetările din ultimii 20 de ani au demonstrat că pe teritoriul României există vestigii din câteşitrele. Perioadei celei mai vechi (paleoliticul inferior) îi aparţin, de exemplu, bolovanii de râu ciopliţi numai la unul din capete, descoperiţi pe valea Dârjovului, în judeţul Olt, toporaşe de mână (mânuite, adică, fără ajutorul vreunei cozi de lemn) găsite tot aici, sau uneltele formate din aşchii cioplite, aflate la Ripiceni, în nordul Moldovei, pe o terasă a Prutului.

 

În peşterile de la Ohaba Ponor (judeţul Hunedoara) şi Baia de Fier (Oltenia), dar şi în alte locuri, s-au descoperit urmele aşa-zisei culturi musteriene din paleoliticul mijlociu: vârfuri, cuţite, răzuitoare de piatră. În sfârşit, paleoliticul superior e reprezentat la noi prin descoperiri mai numeroase şi mai variate, făcute pe Ceahlău, în peştera Cioclovina din ţinutul Hunedoarei şi în cea de la Ripiceni: vârfuri de suliţă, dăltiţe, răzuitoare, lame de diferite forme şi utilizări; la Iosăşel (judeţul Bihor) s-au găsit chiar urmele unor ateliere de prelucrare a opalului (o piatră sticloasă). În această vreme, alături de uneltele de piatră apar, tot mai numeroase, uneltele de os.

 

Progresele omului şi organizarea socială în epoca paleolitică

 

Uneltele oamenilor devin, cu timpul, nu doar mai numeroase, ci şi mai bine executate, mai bine adaptate diferitelor munci. Dacă în paleoliticul inferior aceeaşi piatră grosolan cioplită servea la uciderea şi jupuirea unui animal, la curăţirea pieilor pentru veşminte sau la scoaterea din pământ a rădăcinilor comestibile, în paleoliticul superior omul dispune de unelte specializate de piatră şi de os: suliţe pentru vânătoare, cuţite, răzuitoare, harpoane de pescuit, străpungătoare şi ace etc., la care se adaugă, fireşte, uneltele de lemn. Toate acestea reprezintă un mare progres, deşi omul nu ajunge încă să-şi producă singur hrana, ci şi-o ia din natură prin vânătoare, pescuit şi cules. Paralel, oamenii învaţă mai întâi să folosească focul din natură (paleoliticul inferior), iar apoi să-l şi producă (paleoliticul mijlociu).

 

În lupta cu natura şi în procesul muncii, omul se dezvoltă şi din punct de vedere fizic. Oamenii paleoliticului inferior (hominizi, oameni-maimuţe) păstrau în înfăţişarea lor multe caracteristici ale maimuţelor antropoide: ţinuta gârbovită, fruntea teşită şi îngustă, arcadele ochilor proeminente, corpul extrem de păros. După o serie de forme de tranziţie, în paleoliticul superior apare tipul homo sapiens („omul inteligent” în limba latină), asemănător oamenilor de astăzi.

 

De la început, din pricina slăbiciunii lor fizice în comparaţie cu animalele şi din cauza caracterului rudimentar al uneltelor, puţin productive, oamenii au trebuit să trăiască în grupuri; primele comunităţi erau însă foarte puţin organizate: oamenii trăiau în cete (hoarde), asemenea anumitor specii de animale, iar neîngrădirea relaţiilor sexuale dintre membrii comunităţii dăuna însăşi dezvoltării biologice a omului. Treptat, formându-se ideea de rudenie, asemenea relaţii sunt interzise între oamenii de acelaşi sânge. Un grup de oameni înrudiţi formează o gintă, iar din unirea a două sau mai multe ginţi ia naştere tribul. Existenţa căsătoriei pe grupe (un grup de bărbaţi dintr-o gintă erau soţii unui grup de femei din altă gintă) făcea ca dintre părinţi numai mama să fie cu certitudine cunoscută; în mod firesc, rudenia se socotea pe linie feminină, ginta fiind deci matriliniară sau maternă.

 

Dezvoltarea gândirii umane

 

În decursul mileniilor, gândirea omului face şi ea progrese. La început, omul nu făcea nici o deosebire între el însuşi şi natura înconjurătoare, considerându-se din instinct ca o parte componentă a acestei naturi. Se pare că abia la sfârşitul paleoliticului inferior sau la începutul paleoliticului mijlociu oamenii ajung la conştiinţa propriei lor umanităţi, socotindu-se deosebiţi de natură; ei încep acum să încerce a explica fenomenele naturale, dar experienţa şi cunoştinţele lor reduse nu le permiteau o înţelegere raţională şi o explicare exactă a acestor fenomene, în asemenea condiţii, oamenii ajung să creadă în existenţa unor forţe pe care caută să şi le facă binevoitoare prin diferite acţiuni magice şi jertfe; apare, în aceeaşi vreme, o credinţă naivă în viaţa de dincolo de mormânt, oglindită în grija pe care oamenii paleoliticului mijlociu şi superior încep s-o manifeste faţă de morţi, pe care acum îi înmormântează.

 

După părerea multor specialişti, de credinţele religioase se leagă şi cele dinţii manifestări ale artei paleolitice. Oamenii paleoliticului superior au împodobit pereţii unor peşteri din Franţa, Spania şi Africa de Nord cu minunate desene realiste, reprezentând scene de vânătoare, animale etc.; în concepţia lor naivă, zugrăvirea unor astfel de scene trebuia să înlesnească mersul vânătorii şi să-i asigure succesul. La noi, asemenea picturi rupestre (adică picturi pe stâncă) nu s-au găsit deocamdată, dar cercetările recente au început să dea la iveală vestigii ale artei paleolitice, dintre care amintim figurina umană cioplită în piatră, descoperită la Buda (judeţul Bacău). Cu toată naivitatea şi falsitatea lor, aceste credinţe magico-religioase reprezintă o treaptă pe calea dezvoltării gândirii umane abstracte.

 

Mezoliticul (10000-5500) şi neoliticul (5500-1900 î.Hr.)

 

Mezoliticul

 

Trecerea de la epoca veche a pietrei la cea nouă (termenul neolitic vine de la cuvintele greceşti neos = nou şi lithos = piatră) se face printr-o perioadă relativ scurtă (10000-5500 î.Hr.) şi destul de puţin cunoscută la noi, numită mezolitic (în greceşte mesos = mijlociu, de mijloc). Principalele progrese realizate acum de om sunt folosirea arcului şi a săgeţii, a toporului legat cu fibre vegetale de o coadă de lemn care uşurează mânuirea, a bărcii scobite dintr-un singur trunchi de copac, domesticirea câinelui şi a altor animale. Tehnica făuririi uneltelor rămâne însă aceea a cioplirii.

 

Această tehnică va ceda însă locul, în neolitic, tehnicii mai avansate a şlefuirii pietrei, cu ajutorul căreia se confecţionează unelte mai productive. Mai mult, pe la mijlocul epocii neolitice omul născoceşte şi procedee de perforare a pietrei; topoarele vor fi acum perforate şi fixate în cozi de lemn. Fiind munci destul de grele şi migăloase, şlefuirea şi perforarea nu se folosesc în toate cazurile, uneltele cioplite continuând să existe şi în epoca neolitică.

 

În neolitic apar, pe lângă meşteşugul mai vechi al împletitului, meşteşuguri casnice noi: torsul, ţesutul şi olăritul. Oamenii învaţă să modeleze cu mâna vase de lut pe care le usucă la soare şi le ard, la început în gropi deschise, dar mai târziu în adevărate cuptoare. Vasele de lut ars se produc în cantităţi uriaşe; ele au o mare însemnătate, căci permit omului să-şi pregătească o parte din hrană prin fierbere şi să păstreze în condiţii mai bune proviziile vegetale şi animale.

 

Progresul cel mai important realizat în epoca neolitică constă, fără îndoială, în faptul că omul se transformă din culegător şi vânător în producător de bunuri de consum. În adevăr, el domesticeşte acum aproape toate animalele cunoscute azi ca domestice şi învaţă să cultive plantele comestibile şi textile, lucrând pământul cu ajutorul săpăligilor din corn de animal (cultivare primitivă, grădinărit). Aceste două cuceriri reduc simţitor dependenţa omului faţă de capriciile naturii, îi permit să acumuleze rezerve de hrană şi, deci, contribuie la sporirea populaţiei şi la progresul general al societăţii.

 

Deşi uneltele perfecţionate sporesc considerabil productivitatea muncii în comparaţie cu paleoliticul, în producţie continuă să dăinuiască necesitatea unirii eforturilor unor colective mari. Mijloacele de producţie - şi în primul rând pământul - aparţin întregii obşti, iar cultivarea plantelor şi creşterea animalelor se fac în comun. Această situaţie contribuie la întărirea organizării gentilice, care tocmai acum ajunge la cea mai mare înflorire. Ginta maternă este celula economică fundamentală a societăţii, iar tribul reprezintă un colectiv uman numeros şi bine închegat. Munca femeilor, care se ocupă de cultivarea plantelor şi de olărit, dobândeşte o importanţă considerabilă; de aceea femeia ocupă în societatea neolitică o poziţie deosebită, bucurându-se de mare cinste. Adeseori, femeile deţin în gintă şi în trib o situaţie predominantă, ceea ce a adus neoliticului şi numele de epoca matriarhatului (de la cuvintele: latinesc mater = mamă şi grecesc arche = autoritate, putere).

 

Aşezările şi culturile neolitice

 

Progresele realizate schimbă în mod radical viaţa oamenilor în epoca neolitică. Deşi unele peşteri continuă să servească drept locuinţe, oamenii se aşează mai ales de-a lungul văilor fertile ale râurilor, pe terase, locuind în bordeie sau chiar durându-şi case cu scheletul de lemn şi cu pereţii împletiţi din nuiele şi lipiţi cu lut; unele case sunt construite pe piloni, la o oarecare înălţime deasupra solului. Vatra de foc e nelipsită din locuinţele neolitice.

 

De-a lungul celor trei faze de dezvoltare a neoliticului (neoliticul timpuriu, dezvoltat şi târziu), iau naştere o serie de culturi, caracterizate mai ales prin anumite tipuri de unelte şi prin anumite forme şi ornamente ale vaselor de lut ars. În majoritatea lor, ele sunt asemănătoare şi deci înrudite cu culturi descoperite pe teritoriul ţărilor vecine: Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, URSS (Ucraina); neoliticul nostru face, deci, parte dintr-o mai vastă arie neolitică europeană. Tocmai de aceea, în deosebirile dintre culturile neolitice nu trebuie să vedem totdeauna deosebiri etnice: două culturi diferite nu reprezintă neapărat populaţii diferite. Pe teritoriul României, populaţia epocii neolitice e formată din triburile băştinaşe, cit şi din elemente venite din alte părţi (de pildă dinspre sud şi sud-est: cazul cu Tărtăria).

 

Culturile neoliticului timpuriu (cultura Criş care acoperă aproape întreaga suprafaţă a ţării, cultura Turdaş din Transilvania şi altele) nu cunosc încă topoarele perforate, iar o bună parte a ceramicii e destul de grosolană. În neoliticul dezvoltat se plasează cultura Boian din Muntenia şi faza mai nouă a culturii Turdaş, ambele caracterizate prin apariţia topoarelor perforate şi printr-o ceramică de calitate mai bună; tot acum apar în aşezări primele obiecte mărunte de aramă: cârlige de undiţă, ace şi altele, precum şi podoabe de aur.

 

Cel mai mare grad de dezvoltare se constată arheologic în culturile cu ceramică pictată ale neoliticului superior: Petreşti (Transilvania), Cucuteni-Ariuşd (Moldova şi Transilvania răsăriteană), Gumelniţa (Muntenia). Descoperirile făcute în localităţile de la care aceste culturi îşi trag numele, precum şi în numeroase alte puncte din ţară, conturează imaginea unor aşezări mari, bogate, înfloritoare, cu case bine construite şi dispuse într-o anumită ordine. Alături de numeroasele unelte de piatră se întâlnesc tot mai des unelte de cupru. O deosebită impresie produce ceramica lucrată dintr-o ,pastă aleasă cu îngrijire, bine frământată şi bine arsă în cuptoare închise; vasele au cele mai diferite forme şi dimensiuni, iar multe din ele sunt splendid pictate cu alb, roşu, negru: pe corpul lor aleargă motive în spirale şi meandre. Alte vase continuă să fie împodobite, ca în neoliticul timpuriu şi dezvoltat, cu linii incizate (adâncite). La sfârşitul neoliticului apare şi toarta la vase.

 

Cultura spirituală

 

Cultura spirituală cunoaşte şi ea modificări profunde, legate în ultimă analiză de noile realităţi economice. Foarte frecvente în aşezările neolitice sunt statuetele de lut ars sau de piatră, înfăţişând femei - imagini ale unor divinităţi ale fertilităţii şi fecundităţii - sau animale; aceste credinţe şi culte noi sunt în strânsă legătură cu noile şi importantele ocupaţii umane: cultivarea plantelor şi creşterea vitelor. Nu lipsesc nici statuetele masculine; au devenit faimoase cele două statuete (una masculină şi una feminină) descoperite la Cernavodă şi aparţinând culturii Hamangia din neoliticul mijlociu.

 

Cultul morţilor (al strămoşilor) capătă acum forme noi. Morţii sunt îngropaţi ghemuiţi şi legaţi în această poziţie, poate pentru a nu mai reveni printre cei rămaşi în viaţă; uneori, cadavrele sunt presărate cu o substanţă minerală roşie (ocru), simbolizând probabil sângele. Un altar de lut descoperit într-o aşezare aparţinând culturii Cucuteni-Ariuşd servea la anumite ceremonii religioase.

 

Sfârşitul epocii neolitice

 

Cultivarea plantelor cu săpăliga, aşa cum se practica în neolitic, nu putea asigura o creştere prea mare a producţiei; pentru aceasta era nevoie de o agricultură practicată pe suprafeţe mai întinse, cu ajutorul plugului tras de vite. Se pare că primele pluguri primitive, făcute din lemn şi având brăzdar de piatră sau de corn de cerb, apar încă din neolitic (descoperirile de la Rast, în Oltenia şi Căscioarele în Muntenia de vest); ele vor fi însă pe larg folosite abia în epoca următoare. Folosirea plugului şi dezvoltarea creşterii vitelor în turme mari (la unele triburi această ocupaţie devine precumpănitoare) fac să sporească însemnătatea muncii bărbatului şi să scadă importanţa femeii în producţie. Femeia începe să-şi piardă poziţia avută până acum în cadrul societăţii, iar locul ginţilor matriarhale îl iau, pe încetul, marile familii patriarhale (în greceşte pater - tată), în cadrul cărora descendenţa şi rudenia se socotesc pe linie paternă, iar bărbatul cel mai în vârstă e considerat stăpânul absolut al familiei.

 

Legată strâns de cultivarea primitivă a plantelor, societatea neolitică decade, fapt oglindit arheologic în aşezările acestei perioade. Procesul de destrămare a societăţii gentilice matriarhale e grăbit de pătrunderea pe teritoriul patriei noastre a unor triburi păstoreşti venite dinspre est şi nord-est, la care dominau rânduielile patriarhale. După o perioadă de tranziţie (1900-1700 î.Hr.), zisă „a aramei”, neoliticul lasă definitiv locul unei noi epoci, aceea a bronzului. Perioada aramei este o vreme frământată, caracterizată prin mari mişcări de triburi. Creşterea vitelor devine ocupaţie de căpetenie. Vechile culturi neolitice dispar, lăsând locul altora, noi; cea mai caracteristică şi mai răspândită pe teritoriul României este cultura Coţofeni (după numele unei localităţi din Oltenia). Penetraţia triburilor păstoreşti va marca începutul procesului de indo-europenizare a populaţiei de pe aceste meleaguri.

 

Recomandări

 

Epoca bronzului pe teritoriul României

Prima vârstă a fierului pe teritoriul României

Coloniile greceşti din Dobrogea

A doua vârstă a fierului pe teritoriul României

Probleme şi izvoare referitoare la istoria comunei primitive pe teritoriul României

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com