Florenţa Albu

 

Florenţa Albu (1 decembrie 1934, Floroaica, judeţul Călăraşi - 3 februarie 2000, Bucureşti) este o poetă. Provine dintr-o familie de ţărani înstăriţi, Maria (născută Simion) şi Ion Albu. Tatăl a fost deţinut politic la Canal. Albu este licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1957). După un şomaj de 6 ani, funcţionează ca redactor la „Scânteia tineretului" (1963-1964), apoi la „Viaţa românească", până la pensionare (1995).

 

A debutat cu versuri în „Tânărul scriitor" (1954), iar editorial - cu volumul Fără popas (1961). Primele volume - versificaţia de circumstanţă, sub imperativul „comenzii sociale" fiind repede abandona­tă-o impun ca poet al câmpiei şi satului ancestral. Idilismul este evitat structural. Imaginea Bărăganului sălbatic, scitic, bântuit de vârtejuri şi de secetă, nu exclude totuşi „melancolia serilor" şi poezia halucinantă stârnită de „fata morgana". La Albu, pastelul, alcătuit din notaţii eliptice şi sincopate, se in­teriorizează, iar poezia satului depăşeşte documentarul etnografic. Cu timpul, muncile aspre ale câmpiei sunt evocate ca acte rituale, esenţiale şi sacre. Tot progresiv, se conturează şi imaginea tragică a sfârşitului lumii rurale tradiţionale, cu gesturile ei simple, de rezonanţă cosmică.

 

Austru (1971) marchează un punct de cotitură, în lirica poetei făcându-şi apariţia angoasa şi sentimentul singurătăţii; teroarea istoriei e trăită cu acuitate. Recitite azi, cărţile sale de după 1971, înce­pând îndeosebi cu Umbră arsă (1980; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) şi Epitaf (1981), apar de-a dreptul curajoase prin subversivitatea lor: denunţări, uneori disimu­late, alteori directe, de o incisivitate conţinută, dar sarcastică, ale unui ev inuman. Vechea temă a satului şi a familiei este, în Elegii (1973) şi Epitaf, un pretext pentru fixarea în efigie elegiacă a unui ceremonial dispărut, concomitent cu o rostire acuzatoare: „Tata a murit acum doi ani, într-un spital / al ţăranilor fără pământ. / Suferea de frigul cel mai cumplit, / boală socială - refuz organic / de adaptare la frigul lumii."

 

Versurile-comentariu vorbesc de o cumplită degradare umană, sub presiunea istoriei absurde. Culpabilizându-se de părăsirea obârşiei, Albu trăieşte până la capăt drama rupturii, neîmpărtă­şind iluziile şi refugiile compensatoare: „...adevărata mea fire era / a dezrădăcinatului: rană eram, / refuzul vindecării". Familia, neamurile, satul întreg au devenit o lume moartă, iar legatara şi cântăreaţa lor mărturiseşte inutilitatea verbului poetic, devenit „dodie" şi „vorbă". În frecventele „auto­portrete" în faţa oglinzii „necruţătoare", poeta îşi apare drept o „mască a resemnării / estetic făţuită". Antiromantismul ei temperamental, potenţat din ce în ce mai evident de brutali­tatea vremurilor pe care le traversează, se asociază în chip firesc cu o poetică anticalofilă, a dizarmoniei, care o plasează pe Albu în familia de spirite bacoviană: poemul său adună „toate stridenţele armoniei".

 

O Artă poetică XX (din volumul Poem în Utopia) grăieşte definitoriu despre această poetică a discursului liric direct, grav şi agresiv-neliniştitor: „Cititori, voi cereţi / rime rare, floricele de stil, reverii, / dar ştiu, vouă vă trebuie / precizia glonţului, / vă trebuiesc trubadurii mitraliilor, / trăirea totală, fără drept de apel". O asemenea artă poetică răspunde viziunii autoarei asupra existenţei absurde; perspectivă din care Utopia însăşi a regimului totalitar e răsturnată în opusul ei.

 

Poem în Utopia (1983), Terase (1985), Efectul de seră (1987), Kilometrul unu în cer (1988) jalonează discursul liric relevând vacuitatea existenţei, depersonalizarea şi profanarea (raiul stă cu „porţile vraişte", „taina cunoaşterii s-a pierdut", „cunoştin­ţele se vând pe tarabe populare" etc.) şi, într-o ordine mai concretă, tabloul apocaliptic al spulberării trecutului în Bucureştii demolărilor. Viziunea este orwelliană - o distopie lirică având, pe teren românesc, afinităţi cu claustrai şi regresiunea bacoviană. „E frig la ultimul etaj, / e frig în Utopia", ca şi în Oraşul Bacovia - titlu emblematic pentru această utopie negativă. „Bocet", „priveghi" (noţiuni resemantizate în spiritul noii viziuni), „noapte", „gheaţă", „Fundătura", „Frica" se insti­tuie în vocabule-temă, după cum „insula", „laţul", „limitele", „păianjenul" ţesându-şi „plasa" peste rostire şi gând sunt figuri ale cântăreţului fie redus la tăcere, fie riscând să-şi vadă versurile „împuşcate".

 

Poeta nutreşte, fără ieftin romantism, sentimentul însingurării şi claustrării, ale cărui metafore sunt „efectul de seră" şi insula: „A fi. Sentimentul de insulă. / Eu - mie - insulă." însă din exilul ei continuă să facă incizii - sincopate, stridente, neiertătoare - în carnea realului, şi în propria-i biografie, şi să constate şi asume imposibilitatea evadării; sau să lanseze întrebări cu răspunsul inclus: „Unde ne-om fi ducând?" În acest coerent orizont al terorii şi infra-umanului, apare un hiatus: beatitudinea prilejuită de miracolul vieţii, al clipei germinale, când „Firea iese din sine". Pentru un moment, lirismul sumbru oracular cedează locul unor laude ale luminii, euritmiei şi exploziei vitale, când „dragostea / e dreptul de veto al viului" (ciclurile Sărbătoarea solstiţiului din volumul Efectul de seră). Cu grupajul Denii... din volumul Kilometrul unu în cer revine lumea fabuloasă a ritualurilor folclorice şi religioase, cu semnificaţii potenţate de trecerea timpului.

 

În 1991, Albu şi-a publicat poemele de sertar (volumul Anno Domini). Temele anterioare apar aici cu un plus de adresă directă. Privită în întregul ei, poezia se dovedeşte expresia unei conştiinţe morale şi politice, din ce în ce mai inconcesivă cu anormalitatea şi nefirescul. Din notaţia abruptă şi sacadată, mizând pe reluarea obsedantă a unor sintagme, şi din comentariul sec, de o ironie severă împinsă la sarcasm, ca şi din luxurianţa austeră a versurilor vitaliste, ea şi-a creat un mod de a scrie recognoscibil în oricare dintre poeme. Cu fiecare carte, poeta şi-a adâncit adevărata vocaţie, obţinând treptat sufragiile celor mai autorizaţi şi exigenţi critici.

 

În Albu se poate recunoaşte azi un scriitor de prim-plan al generaţiei '60. Albu este şi autoarea unor volume de memorialistică (impresii de călătorie în ţară şi străinătate, în care prevalează observaţia şi comentariul cultural). Notabil este Zidul martor. Pagini de jurnal. 1970-1990, volum din 1995, înscriindu-se între piesele de rezistenţă ale memorialiasticii de sertar apărute după decembrie 1989. Document autoscopic al unei personalităţi intransigente cu sine şi cu ceilalţi, jurnal de creaţie, cartea este totodată o amplă „fişă de observaţie" a procesului de degradare a societăţii româneşti în totalitarism, oferind şi o neconcesivă imagine din interior a vieţii literare. A descoperit şi editat Cronica de la Arbore a lui Toader Hrib (1971,1972).

 

Opera

 

Fără popas, prefaţă de Maria Banuş, Bucureşti, 1961;

Câmpia soarelui, Bucureşti, 1962;

Constanţa, Bucureşti, 1964;

Intrare în anotimp, Bucureşti, 1964;

Fata morgana, Bucureşti, 1966;

Măşti de priveghi, Bucureşti, 1968;

Himera nisipurilor, Bucureşti, 1969;

Poeme, Bucureşti, 1969;

Arborele vieţii, Bucureşti, 1971;

Austru, Bucureşti, 1971;

Câmpia soarelui, Bucureşti, 1972;

Elegii, Bucureşti, 1973;

Petrecere pe iarbă, Bucureşti, 1973;

Ave, noiemvrie, Bucureşti, 1975;

Întoarceri, Bucureşti, 1977;

Roata lumii, Bucureşti, 1977;

65 poeme, Bucureşti, 1978;

Umbră arsă, Bucureşti, 1980;

Epitaf, Bucureşti, 1981;

Poem în Utopia, Bucureşti, 1983;

A fi-fire, Bucureşti, 1984;

Banchet autumnal. Impresii de călătorie, Bucureşti, 1984;

Terase, Bucureşti, 1985;

Efectul de seră, Bucureşti, 1987;

Kilometrul unu în cer, Bucureşti, 1988;

Anno Domini (inedite 1970-1989), Bucureşti, 1991;

Copilărinda, Bucureşti, 1991;

Efectul de seră, Bucureşti, 1991;

Zidul martor. Pagini de jurnal. 1970-1990, Bucureşti, 1995;

Aurolac, Bucureşti, 1997;

Petrecere, Bucureşti, 1998;

Austru, postfaţa autoarei, Bucureşti, 1999;

Scara ce nu duce nicăieri, Bucureşti, 2001.

 

Ediţii

 

Toader Hrib, Cronica de la Arbore, Iaşi, 1971; ediţia II, Iaşi, 1972.

 

Traduceri

 

Victor Sivetidis, Thalasse, Bucureşti, 1967 (în colaborare), Oracolul lui Oreste, Bucureşti, 1969 (în colaborare), Zbor ireversibil, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Aurelia Batali), Stalactite, Bucureşti, 1979.


Scriitori români

 
 
 
 

 

crispedia@gmail.com