Hagi-Tudose, de Barbu Ştefănescu Delavrancea (rezumat literar / comentariu literar)

 

Barbu Ştefănescu Delavrancea este un scriitor cu o evoluţie care cuprinde întregul tablou literar al epocii: revoltat împotriva romantismului, se îndreaptă către descrierile de tip naturalist, vădite mai ales în nuvela Hagi-Tudose, păstrând însă accente de clasicism. Personajul principal al nuvelei e obsedat de bani, pe care îi acumulează şi îi păstrează cu o grijă ieşită din comun. Hagi-Tudose este similar cu Harpagon al lui Moliere, Shylock al lui Shakespeare sau Gobseck al lui Balzac.

 

Hagi-Tudose este o nuvelă alcătuită din şase capitole şi a cărei primă ediţie a fost publicată în anul 1893 în volumul Paraziţii. Acţiunea se petrece în Bucureştiul mizer al începutului de secol douăzeci, „dincolo de Crucea de piatră, d-a stânga şoselei Vitanului”, într-o atmosferă de târg desuet, monoton, cu negustori ce perpetuează încă o atmosferă balcanică, chiar fanariotă. Hagiul, protagonistul nuvelei, este un personaj tipic pentru această lume dominată de patima banului, fiind, prin excelenţă, tipul avarului dintr-o întreagă literatură realistă a secolului al XIX-lea. Dragostea pentru arginţi se îmbină cu zgârcenia patologică, trăsături ce îşi pun amprenta asupra înfăţişării proprii şi a mediului în care se mişcă: „Jupân Hagiul purta pe umeri o scurteică de lastic, galbenă, spălăcită, pătată de untdelemn şi picată cu ceară”.

 

Discuţiile despre zgârcenia Hagiului sunt faimoase în târg: „Nu dă un sfanţ la cutia bisericii (ctitorul ţinea mult la cutia bisericii) şi acasă nomol de galbeni bătuţi şi ferecaţi. Îngroapă mereu cazanele, şi n-are decât o nepoată, pripăşită pe lângă dânsul de când a plecat la agialâc, ca să-i păzească coştoroaba. Şi nu mărită fată mare, nu sleieşte un puţ, nu dăruieşte un crâmpei de salbă iconostasului unde se miruieşte, caiafa de el!”.

 

Hrana zilnică a Hagiului se împlineşte printr-un ritual cu mari efecte comice, el trecând din prăvălie în prăvălie şi făcând degustări până se satură: „... ia binişor o măslină, o aduce la gură ş-o strecoară printre gingii. Fol, fol, fol, o mestecă... «E! cum dai măslinele, dragă cutare?...» - «Atât..» - «Scump, scump de tot la aşa vremuri. Vremuri grele!» Şi pleacă... Intră peste drum. Şterpeleşte icrele de cosac. Rupe o bucăţică, îi face vânt. Pleasc, pleasc... «Cum petreceţi icrele?...» - «Atât...» - «Scump, scump. Vremuri grele!» Şi pleacă... Se duce la pastramagiul din colţ. «Ia să vedem vericule, cum ţi-e marfa, că nu mai dau pe la cutare...» Ia o feliuţă, îi face de petrecanie. «Cum o daţi?» - «Pe parale şi atât» - «Aş, v-aţi scumpit de tot. S-au dus vremurile alea... Vremuri grele!» Şi pleacă. Îi e sete. Intră într-o bragagirie. «Ei… să gust... ce başibuzuc aveţi?» Suge un fund de tinichea. Ghiorţ, ghiorţ, ghiorţ. «Zeamă de aguridă. Cin’ s-o bea? Cin’ s-o plătească? Vremuri...» Şi pleacă. Aşa mănâncă şi se răcoreşte, şi pe el îl dau banii afară din casă”.

 

Sugestivă pentru avariţia personajului este şi scena din biserică: paracliserul aruncă pe jos „o firfirică de paispre’ce” şi îi spune Hagiului că a pierdut-o. Acesta însă nu se poate apleca să o ia, pentru că „îşi uitase acasă turul pantalonilor”, având obiceiul de a tăia din el, pentru a face cârpeli la poalele anteriului. Hagiul nu taie porc de Crăciun, pretextând că nu suportă guiţatul acestuia şi nici nu are nevoie de atâta carne: „- Un porc... carne multă... Se strică... Două guri suntem...”; „Ce lucru poate fi mai luminat ca un jeratic de galbeni întinşi pe o masă?...”. În concepţia sa, banii sunt mai valoroşi decât lucrurile ce se pot cumpăra cu ei: „... de aveam felia de pâne, sănătate bună, aveam ce mânca. Nu te saturi cu pâne? Ce-ţi trebuie simiţi? Şi puneam banul bine. Şi un ban peste altul fac doi peste doi dacă pui altul, fac trei... Râdeţi voi… râdeţi… Da’ vânturaţi banii în mâni şi veţi simţi ce răcoare ţine când vă e cald şi ce cald când vă e frig”.

 

În cele din urmă, Hagiul devine stăpân peste prăvălia în care îşi făcuse ucenicia, mustrându-i mereu pe ucenici că i-ar putea produce pagube: „- Încet, încet încetinel, că uşile nu sunt de fier! [...] - Încet, încet cu lacătele, mototolule, că nu sunt... şi dacă sunt?... Au broască, au meşteşug, costă parale!”. Prăvălia, personificată, devine pentru Hagiu o fiinţă umană: „- Mititica… tristă şi ea... cu obloanele în jos, cu uşa închisă... ca un om care a închis ochii! Se crapă de ziuă?... Face ochii mari, cât geamurile ei, şi parcă vorbeşte, momind pe trecători să intre, să-i dea o bună-ziua şi să-i târguiască câte ceva… Linguşitoarea…”.

 

Casa Hagiului are aspect de mormânt, rece şi întunecos: „Păreţii sunt cojiţi şi galbeni; grinzile tavanului, negre şi prăfuite; icoanele, cu sfinţi şterşi; patul de scânduri acoperit cu o pătură lăţoasă, vărgată cu alb şi vişiniu. Două perne de paie la perete şi una de lână îmbrăcată într-o faţă soioasă. Pe jos pardoseală de cărămizi reci. Odaie tristă, întunecoasă, un mormânt pe ai cărui ochi de geam, ca un sfert de hârtie, ţ-ar fi frică să priveşti de frică să nu vezi morţii odihnindu-se cu feţele în sus”. Hagiul nu cumpără lumânări şi nici lemne în timpul iernii, Dumnezeu fiind invocat şi lăudat pentru că îi micşorează cheltuielile: „- Oh! Doamne, Doamne, ce bun eşti, ce înţelept eşti! De n-ar fi soare, câte lumânări mi-ar trebui să arz ziua în prăvălie!... Ce cheltuială!...” sau „Milostivul ar trebui să vază şi pe întuneric! zise Hagiul şi se ridică, tremurând, în dreptul icoanelor”.

 

În cele din urmă, închide prăvălia „care nu mai mergea”, pleacă în călătorie la locurile sfinte şi scoate bani vânzând lemnul sacru adus de acolo. Întreaga lui viaţă continuă în acelaşi fel: „Aşa petrecu viaţa Hagiul până la bătrâneţe. Un şir necurmat de chinuri fericite...”. El ajunge până la vârsta de optzeci de ani fără ca nimic deosebit să i se întâmple: „Până la optzeci de ani nu i s-a întâmplat nimic serios Hagiului. Nu l-a durut un dinte măcar. I-au căzut toţi de bătrâneţe, pierzându-i pe unii în coaje, pe alţii în miez de pâne”.

 

Într-o iarnă geroasă, Hagiul cade bolnav, fiind prea zgârcit pentru a cumpăra lemne; refuză apoi şi supa preparată de nepoată, văzând în steluţele de grăsime „sângele viu al aurului! Nefericit părinte, gustase din carnea copiilor lui”. În ultimele zile de viaţă, gesturile personajului devin paroxistice: „- Stinge focul!... Să dai cărbunii şi cenuşa înapoi!... Aruncă ciorba... şi să dai fulgii şi bucăţelele înapoi!... Vreau banii pe jumătate, dacă nu toţi!”. Chiar pisica este condamnată de acest împătimit al acumulării banilor: „- Să-i tai coada!... Să-i tai coada!... O coadă d-un stânjen!... Până să intre se răceşte odaia!... Să cheltuiesc şi pentru el?... Unde e toporul?... Am să i-o tai eu!”.

 

A doua zi este găsit mort, „trântit cu faţa în jos pe aur, îngropat în galbeni, cu fruntea p-un purcoi de lire, cu ochii închişi”. Nepoata lui face, din banii găsiţi, o înmormântare atât de fastuoasă, încât participanţii la ceremonie afirmă, în mod ironic, că, dacă ar vedea-o, Hagiul ar muri din nou.

 

Recomandări

 

Teatrul romantic al lui Barbu Ştefănescu Delavrancea

Repere ale creaţiei lui Barbu Ştefănescu Delavrancea

Barbu Ştefănescu Delavrancea - biografia, viaţa, activitatea şi opera literară

Biografia, viaţa, activitatea şi opera literară a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea

Comentarii, citate, aprecieri şi referinţe critice despre Barbu Ştefănescu Delavrancea

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com