Grigore Ureche - biografia, viaţa, activitatea şi opera literară

 

Grigore Ureche (circa 1590-1647) - cronicar. Fiul lui Nistor, mare boier, foarte bogat care a făcut parte din „partida polonă”, ca şi Costineştii, mai târziu. De altfel, Ureche îşi va petrece prima parte a vieţii în Polonia, unde tatăl său obţinuse indigenatul. Acolo, la Colegiul iezuit din Lvov, va stadia „artele liberale”, căpătând cunoştinţe de latină şi, probabil, greacă. Sub Miron Barnovschi, în 1628, este logofăt al III-lea, dregătorie acordată oamenilor cu carte. Sub Alexandru Iliaş ajunge mare spătar, împreună cu alţi boieri, printre care Vasile Lupu, complotează şi alungă pe Iliaş, iar în timpul domniei lui Vasile Lupu devine mare vornic al Ţării de Jos.

 

Probabil cronica Letopiseţul Tării Moldovei, care începe la descălecat şi ajunge la Aron Vodă, a fost scrisă în ultima parte a vieţii, fiindcă rămâne neterminată. Ea nu s-a păstrat în original, ci doar în copii, interpolate şi adnotate. Dintre interpolatori, Simion Dascălul adaugă pagini întregi de text propriu, lipsite de strălucire. El a devenit celebru pentru „bazna” cu tâlharii Romei, colonizaţi în Maramureş, care l-a indignat atât pe Miron Costin. Alţi interpolatori, mai modeşti, sunt Misail Călugărul şi Axinte Uricariul. Ureche a folosit ca izvoare majoritatea analelor şi cronicilor din ţară, pe care le numeşte „letopiseţul moldovenesc” (ipoteza că ar fi vorba de o cronică a lui Eustratie Logofătul pare infirmată) şi cronici polone, cea mai importantă fiind Kronika polska a lui Ioachim Bielski (Cracovia, 1521), dar şi lucrările lui Matei Miechowita, Martin Kromer, Al. Guagnini (în prelucrarea lui Martin Paszkowski), Gerhard Mercator, sau colecţia cuprinzătoare a lui Ioannis Pistorius. Pentru ultimii ani a folosit amintirile celor mai vârstnici, printre care pe ale tatălui său şi, în toată cronica, tradiţia populară. Ureche este socotit întemeietorul istoriografiei în limba română.

 

Importanţa culturală a cronicii lui Ureche umbreşte pe nedrept până azi importanţa ei literară. Pe nedrept, pentru că multe din afirmaţiile ei transformate în locuri comune ale conştiinţei noastre naţionale s-au păstrat ca atare în memoria colectivă şi datorită puterii expresive a limbii cronicarului, „bătută ca o medalie”, spune Iorga, mai bine zis ca o monedă bună, deci cu largă circulaţie. Vorbele lui Ureche ne-au învăţat în şcoală cine suntem şi de unde venim, „rumânii câţi se află lăcuitori în Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu, de la un loc suntu cu moldovenii şi toţi de la Râm să trag”; tot ele ne-au convins că ţara noastră, tărâm paradisiac, „cu locuri desfătate, cu câmpi deschişi, cu ape curatoare, cu păduri dese”, „fiindu în calea răotăţilor”, e mereu ameninţată de mari primejdii din toate părţile şi în toate timpurile.

 

 Cronica a devenit, aşadar, un izvor de mituri naţionale printre care şi cel al lui Ştefan „cel Mare şi Sfânt”, care însă nu e creat de Ureche, ci preluat de acesta (de aici şi inconsecvenţele de receptare) şi fixat în celebrul portret pe care generaţii de elevi l-au învăţat „pe de rost”. S-a căutat în Letopiseţ şi începutul unui „umanism românesc”. Incontestabil, Ureche era un om citit pentru acele timpuri, ţinuse în mâini pe oratorii latini, cunoscuse lumea poloneză, o lume catolică aflată la marginea Occidentului, dar asta nu era suficient. Mentalitatea Moldovei şi a cronicarului este una profund medievală şi ortodoxă: „Aşa noroceşte Dumnezeu pe cei mândri şi falnici, ca să să arate lucrurile omeneşti câtu sunt de fragede şi neadevărate, că Dumnezeu nu în mulţi, ce în puţini arată puterea sa, ca nimenea să nu nădăjduiască în puterea sa, ce întru Dumnezeu să-i fie nădejdea, nici fără cale războiu să facă, cărora li-i Dumnezeu împotrivă”, deci istoria nu e altceva decât manifestarea puterii divine. Aşadar, cronicarul consemnează faptele trecute în scop moralizator, ca urmaşilor „să le fie de învăţătură, despre cele rele să să ferească şi să să socotească, iar despre cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să să înderepteze”, dar şi ca să afle „cap şi începătura moşilor, de unde au izvorât în ţară şi s-au înmulţit şi l-au lăţit, ca să nu să înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu să ştie ce s-au lucrat, să se asemene fierălor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte”.

 

Dar ţara nu se confundă cu neamul, şi ideea de naţiune mai are mult timp până să înceapă să se formeze - nu trebuie să uităm că atunci când vorbeşte de „neam” Ureche conferă acestuia încă semnul lui biblic. Însă, fără îndoială, el a scris cronica şi din proprie plăcere. Se vede asta şi din tratarea inegală a evenimentelor. Succintă (stilul lui Ureche este un model de conciziune) atunci când acestea nu au conotaţii expresive, dar când i-au trezit imaginaţia, când a putut apela Ia legendă sau poate la amintirile unui cunoscut, condeiul se înfierbântă şi se complace cu satisfacţie în povestire. De altfel, şi aceasta îl apropie mult de Neculce, relatarea istorică păstrează mereu un puternic aer familiar, domestic, de bârfă la gura sobei: Bogdan Vodă „trimis-a solii săi şi la craiul leşescu, între alte trebi, ca să poftească şi pe sora lui crai, pre Elisafta şi să-i întoarcă Tismeniţa şi Ceşibis, carile oprise tată-său şi nu le întorsese. Ci bătrâna, mama lui crai, n-au vrut acesta lucru să-l facă, căci nu era de legea papei”. Este o lipsă de ceremonial, de constrângere, care apare şi în comentarii mult mai generale. Iată ce aflăm despre „săborul” de la Florenţa: „... bun nimica nu s-au ales, că în loc de împreunare, mai mare vrajbă şi zarvă şi despărţire s-au făcut măcară că împăratul Paleolog, de nevoia turcilor ce-i venise la grumazi, că rămăsese numai cu numele împăratu, iar afară coprinsese turcii tot, pristănise la toate capetile legii, pre voia papii, numai să-i dea ajutoriu împotriva vrăjmaşului său, ce-i şi făgăduisă. Iară alţii tocmala lor ce să făcusă, le-au părut că-i strâmbătate şi asupreală bisericii răsăritului, că toate le lăsase pre voia lor, iară ei nimica din câte au vrut ai noştri nu au prii-mit... iară după săbor, atâta oţărâtură stătu într-amândoao bisericile, de nu să pot vedea cu dragoste, ce una pre alta huleşte şi defăima şi una pre alta va să pogoare şi să o calce. Răsăritu este începător, apusul va să să înalţe şi aşa una altia nu va să dea cale, cum răsăritul cu apusul n-ar fi fost logodna lui Hristos”.

 

Este vădit că pe Ureche nu-l incomodează scrisul, el se lasă în voia condeiului fără idei preconcepute şi această bună credinţă literară, ca şi colocvialitatea lui, dau Letopiseţului senzaţia de prospeţime pe care nu o vom mai întâlni nicăieri în scrisul românesc. Dar asta nu înseamnă că avem de-a face cu o creaţie rudimentară. Astfel, în portretistică, s-a demonstrat existenţa modelului clasic. Iată-l pe Bogdan Vodă, fiul Lăpuşneanului: „Dacă muri Roxanda doamna lui Alixandru Vodă şi rămasă domniia pre fiu-său Bogdan Vodă singur, el cumu-ş era blându şi cucernic aşa tuturora arăta direptate, de să vedea că nimica nu s-au dipărtat de obiceiul tătâne-său. Nici de carte era prost, la călărie sprinten, cu suliţa la halca nu prea lesne vrea avea protivnic, a săgita din arc tare nu putea fi mai bine. Numai ce era mai di treabă domnii lipsiia, că nu cerca bătrânii la sfat, ci de la acei tineri din casă lua învăţătură, îmbiia glumile şi măscăriile şi jocuri copilăreşti. Mai apoi lipi de sine Ieşi de-i era şi de sfat şi de a bate halcao cu suliţa, răsipind averea domnească. Deprinzându den zi în zi aşa, năpusti trebile ţărâi, că pre cât îl iubiia întăi, pre atâta îl urâsă apoi. Mai pre urmă aceste lucruri cu hulă trăgându-să la urechile vrăjmaşilor la împărăţie, nu cum era, ci mai presus le adăogea. Intrându în urechile sfetnicilor împărăteşti, aflându vreme şi ei să-şi umple pungile, dat-au ştire împăratului. De care lucru mai cu deadinsul daca au înţeles împăratul de nişte cuvinte ca acestea, au socotit să-l scoată şi au trimis la Rhodos, de au adus pe Ion Vodă, carile era de minte ascuţit, de cuvânt gata, şi să vediia că-i harnic, nu numai de domnie, ce şi altor ţări să fie cap mai mare.”

 

Textul lui Ureche se cristalizează după o singură logică interioară în jurul a câtorva centre de interes, constituite fiecare din figura unui domnitor. Şi nu e vorba doar de portrete, ci de adevărate destine care, desfăşurându-se, dezvoltă totodată şi un sens exemplar, sens pe care cronicarul îl subliniază nu prin comentariile moralistului (cum o va face Miron Costin), ci prin tehnica diferită a scriitorii. Astfel, evocarea admirativă e cerută de domnia lui Ştefan cel Mare - aici se furişează un filon unic -, în schimb aventura, şirul peripeţiilor neobişnuite, se adună în jurul lui Petru Rareş. Tonalitatea se schimbă, povestea e pe primul plan: „deasupra mănăstirii în munte, văzu unde ca un roiu di pretitinderile încunjurară mănăstirea, ca să-l poată prinde. El cunoscându acestea, au încălicat de sârgu pre cal şi singur au fugit să hălăduiască, în 18 zile ale lui septenvrie. Şi întrându în munte, într-adâncu, fără drum, fără povaţă, au dat la strimtori ca acelea de nu era nici de cal nici de pedestru, ci i-au căutat a lăsa calul. Şi aşa şase zile învăluindu-să prin munte, flămându şi trudito, au nemerit la un râu ce cura spre săcui. Şi mergându pre pârâu în jos, au dat priste nişte păscari, carii daca i-au luat sama, cu dragoste l-au priimit. Iară Patru Vodă înfricoşându-să de dânşii, s-au speriiatu. Iară ei cu jurământ s-au jurat înaintea lui, cumu-i vor fi cu direptate şi nimica să nu să teamă. Iară el le-au dat lor 70 de galbeni şi dacă au văzut ei galbenii cu bucurie l-au priimitu şi l-au dis la otacul lor, de l-au ospătat cu pâine şi cu peşte fripto, ospăţu păscărescu, de ce au avut şi ei. Şi dacă au înserat, l-au îmbrăcat cu haine proaste de a lor şi cu comanac în cap şi decii l-au scos la Ardeal. Şi fiindu oaste ungurească tocmită de strajă, la margine, l-au întrebam pre dânşii: «Ce oameni sunteţi?». Ei au zis: «Sân-tem, pescari». Şi aşa au trecut prin straja ungurească şi nimenea nu l-au cunoscut”.

 

Ureche „se dă” scrisului cu o bucurie neumbrită de intenţionalităţi erudite: domină firescul şi eficienţa stilului. El nu cultivă discursivitatea, nu este un retor, excelează însă în „scenele de acţiune” - cum observă Nicolae Manolescu, Ureche este un scriitor „realist”, care „vede”. Faimoasa scenă a uciderii celor 47 de boieri de către Lăpuşneanu e mai vie în cronică decât în nuvela lui Negruzzi: „Şi i-au chiemato pre obiceiul boierilor la curte, carii făr nici o grijă şi de primejdie ca aceia negândindu-să dacă au intrat în curte, slujitorii, după învăţătură ce au avut, închis-au poarta şi ca nişte lupi într-o turmă făr’ de nici un păstor, au întrat într-înşii, de-i snopiia şi-i junghiia, nu numai boierii, ce şi slujitorii. Nici alegea pre cei vinovaţi, ci unul ca altul îi punea suptu sabie, cădea mulţime dipre zăbrele săriia afară, de-şi frângiia picioarile”. De altfel, ultima parte a cronicii devine tot mai vie şi tensionată, fraza e concentrată, eiliptică uneori „... ci Creţul au prinsu de veste, au ieşit din târgu cu 50 de cazaci pedestri cu sineţe şi au venit la un vad, unde au intrat în apă până în pântecile calului şi au pus cazacii denainte. Iar Boboleţschi, daca au sosit la vad după el, văzându pă Creţul că ieste gata a să baterea şi la loc strâmtu, nu s-au apucat de războiu, ci s-au întorsu înapoi şi aciiaş Creţul după dansul în târgu. Boboleţschi la curte, iar Creţul în târgu la gazdă.”

 

Figura lui Ion Vodă, care condensează în juru-i materia Letopiseţului pe tema violenţei tiranice şi nejustificate, cum bine s-a remarcat, prilejuieşte cele mai mari izbânzi ale condeiului cronicarului. Excepţionale sunt paginile care cuprind înfruntarea cu turcii - „Cându s-au lovit ostile” - cum spune Ureche: „Şi multă moarte s-au făcut între amândoao părţile, că nu era loc a călca pre pământu, ci pre trupuri de om. Aşa mai apoi să bătiia de aproape, cât şi mâinile le obosisă şi armile scăpa. Acela praf se făcusă, cât nu să cunoştiia care de care-i ieste, de săneaţe şi di trăsnetul puşcilor nu să auziia dispre amândoaoă părţile, nici puşcaşii nu mai ştiia în cine dau. Decii Ion Vodă au îndireptat pre ai săi dinapoia puşcilor, să să odihnească puţinei şi turcii aşijderea. Aşa stându şi privind unii la alţii, au dat o ploaie mare, de li s-au muiat praful”.

 

Aceste însuşiri ale Letopiseţului lui Ureche, împreună cu limba flexibilă şi vie, vor avea, cum am mai amintit, efectul paradoxal de prospeţime, ceea ce nu mai întâlnim la ceilalţi cronicari. Arhaismele, construcţiile căzute în uitare, formele depăşite au un puternic efect stilistic, dar nu de vechime, ci de noutate - regăsim cu surprindere valenţele dintâi ale limbajului. De aici şi rolul de „izvor de inspiraţie” pe care l-a avut şi probabil îl va mai avea cronica în literatura română. Chiar urmaşul direct, Miron Costin, ia ca model pentru descrierea războiului din 1711 paginile din Ureche referitoare la lupta lui Ioan Vodă. Dar mai târziu, pentru generaţiile moderne, Letopiseţul devine un adevărat loc de pelerinaj, o reîntoarcere în illo tempore, în vremurile de început, miraculoase şi încă neîntinate ale literelor româneşti.

 

Opera literară

 

Domnii Ţării Moldovei şi vieaţa lor (editor Mihail Kogălniceanu), tomul I, Iaşi, 1852;

Chronique de Moldavie depuis le milieu du XIV-e sitele jusqu’a l’an 1594. Texte roumain avec traduction francaise, notes historiques, tableaux genealogiques, glossaire et table par Emile Picot, Paris, 1878;

Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron Vodă (1359-1595) întocmit după Grigore Ureche vornicul, Istratie Logofătul şi alţii, de Simion Dascălul, ediţie îngrijită de Constantin Giurescu, cu o prefaţă de Ioan Bogdan, 1916;

Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P.P. Panaitescu, 1955;

Letopiseţul Ţării Moldovei, text stabilit, studiu introductiv, note şi glosar de Liviu Onu, 1967.

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com