Gala Galaction

 

Gala Galaction (pseudonim al lui Grigore Pişculescu; 16 aprilie 1879, Dideşti, judeţul Teleorman - 8 martie 1961, Bucureşti) - prozator, memorialist, traducător şi preot ortodox. Este fiul Chiriachiei (născută Ostreanu) şi al lui Nicolae Pişculescu, administrator al moşiei Dideşti. Tatăl, mama şi vizitiul familiei erau renumiţi prin darul povestirii; multe dintre naraţiunile scriitorului îşi au sursa în istorisirile lor. După cursul elementar urmat în satul natal şi la Roşiorii de Vede (1886-1890), învaţă la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti, unde îi are colegi pe Ion Theodorescu (Tudor Arghezi), N.D. Cocea şi I.G. Duca. Avid de lectură, citeşte enorm, mai ales din literaturile română şi franceză, fiind cucerit de precursorii simboliştilor şi de proza artistă şi mistică. Scoate, împreună cu alţi colegi de liceu, revista poligrafiată „Zig-Zag”. Frecventează cenaclul lui Alexandru Macedonski.

 

Debutează în 1896, cu schiţa Pe terasă, publicată în „Adevărul ilustrat”, colaborând şi la „Liga ortodoxă”, iar cu versuri la „Aurora” din Roşiori de Vede. În 1898 devine student al Facultăţii de Filosofie şi Litere, dar în anul următor trece la Facultatea de Teologie. Începute în capitală, studiile teologice vor fi continuate la Cernăuţi şi încununate cu un doctorat (1909). În aceşti ani Galaction publică intermitent proză scurtă în „Revista modernă”, „Literatură şi artă română”, „Revista idealistă”, „Viitorul”, scoate, împreună cu Tudor Arghezi şi V. Demetrius, revista „Linia dreaptă” (15 aprilie 1904), în care semnează pentru prima dată cu pseudonimul Gala Galaction. Numit inspector bisericesc (defensor ecleziastic), scriitorul cunoaşte, în satele străbătute, lumea pe care o va transpune mai târziu în nuvelele şi povestirile sale. Semnează frecvent proză în „Viaţa socială”, „Vieaţa nouă”, „Viaţa românească”, „Flacăra”, scrie şi în alte periodice. În 1914 îi apare cea dintâi culegere de nuvele, Bisericuţa din Răzoare. Obţine Premiul pentru literatură „Ion Heliade-Rădulescu” al Academiei Române.

 

În 1915-1916 îl secondează pe Arghezi la conducerea săptămânalului „Cronica”. În timpul primului război mondial publică la „Scena”, „Renaşterea”, „Cronicarul”, „Lumina”, „Biblioteca copiilor şi a tinerimii”, iar în anii imediat următori devine unul dintre cei mai activi colaboratori la presa socialistă („Chemarea”, „Socialismul”, „Lumea nouă”), la cea de orientare democratică („Cuvântul liber”, „Viaţa românească”, „Adevărul literar şi artistic”, „Dimineaţa” etc.), precum şi la publicaţii ca „Mântuirea”, „Lumea evree”, „Luptătorul”. Între 1920 şi 1940 semnătura îi apare în „Flacăra”, „Facla”, „Lumea”, „Universul literar”, „ Adam”, „România”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Ecoul” etc. În 1929 scoate revista „Hanul samariteanului” (două numere). Biografia sa e punctată de hirotonirea ca preot, în 1922, şi de numirea ca profesor mai întâi la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Chişinău, în 1926.

 

Îi apar mai multe cărţi: culegerile de scrieri cu caracter publicistic şi memorialistic O lume nouă (1919), Răboji pe bradul verde (1920), Toamne de odinioară (1924), Scrisori către Simforoza. În Pământul Făgăduinţei (1930), romanele Roxana (1930), Papucii lui Mahmud (1932), Doctorul Taifun (1933), La răspântie de veacuri (I-II, 1935), piesa de teatru Riţa Crăiţa (1942) etc. Un moment de însemnătate majoră pentru cultura românească este apariţia, în 1938, a traducerii integrale a Bibliei, realizată în colaborare cu Vasile Radu. După august 1944, e prezent în „Jurnalul de dimineaţă”, „Drapelul”, „Ultima oră”, „Victoria”, „Adevărul”, „Contemporanul”, „Albina”. Devine unul dintre militanţii cei mai înflăcăraţi pentru „democraţie populară”, pentru socialism. În 1947 e ales membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români. În 1948 devine deputat în Marea Adunare Naţională, iar în 1954 primeşte Ordinul Muncii clasa I.

 

Fire contemplativă şi acut sensibilă, chiar „bolnăvicioasă” potrivit unei autocaracterizări, atras în copilărie, „ca fetele”, de „culori şi lucruri gingaşe”, „rătăcit în visuri, în poezia câmpiei şi a codrului şi în labirintul cărţilor”, Galaction a găsit în adolescenţă cel mai propice climat pentru valorificarea artistică a predispoziţiilor sale în cenaclul macedonskian de la „Literatorul”. Aici promovarea spiritului novator, a unor valori literare încă neomologate la noi, superficial cunoscute, respinse, cultivarea insolitului, a tot ce contraria simţul comun, a bizarului şi fantasticului nu puteau decât să-i stimuleze înclinaţia spre visare şi introspecţie, interesul pentru problematica morală şi religioasă, să-i accentueze gustul pentru straniu, pentru fabulos, să-i sporească atracţia către arta rafinată şi către frumos în genere. O sensibilitate ca a lui, generoasă prin definiţie, includea şi deschiderea spre lumea dezmoşteniţilor, receptivitatea faţă de suferinţele semenilor. Preocuparea pentru condiţia socială a celor mulţi, a sărmanilor şi năpăstuiţilor îl orientează spre socialism. Asemenea prietenilor săi Tudor Arghezi, N.D. Cocea, V. Demetrius, frecventează, ca licean, clubul socialist.

 

În „Adevărul ilustrat”, publicaţie de orientare convergentă cu cea a periodicelor socialiste, îi apar două schiţe, Pe terasă şi Harpistul Dionisos, pătrunse de spiritul umanitar, în „Liga ortodoxă” poemul Tablou uitat, ce învederează, asemenea unor versuri din aceeaşi perioadă (Auroră mistică), influenţa poeticii simboliste şi a celei parnasiene, practicate programatic în cenaclul lui Macedonski. Galaction considera că „toată simţirea şi toată literatura lui” e rezumată simbolic în evocarea unui moment şcolar, Trandafirii. „Am voit - zice scriitorul - să aduc la altarul Domnului tot ce-am putut să culeg din grădina mea, chiar dacă n-am nimerit totdeauna florile cele mai cuviincioase.” Într-adevăr, întreaga sa operă e traversată de spirit religios creştin. Dar nu neapărat în expresie canonică. Din punct de vedere teologic, literatura lui Galaction e tot atât de heterodoxa pe cât este din punct de vedere literar de eteroclită.

 

Proza scurtă însumează naraţiuni şi articole, însă graniţele dintre specii sunt, la autorul Bisericuţei din Răzoare, cu totul fluide. Scrierile clasabile sub genericul „articole” includ, dacă nu sunt (integral sau în bună parte), evocări lirice, reverii, note de călătorie, amintiri, portrete, confesiuni; povestirile, nuvelele şi romanele conţin poezie, reflecţie, comentariu, adesea cu iz de predică. Epicul e inundat, nu rareori, de lirism, istorisirea integrează frecvent descripţii, în special tablouri de natură, uneori cu valoare aproape autonomă. În primele două volume, alături de scrierile cu osatură epică, majoritare, apar poeme în proză (Trandafirii, Crizantemele, Bujorii, Narcişii, Crinii etc.), oraţii lirice (Bisericuţa din Răzoare, Clopotele din Mănăstirea Neamţu), reportaje cu caracter poematic (Cimitirul de pe deal, La Sihla, pe Jijina). Tot astfel, în Caligraful Terţiu (1929).

 

Celelalte culegeri conţin texte aparţinătoare, mai toate, prozei poetice şi publicisticii realizate la nivel de text literar. Nota comună e credinţa religioasă, exprimată stilistic într-o tonalitate de elocinţă sacrală, cu ecouri biblice, cu inflexiuni de retorică sacerdotală. În cuprinsul nuvelisticii lui Galaction se disting, în funcţie de natura subiectelor şi de sursele tematice, trei direcţii principale. Una e ilustrată de povestirile edifiante, extrase din Noul Testament sau propunând legende hagiografice. Piesa titulară a volumului Caligraful Terţiu portretizează moral un ucenic şi secretar al Apostolului Pavel.

 

În Grădina lui Iosef din Arimateia este evocat cunoscutul personaj evanghelic, cel care a pus corpul neînsufleţit al lui Iisus în mormânt. Mustafa Efendi ajunge Macarie Monahul narează convertirea la creştinism, sub impactul unei minuni, a unui demnitar mahomedan. Dionis grecoteiul e povestea unui copil sărman, obligat să tragă sacaua împreună cu un asin şi care va ajunge arhiepiscop al Constantinopolului. Andrei Hoţul narează pocăirea unui tâlhar de drumul mare. O categorie aparte o compun nuvele precum Maica Rahila şi sora Veronica, „Calipso greaca, fecioara”, Maica Frăsina, cu personaje feminine din ambianţa monahală.

 

Eminamente valide literar sunt însă prozele de inspiraţie profană, în special unele dintre ele, ca Moara lui Călifar, De la noi, la Cladova, Gloria Constantini, Lângă apa Vodislavei, La Vulturi! însuşirile definitorii ale acestora sunt forţa epică, veridicitatea psihologică, unitatea de compoziţie, expresivitatea savuroasă a limbii. Dominanta celor mai multe dintre ele este pregnanţa viziunii realiste, iar a altora - un fantastic de sursă folclorică. În naraţiunile de concepţie realistă, mobilurile acţiunilor şi ale mişcărilor sufleteşti sunt setea de avuţie şi pasionalitatea erotică. Uneori, acestea se întrepătrund, în funcţie de ponderea manifestării uneia sau alteia, cele două patimi decid caracterul preeminent al nuvelelor: social sau psihologic.

 

Exemplificând efemeritatea bunurilor materiale, a bogăţiilor pământeşti, în lumina învăţăturii eristice, nuvela Gloria Constantini învederează mijloace care o situează în linia epicii lui Ioan Slavici şi a lui Ion Agârbiceanu. Teza e devorată, sublimată de creaţie. Fiu al ţăranului Tudor Fierăscu şi al unei turcoaice, Constantin e, spre deosebire de potolitul Badea, fratele său după tată, un impetuos, o natură focoasă, vădit meridională, dificilă, având ca sigiliu o permanentă stare de nemulţumire. Neiubitor de muncă, avid de „comori pe pământ”, muncit de dorinţa îmbogăţirii rapide pe orice cale, Constantin caută banul cu frenezie, îmbrăţişând, în acest scop, felurite îndeletniciri, de la cea de fochist pe un vas până la aceea de actor, pentru ca, în cele din urmă, să se apuce de scormonirea ruinelor Ghighiului şi Celeiului, sub care presupune că s-ar găsi monede antice. Lăcomia îi este sporită demenţial de pasiunea stârnită de viitoarea cumnată, pe care o vrea pentru el. Ambele năzuinţe par a se împlini simultan. Săpând într-un bordei din curte, Constantin găseşte o comoară din care ţâşnesc flăcări. Acestea se aprind într-un dans fantastic, infernal: scenă antologică. Cumnata, vrăjită şi ea de priveliştea aurului pâlpâitor, îi cade în braţe.

 

Finalul nuvelei e de tragedie shakespeareană: Constantin îşi ucide fratele apărut în faţa uşii bordeiului; el şi Frusina încearcă să treacă, peste Dunăre, în Bulgaria, dar sunt împuşcaţi de grăniceri. Sensul moral încifrat în naraţie e simbolizat ironic de inscripţia de pe o monedă romană lipită de fruntea însângerată a lui Badea Fierăscu: „Gloria Constantini”. Note accentuat sociale individualizează nuvelele de evocare istorică. Înspăimântată de năvălirea turcilor în sat, o ţărancă se refugiază la stâna din munţi a tatălui ei, urcând cu un copil în cârcă, unul în poală, altul de mână, pe cărarea cea mai scurtă, dar şi cea mai primejdioasă. Când, frântă de osteneală, simte că începe să-şi piardă controlul de sine, îl ascunde pe cel mai mic într-o căpiţă de fân şi îşi continuă suişul, cu ceilalţi doi. Copilul lăsat pe drum va fi mâncat de vulturi (La Vulturi!).

 

Acţiunea din Lângă apa Vodislavei fixează scene teribile, reflectând antagonisme de clasă. Retras în codru, tot de frica turcilor, un negustor hapsân snopeşte în bătaie şi înjugă la căruţă un cioban ai cărui câini îi sfâşiaseră pantalonii. Ciobanul se răzbună, denunţându-l pe bătăuş unui turc înarmat şi cerându-i capul. Turcul încearcă să tempereze mânia ciobanului. Nereuşind, îi împlineşte cererea: „Iataganul pe care turcul îl ţinea încremenit în soare căzu cu şuier pe gâtul lui Iordache şi, cu căpăţâna lui cu tot, răsună de pământ.”

 

Pofta de înavuţire generează şi conflictul povestirii fantastice Moara lui Călifar. Spre a se „procopsi”, un flăcău se duce (în vis) la moara unui vrăjitor aflată pe alt tărâm: o „moară cu noroc” infernală. Scăldându-se, la îndemnul morarului, în lacul de alături, ţăranul devine, prin căsătorie, boier, stăpân al unor moşii întinse. Dar numai în vis. Sluga Necuratului nu putea să-i procure decât iluzia opulenţei şi fericirii. Valorificând o variantă folclorică a motivului „pactul cu diavolul”, povestea poate fi considerată paradigma întregii literaturi a lui Galaction pe tema goanei după avere. Bogăţiile şi plăcerile lumeşti nu sunt, în viziunea scriitorului, decât, cum spun textele sfinte, „umbră şi vis”. Un fantastic desfăşurat cu o intenţie pilduitoare mai estompată include povestirea În pădurea Cotoşmanei.

 

Dintre nuvelele cu eroi stăpâniţi de eros, cea mai izbutită e De la noi, la Cladova. Abordând tema din perspectiva creştină, scrierea înfăţişează o biruinţă a principiului moral asupra ispitei vinovate. Preotul Tonea e iubit nebuneşte de tânăra sârboaică Borivoje, de care se simte, la rândul său, irezistibil atras. Asemenea sfinţilor, el îşi reprimă pornirea spre păcat şi respinge, cu o putere aproape neomenească, chemările adoratei. Preotul îşi asumă virtutea cu preţul de a o vedea pe Borivoje dându-şi sufletul chiar în timpul spovedaniei. Implicându-se în trăirile personajelor, naratorul atribuie situaţiei o măreţie apoteotică („Ceea ce Borivoje dorise până la moarte, fără ca să se împlinească, se împlini sub condiţia atotdivină şi atotcurăţitoare a religiei lui Iisus Cristos”), însă analiza (fie şi la modul discursiv) a zbuciumului lor interior aduce în prim-plan, irepresibil, omenescul.

 

Cu toate că sunt diferite prin lumea pe care o investighează, istorisirile În drumul spre păcat, Pădurarul Ion Bentu, „Mi-e dragă Nonoral”, Gheorghe Cătălina întrupează aceeaşi obsesie a erosului vinovat. Aici câteva personaje masculine se aruncă în iad, terorizate, fără a i se împotrivi hotărât, de demonul cărnii. Acolo ajung şi Mură, şi Oleana, tinerii din romantica poveste de dragoste, cu subiect sadovenian, Copca Rădvanului: ea, fiică de boier, el, ţigan lăutar rob. În Soleima, eroina titulară, o cadână, este împuşcată de soţul ei pentru o presupusă infidelitate, fie şi numai visată.

 

Dintre romanele lui Galaction, două dezvoltă problematica din nuvele, în special pe cea erotică. Scris la persoana întâi, Roxana e confesiunea unui tânăr preot celibatar, pus de viaţă într-o situaţie similară celei din nuvela De la noi, la Cladova. Paroh al unui cartier muncitoresc, recent hirotonit, Abel Pavel, animat de idealism creştin, năzuieşte să întemeieze o mănăstire şi să construiască o „catedrală a săracilor”. În demersurile pentru colectarea de fonduri el obţine sprijinul nesperat a două tinere femei, Roxana, soţia unui mare comerciant, şi Debora, fiica unui bancher. Ambele se îndrăgostesc de el, disputându-şi-l. O a treia femeie, guvernanta protestantă Helen Humpel, îl mustră fiindcă recurge, în folosul săracilor, la mărinimia celor bogaţi. „Poate Ioan Botezătorul - îl întreabă ea retoric - să fie oaspetele tetrarhului Irod?” Prin neputinţa de a lua o decizie, preotul se găseşte într-un greu impas mai cu seamă moral. Pricepând că nu se poate consacra ridicării „aproapelui sărac şi osândit” fără a se subordona celor avuţi, el îşi vede ameninţată şi virtutea fecioriei. Exasperat, măcinat de nehotărâre, se destăinuie epistolar duhovnicului său de departe, căruia îi mărturiseşte „groznica văpaie”, chinul lui.

 

În romanul Doctorul Taifun, un conclav improvizat de bărbaţi judecă, în prezenţa ei, o tânără Magdalenă de care unii dintre ei beneficiaseră. Ideea structurantă a scrierii e cuprinsă în pledoaria în spirit evanghelic pentru înţelegere şi iertare. De cu totul alt tip e Papucii lui Mahmud, o povestire vrednică, de fapt, de Vieţile sfinţilor. Participant, ca soldat, la Războiul pentru Independenţă, pantofarul Savu ucide, fără motiv, un turc. Chinuit după aceea de remuşcări, nu-şi găseşte liniştea până nu se spovedeşte unui pustnic. Acesta îi dă drept canon să încalţe gratuit o mie de desculţi. Ca urmare, Savu cutreieră tot sudul ţării şi întreaga Peninsulă Balcanică, cu sentimentul de a fi un nou Cain, care îşi ispăşeşte crima săvârşind fapte bune, ca fratele său Abel. Viaţa lui sfârşeşte în drum spre Istanbul, pe un vapor, unde, având în sac o pereche de iminei împărăteşti, i se pare că îl vede pe Mahmud, turcul pe care îl omorâse, în chip de sultan, însă cu mâinile şi picioarele străpunse de piroane. Astfel, în vreme ce turcul îşi doarme somnul de veci în cimitirul creştin, Savu trece în „raiul lui Mahomed”. Tâlcul istorisirii îl dă parabola, spusă de cineva, a celor trei inele din piesa lui Lessing Nathan înţeleptul: toate religiile sunt egal îndreptăţite şi adepţii tuturor credinţelor sunt semenii fiecăruia dintre noi.

 

Pseudoroman, La răspântie de veacuri e o amplă scriere cu caracter memorialistic, care reconstituie subiectiv ambianţa şcolară, universitară, literară şi jurnalistică de la întretăierea secolelor XIX-XX. Sub nume inventate (Badea Jiu, Boruzescu, Bujoreanu) sunt creionaţi amici din adolescenţă ai scriitorului, între care V. Demetrius, N.D. Cocea. Apare şi viitorul Tudor Arghezi, botezat Lara Theobald, la vârsta când semna Ion Theo. Lui însuşi, autorul îşi dă numele de Doru Filipache.

 

Publicată mai târziu, „fantezia dramatică” Riţa Crăiţa expune scenic o poveste de iubire pe cât de fermecător romantică, pe atât de neverosimilă. O „crăiţă” gitană, idolatrizată de un intelectual, ajunge artistă de faimă europeană, dar ca soţie a unui tot atât de celebru conaţional. Piesa reţine atenţia prin pitorescul de mediu şi crâmpeie de folclor ţigănesc. Marcante însuşiri literare (frazare alertă, formulări sugestive, plastice, combinaţii neaşteptate, fericite, de neologisme şi neaoşisme, citate seducătoare, referiri percutante de natură teologică, biblică, istorică, inserţii de amintiri şi anecdote, descrieri de natură, tonalitate sacerdotală) dezvăluie publicistica şi memorialistica scriitorului. Acestea caracterizează şi stilul jurnalului lăsat de Galaction, publicat postum (1973-1980), deosebit de interesant şi valoros din punct de vedere documentar.

 

Opera literară

 

Minunea din drumul Damascului, Bucureşti, 1903;

Apologia unei legi şi mai presus de ea a unui principiu, Bucureşti, 1909;

Lângă apa Vodislavei, Bucureşti, 1911;

Bisericuţa din Răzoare, Iaşi, 1914;

M. Eminescu, Bucureşti, 1914; ediţia II (Viaţa lui Eminescu), Bucureşti, 1924; ediţia III (Mihai Eminescu), ediţie îngrijită şi prefaţă de Gh. Cunescu, Iaşi, 1987;

Clopotele din Mănăstirea Neamţu, Bucureşti, 1916;

La ţărmul mării, Bucureşti, 1916;

O lume nouă, Bucureşti, 1919;

Sionismul la prieteni, prefaţă de A.L. Zissu, Bucureşti, 1919;

Răboji pe bradul verde, Iaşi, 1920;

Mustafa Efendi ajunge Macarie Monahul, Iaşi, 1920;

Toamne de odinioară, Bucureşti, 1924;

De la noi, la Cladova, Bucureşti, 1924;

Două întâmplări minunate, Bucureşti, 1924;

Piatra din capul unghiului. Scrisori teologice, Bucureşti, 1926;

Cartea creştinului ortodox, Bucureşti, 1926;

Meditare la Rugăciunea Domnească, adică la „Tatăl nostru”, Arad, 1927;

Răbdare şi nădejde, Chişinău, 1928;

Caligraful Terţiu, Bucureşti, 1929;

Roxana, Bucureşti, 1930;

Scrisori către Simforoza. În Pământul Făgăduinţei, Bucureşti, 1930;

Papucii lui Mahmud, Bucureşti, 1932;

Doctorul Taifun, Bucureşti, 1933;

Nuvele şi schiţe, Bucureşti, 1934;

La răspântie de veacuri, I-II, Bucureşti, 1935;

Elemente (în colaborare cu Vasile Radu), Bucureşti, 1935;

În grădinile Sf. Antonie, Bucureşti, 1942;

Riţa Crăiţa, Bucureşti, 1942;

Vlahuţă, Bucureşti, 1944;

Din legăturile bisericeşti româno-ruse altădată şi azi, Bucureşti, 1946;

Mangalia, Bucureşti, 1947;

Opere, I, Bucureşti, 1949;

Nuvele, prefaţă de C. Theodorescu, Bucureşti, 1954;

Oameni şi gânduri din veacul meu, prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1955;

Opere alese, I-II, prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1956-1958;

Ziua Domnului, Bucureşti, 1958;

Opere alese, I-IV, ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici, introducere de D. Micu, Bucureşti, 1959-1965;

Lângă apa Vodislavei, prefaţă de D. Micu, Bucureşti, 1961;

La Vulturi!, prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1962;

Chipuri şi popasuri, ediţie îngrijită şi prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1969;

O lume nouă, ediţie îngrijită şi prefaţă de Gh. Cunescu, Bucureşti, 1970;

Moara lui Călifar, postfaţă de S. Damian, Bucureşti, 1973;

Jurnal, I-III, ediţie îngrijită de Maria Galaction Ţuculescu şi Teodor Vârgolici, prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1973-1980; ediţia I-V, ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1996-2003;

Prin ţară, ediţie îngrijită şi prefaţă de Gh. Cunescu, Bucureşti, 1975;

Opinii literare, ediţie îngrijită şi prefaţă de Gh. Cunescu, Bucureşti, 1979;

Roxana. Papucii lui Mahmud. Doctorul Taifun, postfaţă de Adrian Anghelescu, Bucureşti, 1983;

Zile basarabene, ediţie îngrijită şi introducere de Gh. Cunescu, Chişinău, 1993;

Opere, I-VII, ediţie îngrijită şi prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1994-2002.

 

Traduceri

 

• Anatole France, Paiaţa Maicii Domnului, Iaşi, 1920;

Noul Testament, Bucureşti, 1927;

Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi a Noului Testament, Bucureşti, 1938 (în colaborare cu Vasile Radu);

• Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia, în Shakespeare, Opere, II, Bucureşti, 1955.

 

Premii şi distincţii literare

 

• Premiul Academiei Române, 1915;

• Premiul Societăţii Scriitorilor Români, 1933;

• Medalia „Meritul Cultural” clasa a II-a, 1934;

• Premiul Naţional Literar, 1935;

• Premiul Naţional pentru proză, 1942;

• Medalia „Meritul Cultural” în grad de comandor, 1947;

• Ordinul Muncii, clasa I-a, 1954.

 

Afiliere la organizaţii profesionale

 

• Membru al Societăţii Scriitorilor Români;

• Membru activ al Academiei Române din 1947, apoi membru titular onorific din 1955.

 

Recomandări

 

Opera lui Gala Galaction

Cronologia lui Gala Galaction

Scriitori români

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com