Ion Luca Caragiale

 

Ion Luca Caragiale (30 ianuarie 1852 sau 1 februarie 1852, Haimanale, azi Ion Luca Caragiale, judeţul Dâmboviţa - 22 iunie 1912, Berlin) - pro­zator, dramaturg şi gazetar. Bunicul lui Caragiale, un oarecare Ştefan, venise în ţară odată cu domnitorul Ioan Gh. Caragea, de la care îşi va fi tras şi numele de Caragiali. Dintre cei trei fii, Luca, Costache şi Iorgu, cel dintâi, Luca, şi el actor o vreme, ca şi fraţii lui, nu se consacră totuşi scenei, preferând să rămână administrator al moşiei mănăstireşti Mărgineni şi profesând totodată ca avocat şi magistrat la Ploieşti. Mama lui Caragiale, de origine grecească, s-a numit Ecaterina (născută Karaboas sau Karabas) şi era fiica unui negustor braşovean. Băiatul învaţă azbuchea cu părintele Marinache, la biserica Sf. Gheorghe din Ploieşti. Între anii 1860 şi 1864, urmează clasele primare la Şcoala domnească din acelaşi oraş, păstrând o frumoasă amintire institutorului Basil Drăgoşescu. În intervalul 1864-1867 termină, în particular, prima clasă de gimnaziu, iar următoa­rele trei, la gimnaziul ploieştean „Sfinţii Petru şi Pavel”. Ar fi făcut şi clasa a cincea de liceu, la Bucureşti. Cum teatrul începe acum a-l ispiti, Caragiale se înscrie, în 1868, la Conservator, ucenicind până în 1870 la clasa de mimică şi declamaţie a lui Costache Caragiali.

 

În iunie 1870, se angajează, pentru câteva luni, copist la Tribunalul din Prahova. În august, ia şi el parte la mişcarea „revoluţionară” ploieşteană iniţiată de Al. Candiano-Popescu, mişcare pe care o va ironiza în scrisul său. Sufleor, la Iaşi, în trupa lui Mihai Pascaly - de unde îl va fi preluat, în micul său ansamblu, Iorgu Caragiali -, în stagiunea 1871-1872 este tot sufleor, dar şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti. Va evoca, plin de umor, această perioadă în însemnările intitulate Din carnetul unui vechi sufleor. În timpul Războiului de Independenţă a servit, fără nici un chef, în garda civică, pe care avea să o încondeieze mai târziu. Din 1878, îndemnat de Mihai Eminescu - pe care îl cunoscuse la Giurgiu -, Caragiale, devenit, din februarie, redactor la „Timpul”, participă la întrunirile societăţii Junimea, în casa lui T. Maiorescu. Strălucitor de vervă şi de spirit, scânteietor în replici, cu talent de mim şi de povestitor, tânărul acaparează atenţia celor din jur. Intuindu-i înzestrarea neobişnuită, T. Maiorescu îl va lua, pe spezele sale, într-o călătorie la Viena.

 

Între 1881 şi 1882, cutreieră judeţele Suceava şi Neamţ, ca revizor şcolar. O relaţie furtivă cu Veronica Miele atinge dureros sensibilitatea lui Eminescu, îndrăgostit de blonda stihuitoare, şi Caragiale, temător de urmări şi simţindu-se vinovat, se transferă zorit, în 1882, ca revizor în circumscripţia Argeş-Vâlcea. Un timp va fi, apoi, funcţionar în Bucureşti, la Regia Monopolurilor Statului. Din legătura sa, neoficializată, cu o funcţionară, Maria Constantinescu, se naşte, în 1885, Mateiu, viitorul scriitor. În 1886, Caragiale funcţionează ca profesor la liceul particular „Sf. Gheorghe”; va reveni la catedră în 1890, predând istoria. Peste doi ani, în 1888, în timpul guvernării junimiste, este numit director general al teatrelor, însă nu pentru multă vreme (până în mai 1889). În 1889 se căsătoreşte cu Alexandrina Burelly, fiica unui arhitect, făcându-şi voiajul de nuntă în Italia.

 

În 1891, volumele Teatru şi Năpasta îi sunt respinse de la premiere în şedinţa plenară a Academiei Române, în urma raportului defavorabil al lui B.P. Hasdeu şi a intervenţiei lui D.A. Sturdza, care îi aduce grave acuze: imoralitate şi denigrare a valorilor naţionale. Despărţirea de Junimea se produce în 1892, după conferinţa Gâşte şi gâşte literare, pe care o ţine la Ateneul Român, şi după articolul Două note, în care Maiorescu este acuzat de falsificarea textelor eminesciene, de pe urma cărora ar fi obţinut foloase materiale. Ingratitudinea faţă de criticul junimist şi-o manifestă Caragiale şi în conferinţa Prostie şi inteligenţă, prezentată, în mai 1893, la Clubul muncitorilor. În acelaşi an, i se naşte cel de-al doilea fiu, Luca Ion Caragiale, viitorul poet. În toamnă, pentru a-şi redresa situaţia materială, dar poate şi cu plăcerea de a scandaliza, Caragiale deschide, în combinaţie cu un anume Mihalcea, o berărie. Va mai conduce „Berăria Academică Bene Bibenti” şi, împreună cu cumnatul lui, scriitorul Teodor Duţescu-Duţu, restaurantul gării Buzău (1895).

 

În 1896, solicitând direcţia Teatrului Naţional din Iaşi, se vede refuzat de primarul oraşului, N. Gane. Din 1899, lucrează ca registrator în administraţia centrală a Regiei Monopolurilor Statului. Ca delegat al Primăriei din Bucureşti, primar fiind Barbu Delavrancea, Caragiale e cooptat în comitetul Teatrului Naţional din capitală. În 1901 i se serbează 25 de ani de activitate literară. Se tipăreşte un număr unic de revistă, „Caragiale”, iar scriitorului, în cinstea căruia Take Ionescu şi Barbu Delavrancea rostesc discursuri, i se înmânează o pană de aur. Cu tot acest gest omagial, Caragiale nu se simte mai puţin strâmtorat materialiceşte, aşa încât, ca să se chivernisească, deschide „Berăria cooperativă”, apoi berăria „Gambrinus”. Este epoca procesului de calomnie pe care îl va intenta lui Const. Al. Ionescu-Caion, un psihopat care, făcând multă zarvă, încercase să-i pună în cârcă învinuirea că ar fi plagiat drama Năpasta după o piesă a unui, inexistent, autor maghiar, Istvân Kemeny.

 

Înteţindu-şi campania de defăimare, energumenul, care invocă şi numele lui L.N. Tolstoi, publică o broşură agresivă, Originalitatea d-lui Caragiale - Două plagiate. Atacurile lui sunt susţinute de Al. Macedonski, sub pseudonimul Luciliu, în „Forţa morală”. Deşi apărat cu strălucire de către Delavrancea, Caragiale nu obţine satisfacţia cuvenită, întrucât Caion va fi, până la urmă, achitat. Din nou respins, cu volumul Momente, de la un premiu academic (1902), scriitorul, după un turneu prin ţară (1903) cu actorul nomad Al. B. Leonescu-Vampiru, întreprinde împreună cu familia un voiaj prin Italia, Franţa, Germania (1903-1904).

 

În martie 1905 se stabileşte definitiv la Berlin, dar se va întoarce din când în când în ţară. Şocat de evenimentele din 1907, scrie articolul-pamflet 1907 - Din primăvară până-n toamnă, a cărui primă parte (purtând titlul Rumanien wie es ist) apare în ziarul vienez „Die Zeit”, sub semnătura Un patriot român. În 1908, crezând că dă curs unei chemări politice pe care, de fapt, nu o avea, Caragiale se înscrie în Partidul Conservator Democrat al lui Take Ionescu. Împlinind şaizeci de ani, refuză proiectul de sărbătorire şi recompensa naţională ce se plănuia în România, socotind desigur că toate acestea vin prea târziu. Moare fulgerător, de inimă, rămăşiţele lui pământeşti fiind aduse după un timp, nu fără tribulaţii, pentru a fi reînhumate la cimitirul Bellu.

 

Caragiale şi-a început activitatea literară prin colaborarea la foile umoristice ale vremii. În 1873, la „Ghimpele”, el susţine rubricile „Varietăţi” şi „Una-alta”. Este după aceea girant responsabil la „Alegătorul liber” şi corector la „Unirea democratică”, unde e prezent, însă fără semnătură, la rubricile „Diverse” şi „Felurimi”. În 1877, scoate revista umoristică „Claponul” (făcând să apară, în 1878, şi un „Calendar al Claponului”) şi publică în „Albina Carpaţilor”. Colaborări nesemnate mai are la „Telegraful” (în cadrul rubricii de „Curiozităţi”) şi la „Bobârnacul”. Împreună cu Fr. Dame, diri­jează efemera foaie „Naţiunea română” (1877), suspendată curând din pricina inserării unei ştiri ce anunţase prematur căderea Plevnei.

 

Scrie foiletoane de critică teatrală la „România liberă”, se angajează apoi la „Timpul”, în redacţia căruia mai lucrau M. Eminescu, I. Slavici, I.S. Bădescu. De aici este detaşat, în două rânduri, la foaia craioveană „Doljul”. Cu Anton Bacalbaşa, care era prim-redactor, editează, în 1893, „Moftul român”, „revistă spiritistă naţională”, apărută într-o a doua serie în 1901. Asociindu-se cu I. Slavici şi G. Coşbuc, înfiinţează în 1894 revista „Vatra”. Redactor, în 1895, la organul liberal „Gazeta poporului”, Caragiale conduce în anul urmă­tor „Epoca literară”, supliment al ziarului „Epoca”, avându-l ca secretar pe St. O. Iosif. A mai colaborat la „Voinţa naţională”, „Lumea veche”, „Lumea nouă”, periodic socialist, „Asmodeu”, „Povestea vorbei”, „Gazeta săteanului”, „Foaia interesantă”, „Lumea ilustrată”, „România jună”, „Literatură şi artă română”, „Adevărul”, „Pagini literare”, „Constituţionalul”, „Noua revistă română”, „Universul”, „Luceafărul” „Convor­biri” (şi „Convorbiri critice”), „Flacăra”, „Universul literar”, „Viaţa românească” şi, bineînţeles - ca membru al Junimii -, la „Convorbiri literare”.

 

A semnat o singură dată cu numele întreg (poemul Versuri. Amicului CD), în „Revista contimporană” (1874). În rest, cu iniţiale, cu numele mic (Luca, Ion, I. Luca), în forme abreviate şi răsucite (Car, Rac, NOI), în fine, cu pseudonime - Caracudi, Falstaff, Farsor, Gri-gri, Hans, Intim, L. Vantyn, A. Museus, Mizilic, Nastratin, Oblivius, Palicar, Piccolino, Pincenez, Quodlibet, Timon, Valentin, Zoii etc. Se percep, în cozeria doar aparent cordială a tânărului Caragiale, zvâcnirile acelei verve sarcastice, muşcătoare ce avea să facă din el un satiric de temut. Tonul e volubil şi pare nonşalant, dar surâsul e mai curând un rictus, vădind o tensiune continuă a spiritului critic, o pornire de maliţie, aţâţată de priveliştea ridicolelor de tot soiul. Intenţiona să alcătuiască un ciclu de „studii fizico-psihologice naţionale” - Moftangii şi moftangioaice.

 

În Rromânul, Rromânca, Savantul sunt persiflate şovinismul, snobismul, imoralitatea femeii, găunoşenia unor pretinşi oameni de ştiinţă. Chiar dacă acest ciclu nu s-a realizat, opera întreagă a lui Caragiale mişună de asemenea „moftangii”. În „Ghimpele”, „Claponul”, „Moftul român”, unde îi apar cronici satirice, fanteziste, literare, scriitorul îşi caută cu înfrigurare uneltele, recurgând la formule şi scheme hazlii din gazetele umoristice ale momentului. El practică acum un comic alert, uşor, compunând „gogoşi”, „curiozităţi”, „zigzaguri”, uzând de alegorii şi de hiperbola dibaci meşteşugită, debitând cu vioiciune anecdote uneori pipărate, chiar licenţioase, strecurând ironii subţiri sau pline de echivocuri. De la zeflemea la caricatură şi până la sarcasme, saltul, sub masca jovială şi puţin cabotină, se produce pe nesimţite. Caragiale pare că se amuză, făcându-i şi pe cititori părtaşi, însă şarjele lui - se observă asta şi în parodii, şi în pamflete - sunt nu doar agresive, ci şi necruţătoare. Venerabilul Cezar Bolliac, junele Al. Macedonski ori poligraful N.D. Popescu vor fi, cu un prilej sau altul, luaţi în pleasna. Sunt, fără îndoială, exersări pentru opera maturităţii.

 

O fiziologie ca Broaşte... destule - Nuvelă pesimistă poate fi so­cotită prima schiţă caragialiană. În Smotocea şi Cotocea se prefigurează perechea de farfarale Lache şi Mache, în vreme ce băcanul Ghiţă Calup, gardist civic de o credulitate ce îl sorteşte încornorării, îl anunţă pe Jupân Dumitrache. Dacă nu inventivitatea comică impresionează în toate aceste texte, în schimb e vădit scrupulul stilistic, ce avea să devină teribil, torturant. Scriitorul cu o atât de consistentă vână comică se lasă, o vreme, atras de poezie. Dar, chiar dacă, aşa cum s-a întâmplat cu tălmăcirea în versuri a piesei Roma învinsă de A. Parodi, tot şlefuind, cizelând, poate croi o formă impecabilă, structura lui nu-i deloc aceea a unui liric. De fapt, el mimează poezia. După câteva poeme cu turnură elegiacă, unde deplânge zădărniciile omeneşti, va trece la un registru care îi convine, acela de parodist: persiflează scrierile moderniste, „decadente”, face schime de amuzament citind stanţele macedonskiene.

 

Oricum, Caragiale, care avea să-l prefere, ca poet, pe G. Coşbuc lui M. Eminescu, manifestă o receptivitate insuficientă faţă de lirism. Mai e şi ostilitatea lui dintotdeauna în faţa inovaţiei, fie ea în literatură, pictură sau muzică. Altfel, pastişele după Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, M. Eminescu, G. Coşbuc fac dovada unei virtuozităţi de netăgăduit. Şi tot aşa, ciclul de parodii sim­boliste (Cameleon-femeie, sonet decadent, simbolist-vizual-colorist etc.). În afara câtorva epigrame şi a unor atacuri la adresa spiritismului hasdeian, Caragiale va reveni, ca autor de versuri, cu nişte strofe antidinastice (Mare farsor, mari gogomani) şi, în „Convorbiri critice”, cu fabule inspirate de răscoalele ţărăneşti din 1907.

 

Cu tot elogiul pe care, în 1909, îl face implicării politice a omului de condei, Caragiale nu are vocaţie în acest domeniu. E ade­vărat şi că dispreţuia prea mult politicianismul pentru a se înregimenta în vreun partid. Natură capricioasă, el semnează când la „Timpul”, ziar conservator, când la „Voinţa naţională”, organ liberal, dar şi la „Constituţionalul” junimist, la „Gazeta poporului”, foaie liberală, şi iarăşi la un ziar conservator, „Epoca”. După o perioadă de ataşament, poate sincer, faţă de ideile liberale, Caragiale ajunge să le considere un reflex degradat, până la schimonoseală, al paşoptismului. Este una dintre temele publicisticii sale, pe care o exploatează şi în comedii. Fără a se integra, propriu-zis, grupării junimiste, Caragiale gândeşte în consens atunci când sancţionează - nu numai în articole, ci şi în scrierile literare - „progresul nostru pripit” sau „forma fără fond”; la fel ca Eminescu, el invocă teoria păturii super­puse. După o scurtă apropiere de socialişti, se înscrie în Partidul Radical al lui G. Panu; împreună cu Panu, va trece la conservatori, criticând drastic, în „Epoca”, liberalismul româ­nesc. Nici acest ultim mariaj nu durează.

 

În 1901, în „Moftul român”, se declară independent. Va intra, totuşi, în Partidul Conservator Democrat al lui Take Ionescu, ţinând şi el cu­vântări în turneele şi campaniile omului politic pe care îl admiră. Articolele sale politice, reportajele parlamentare, reflectând toate aceste sinuozităţi şi inconsecvenţe, impun prin luciditate, prin energia iradiantă a argumentaţiei şi, în orice caz, prin calitatea literară. Plasticitatea unor portrete conturate cu peniţă ascuţită, aplombul fanteziilor parodice, coloritul discursului, agrementat cu dialoguri sau scenete, cu ingeni­oase jocuri de cuvinte, recursul dibaci la alegorie propulsează această publicistică impetuoasă, efervescentă în zona litera­turii. Cu ochi rău, Caragiale ţinteşte, la fel ca în comediile lui, parveni­tismul, cosmopolitismul, farsa alegerilor, „binefacerile sistemului constituţional”, mascarada vieţii politice. Nu întotdeauna, însă, aprecierile lui poartă semnul negaţiunii. Se întâmplă ca, într-un context anume, el să deplore declinul sentimentului religios; altă dată, formulează ritos obligaţiile şcolii şi ale familiei în procesul de educaţie; în fine, schiţează un îndemn la cultivarea sentimentelor patriotice, cetăţeneşti.

 

În fulminanta broşură 1907 - Din primăvară până-n toamnă, căutând să descopere „rădăcina răului”, întreprinde o adevărată disecţie în societatea românească. Dacă optica e câteodată falsă, analistul găsind că arendaşii străini ar fi vinovaţi de situaţia ţărănimii, în schimb judecata asupra întregii „sisteme” care a dus la ca­tastrofă e tranşantă, cu accente pătimaşe, chiar virulente. Soluţia preconizată e surprinzătoare: o lovitură de stat în­făptuită de rege. O pistă insolită în variabila gamă de opţiuni a scriitorului. Părerile lui Caragiale despre artă şi literatură nu trădează, orice s-ar spune, un spirit teoretic. Sunt reflexiile inteligente şi de bun-simţ ale unui om - „om vechi”, cum se recomanda sin­gur - cu vederi conservatoare. Dacă arta oglindeşte realitatea, viabilitatea ei este asigurată de „înţelesul omenesc” pe care îl conţine („nici artă fără înţeles, nici înţelesul fără artă”), dar, în planul expresivităţii, şi de talentul şi truda creatorului.

 

Dintre toate felurile de a scrie, se opreşte la stilul „potrivit”, ce pre­supune măsură, concizie, claritate (care nu trebuie sacrificată de dragul unei originalităţi cu orice preţ). Făcând distincţie între stil şi manieră, dezaprobă paradele retorice ale lui Schiller ori Hugo, smerindu-se dinaintea lui Shakespeare, cu piesele lui doldora de adevărul vieţii. Dacă nu împărtăşeşte ideea impersonalităţii artei, alternativa oţioasă între teză şi tendinţă îl face să zâmbească. Tendinţă, da, dar neapărat „tendinţă cu artă”, iată ce pretinde unei opere literare vrednice de acest nume. Cât priveşte teatrul, Caragiale îl consideră a fi o artă de sine stătătoare, mai apropiată de oratorie şi, într-un anume sens, de arhitectură decât de literatură (Oare teatrul este literatură?). Că lăcaşul Thaliei ar fi o şcoală de moravuri i se pare un „moft”. Teatrul este mai ales distracţie, petrecere. Ca o reacţie faţă de creaţiile moderne, care i se par prea complicate, sofisticate, „insipide”, iubitorul de confort tânjeşte după „o bună şi caldă melodramă” sau „o farsă nebună”.

 

În seria de comentarii Cercetare critică asupra teatrului românesc („România liberă”, 1877-1878), incriminând lipsa de probitate a criticii dramatice (dramaturgul însuşi s-a dedat exerciţiului critic), Caragiale conturează un tablou cu mult mai multe umbre decât lumini al scenei româneşti, sufocată de un duium de localizări şi prelucrări, invadată de găunoase montări de „mare spectacol”, străine de orice nuanţă de verosimilitate. Din repertoriul dramatic original, ignorându-l cu intenţie pe V. Alecsandri, selectează doar piesa Răzvan şi Vidra a lui B.P. Hasdeu. Faţă de actor, se situează pe o poziţie ambiguă: când îi cere o febrilitate de posedat, în stare să răscolească mulţimea de spectatori, când, în spiritul lui Diderot, postulează că un interpret trebuie să evolueze cât mai detaşat de personajul său, să aibă, cu alte cu­vinte, „simţirea simţirii”. Oscilaţia, şi nu e singura, se explică nu numai prin umoarea de moment, ci şi printr-un anume diletantism într-ale teoriei.

 

O viziune de dramaturg pecetluieşte opera lui Caragiale. În piesele sale se răsfrâng, cum e firesc, truvaiuri ale unor comediografi premergători, de la B.P. Hasdeu la V. Alecsandri, replici, dacă se poate spune, precaragialiene fiind de găsit atât la Costache Caragiali, cât şi la Iorgu Caragiali. Sub raportul tehnicii dramaturgice, el preia câte ceva de la autori francezi precum Eugene Scribe, Eugene Labiche, Victorien Sardou, ceea ce, însă, nu diminuează cu nimic originalitatea frapantă a unei opere de fulgerări geniale. Coabitează, în comediile lui, arivişti şi mitocani, fandosiţi, vanitoşi şi amorali. Lipsa de scrupule şi ne­păsarea, coruptibilitatea, preţiozitatea ridicolă, gogomănia sunt metehne ale acestor creaturi care vieţuiesc în inerţie şi mimetism. Idei mari şi generoase, dar degradate acum şi per­vertite, au caraghioase oglindiri în tărtăcuţa lor buimacă.

 

În râsul lui Caragiale, dincolo de inflexiunea de batjocură, se desluşeşte şi o undă de simpatie, ipochimenii (care moştenesc, tipologic, date ale personajelor din comedia clasică - demagogul, încornoratul credul, servitorul slugarnic şi duplicitar, confidentul etc.) fiind, în definitiv, o expresie a unei dispoziţii jubilante. Inapţi de devenire sufletească, eroii lui comici par să fi încremenit într-o mărginire definitivă. Modul lor de a fi, în afara agitaţiei exterioare, se refugiază în limbaj, un limbaj deformat, stropşit, înţepenit în ticuri absurde care le divulgă vacuitatea interioară. Limba personajelor caragialiene este prin ea însăşi un spectacol, montura perfectă a replicilor în care sunt încrustate nemuritoarele formule având o armonie aproape muzicală. Iar numele, sugerând fie „naturelul”, fie ocupaţia, condiţia materială, socială, provenienţa regională, sunt ele însele mici „caractere”.

 

O noapte furtunoasă sau Numărul 9 (1879), care la premieră a stârnit reacţia iritată a unor puritani apărători ai moralei, surprinde crâmpeie din viaţa unei familii din mica burghezie, în timpul unei guvernări liberale. Pripa adaptării la rosturi noi are efecte din cele mai ilare asupra acestor indivizi turmentaţi de o frazeologie sforăitoare despre popor, libertate, progres. Cap de familie, negustorul Jupân Dumitrache, zis şi Titircă Inimă-rea, e un stăpân aspru, impulsiv, brutal, înfoindu-se în vanitatea lui de castă - altminteri un soţ iubitor în felul lui şi, pe cât de zuliar, pe atât de naiv şi uşor de dus cu vorba. Jupânul ţine grozav la „onoarea de familist”, încredinţată candid lui Chiriac, tejghetar şi sergent în garda civică.

 

Amorul lui Chiriac cu Veta, consoarta lui Jupân Dumitrache, e pigmentat cu suspine şi gelozii de suburbie. Ziţa, sora Vetei, duduita zvăpăiată care devoră foiletoanele la modă şi stropşeşte cu dezinvoltură vocabule franţuzeşti, e o persoană „emancipată”. Un „raisonneur” şiret este ipistatul Nae Ipingescu, care îşi cultivă cu sârg relaţiile pe care le crede profi­tabile, în fine, Rică Venturiano, „student în drept şi publicist”, cu logosul lui aiuristic, garnisit cu bombastice, incoerente slogane gazetăreşti şi trădând dubioase lecturi romanţioase, se profilează ca un june de viitor. Sub aparenta lui ingenuitate pândeşte o ambiţie care îi va servi, desigur, în carieră. De altfel, în comedia Titircă, Sotirescu & comp. plănuită de Caragiale, ar fi urmat să ajungă deputat.

 

O capodoperă miniaturală este farsa într-un act Conul Leonida faţă cu reacţiunea (1880). Sunt înfăţişate aici doar două personaje - pensionarul Leonida şi cea de-a doua soţie a lui, Efimita -, dar se configurează un (micro)univers întreg, acela al mic-burghezului mărginit şi spăimos, amator, cum-necum, de procopseală. Bătrânelul, de un farmec comic irezistibil, perorează ca un atotştiutor, cu un aer foarte savant, în faţa consoartei, care îl ascultă uimită, dar şi cu un secret umor, Leonida având despre toţi şi toate câte o stupefiantă teorie. În mintea încâlcită a acestui paşnic cetăţean care crede ca în cartea sfântă în tot ce scrie la gazetă, ideile, din care se vede bine că nu pricepe o iotă, se învălmăşesc într-un haos ameţitor: sursele ipohondriei, legea pensiilor, „legea de mură­turi”, papa şi revoluţia. Idealul său de republică e cât se poate de domestic şi avantajos (leafă bună, nu se mai plăteşte bir etc.). Dar, dacă aşteaptă de la „revuluţie” un „ce profit”, Conul Leonida, el însuşi, nu ar mişca la o adică nici un deget, temându-se şi tremurând de „furia poporului”. Nu e de mirare că ia zgomotul unui zaiafet de lăsata secului drept o zaveră.

 

O scrisoare pierdută (1884) rămâne capodopera dramaturgiei româneşti. Acţiunea piesei se desfăşoară într-un târguşor de munte, în preajma noilor alegeri necesitate de revizuirea Constituţiei, revizuire propusă de guvernul liberal. Straşnică ocazie pentru Caragiale de a lua în cătare, punând exploziv în sarcasme, parşivul mecanism electoral, cu manevrele lui neloiale, cu intrigi, şantaje, mistificări. E o lume coruptă, unde stăpânesc ipocrizia, felonia, venalitatea, arivismul cel mai sfruntat. Prefectul Ştefan Tipătescu, totuşi personajul cel mai lucid din piesă, este şi el un imoral, care păstrează aparenţele onora­bilităţii. El întreţine o veche relaţie adulterină cu Zoe, nevasta lui Zaharia Trahanache, damă energică, autoritară, de care depind multe afaceri politice în orăşel. Legătura lor tihnită, paşnică, în cadrul eternului triunghi conjugal, pe care îl alcătuiesc cu venerabilul Trahanache, e însă pe cale de a deveni un scandal public, întrucât Nae Caţavencu, candidatul din opoziţie, pare gata să publice o foarte revelatoare scrisoare de amor ieşită de sub pana lui Tipătescu şi pierdută, impardonabil, de Zoe.

 

În jurul acestei scrisori - pierdută şi găsită de Cetăţeanul turmentat, zăpăcit de toate aceste încâlceli - se înnoadă şi se desfac iţele comediei. Cu tot zelul pe care Pristanda, poliţaiul slugarnic şi versatil, îl pune în executarea ordinelor abuzive ale lui Tipătescu, scandalul ameninţă să ia proporţii dezastruoase. Numai că Zaharia Trahanache, tip bonom, afabil cu cine trebuie, pătruns cu solemnitate de importanţa atâtor comitete şi „comiţii” în care e prezident, politician dibaci, cu viclenii ascunse, dejoacă planurile lui Caţavencu, dovedit de plastograf. Vanitos şi laş, Caţavencu, avocatul demagog, se foloseşte de fraze sunătoare despre patrie şi propăşire pentru a se aburca în poziţia jinduită. Retorica lui convulsivă, ditirambică nu-l ajută, şi nici alte tertipuri, deoarece până la urmă alesul va fi Agamiţă Dandanache, mai imbecil decât prolixul Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu. Acesta va fi nevoit să conducă manifestaţia în onoarea decrepitului şantajist, întruchipare a degenerescentei unei clase şi a unor idealuri.

 

În farsa D-ale carnavalului (1885), virtuozitatea tehnică predomneşte. Observaţia caracterologică nu şi-a pierdut din agerime, dar autorul pare că se lasă furat de mecanica vivace a unor întâmplări, de coloritul unor nosti­made. Intriga, încurcată şi descurcată cu brio, antrenează în „goană nebună” un zănatec, nevricos cvartet. Un mănunchi de zurbagii păliţi de caricatural, oricât se împieptoşează ei în chestiuni de onoare şi de amor. Fluşturatecul Nae Girimea, „frizer şi subchirurg”, e un fante de mahala, stăpân pe graţiile docile ale „exmarşandei” Didina Mazu, iubeaţă „damă de verde”, şi pe acelea mai năbădăioase ale aprigei ploieştence Miţa Baston. Stârneşte în acest fel gelozia fioroasă a lui Iancu Pampon, cartofor cu merchez şi „extist” de vardişti, şi oţărârea neputincioasă a lui Telemac Răzăchescu, zis Crăcănel. Năduful Miţei Baston se manifestă zgomotos, întărâtat, în clişee de ţipătoare melodramă. Sminteala continuă la bal, unde suita de quiproquouri, de păruieli şi bastonade e la locul ei. Un bal mascat, cum nu se poate mai nimerit pentru aceste personaje de carnaval.

 

O tragedie a vindictei râvneşte a fi Năpasta (1890). Atmo­sfera, încă de la primele replici, se anunţă apăsătoare, sumbră şi ea devine într-adevăr insuportabilă, prevestind un sfârşit funest. Anca, soţia cârciumarului Dragomir, e o femeie ale cărei trăiri s-au concentrat într-un unic, obsesiv sentiment. Fanatică, de o cruzime rece, nu-şi doreşte altceva decât să se răzbune pe acela care i-a ucis iubitul. Pentru a afla tot adevărul, fiinţa aceasta de o tenacitate neomenească a putut convieţui vreme de aproape zece ani cu un bărbat pe care îl detestă, pândind clipa când, fiind demascat sau demascându-se, îşi va putea primi pedeapsa. Un suflu de adevăr, într-o construcţie minată de inautenticitate psihologică, aduce Dragomir, răvăşit de spaime, chinuit de remuşcarea pentru omorul făptuit, distrus de patima nenorocită pentru Anca.

 

O creaţie puternică, modelată sub înrâurirea scriitorilor ruşi, este Ion, nebunul mistic, condamnat pentru o crimă pe care nu o săvârşise. Fugit de la ocnă şi ajungând, printr-o ciudată potriveală a sorţii, tocmai acum în sat, nefericitul - care se sinucide - va fi unealta inocentă a răzbunării. Anca îl va învinui pe Dragomir de moartea bietului Ion, învinuire nedreaptă şi nemiloasă, dar care îi oferă prilejul de a glăsui patetic, înaintea ultimei căderi de cortină: „pentru faptă răsplată şi năpastă pentru năpastă”. Drama este concepută sub imperiul unor rigori clasicizante, convocând puţine personaje şi respectând cu stricteţe unităţile de timp şi de loc, într-o compoziţie strânsă, tensionată, dar neconsubstanţială înzestrării dramaturgului. Alte scrieri pentru teatru ale lui Caragiale sunt uşurele, nepretenţioase.

 

Farsa într-un act O soacră (sau Soacră-mea, Fifina, jucată în 1883) nu e decât o incoloră comedioară de salon. Pentru opera bufă Hatmanul Baltag (1884), cu muzică de Eduard Caudella, Caragiale a scris textul în proză, iar Iacob Negruzzi, versurile. „Instantaneul” Începem!... (1909) are un caracter ocazional, fiind destinat a marca inau­gurarea Companiei Davila. Se adaugă Modem, un monolog burlesc, şi alegoria 100 de ani, „revistă istorică naţională a secolului XIX”, de fapt o însăilare de versuri şi proză din autori români. Ca traducător de opere dramatice, în afară de Roma învinsă de A. Parodi, Caragiale a mai realizat versiunea românească a piesei Hatmanul, după drama L’Hetman a lui Paul Deroulede, şi Cârdăşia, după La Camaraderie de Eugene Scribe.

 

În momente şi schiţe, aceeaşi lume ca şi în comedii. Într-o stare de continuă agitaţie sau, dimpotrivă, împăienjeniţi într-un fel de năuceală, poate şi din cauză că e căldură mare (Căldură mare, Petiţiune), moftangiii aceştia euforici şi limbuţi sunt nişte pierde-vară. Pălăvrăgesc la nesfârşit (neapărat despre politică), relativizând totul, şi cuvintele par că încep să-şi piardă sensul. Foiesc întruna, într-o îngustă circularitate, dar neastâmpărul lor se fixează în indestructibile ticuri şi automatisme. Cu o seninătate absolută, împrăştiată doar de câte un fason, de câte o pandalie, onorabilii cu sau fără ifos sunt expuşi plictisului, pe care încearcă să-l alunge mai cu o bere, mai cu o cleveteală. Din când în când îşi schimbă domiciliul (De închiriat). Cam zevzeci, ei nu sunt lipsiţi de şiretenie şi, cu o exuberanţă aiurită, pun la cale farse, păcăleli (CFR, 1 aprilie), care provoacă situaţii de un comic inept sau de-a dreptul lugubru. Dacă zeflemeaua e un agrement în vacuitatea exis­tenţei lor amorale, iar calomnia, o descărcare a umorilor rele, obiceiul de a trimite scrisori anonime e încă un gest prostesc, ce denotă o funciară neseriozitate.

 

În acest univers marcat de uşurătate, dar care poate lua contururi halucinante (Grand Hotel „Victoria Română”), o făptură mai interiorizată, integră sau care pare „sucită” celor din jur nu se poate adapta (Cănuţă, om sucit, Inspecţiune). Aici se află în elementul lui Mitică, „bucureşteanul par excellence”, cam intrigant, poltron şi bârfitor, însă, altfel, mereu bine dispus şi pus pe şotii, şmecher, lăudăros şi băgăreţ, o simpatică secătură, cu aura inconfundabilă a balcanităţii dâmboviţene. Amicul poate fi şi becher, dar, cu felul lui colocvial (trăncănitor, adică), nu-i strică o nevastă în faţa căreia să se poată făli cât e el de deştept şi cum le ştie pe toate. Cât despre familie, aici e destulă falsitate şi, sub zâmbete, sub vorbăria prefăcută, frisonează un apetit al încornorării. Femeia, care nu e chiar „damă bună”, se dă în vânt după petreceri sofisticate, ca în „societatea înaltă” (Five o’clock, High-life). Şcoala, unde se practică favoritismul (Lanţul slăbiciunilor, Un pedagog de şcoală nouă, Bacalaureat), foloseşte metode anacronice, de tot râsul. Prost crescuţi, copiii sunt răz­gâiaţi şi obraznici (D-l Goe, Vizită).

 

Avocaţi maloneşti, magistraţi influenţabili (Justiţie, Art. 214), provinciali naivi, dezorientaţi şi ţâfnoşi (Telegrame), gazetari în goană după senzaţional (Boris Sarafoff!...), de tipul lui Caracudi (Reportaj), izmeniţi cronicari mondeni (Edgar Bostandaki, din High-life) completează galeria. Nu e nimic „enorm” sau „monstruos” în toată această forfoteală, decât, poate, faptul că intensitatea grotestului îi proiectează, uneori, într-un elucubrant piramidal. Aşa cum comediile îşi concentrează virtuţile mai ales în limbaj, schiţele şi momentele, lucrate cu maximă concizie, într-o cadenţă stilistică impecabilă, subzistă cu deosebire în dialog, fiind, de fapt, nişte mici scenete. Aceste „monumente”, cum le-a numit, cu un calambur, G. Ranetti, au înrâurit, între alţii, pe I.A. Bassarabescu, Gh. Brăescu, Al. O. Teodoreanu, Tudor Muşatescu, Caragiale fiind asumat ca patron şi de generaţia optzecistă.

 

În ultimii ani ai vieţii, cu sarcasticul indomptabil şi dizol­vant, posedat de un demon al cârtelii, al deriziunii, se petrece o schimbare. E mai calm şi înţelegător, dispus să accepte, cu un amuzament superior, firea omenească şi metehnele ei. Nu şi priveliştile din natură, care în opera lui sunt aproape absente. Râsul batjocoritor se preschimbă într-o expresie concentrată, scrutătoare. Caragiale se lasă atras acum nu de exterioritatea bufă, ci de stările mai obscure, de mesajul incert al subconştientului, de conduita psihică a individului într-un moment de încordare, de puternică emoţie. El abordează, cu o aplecare ca şi natura­listă, nuvela psihologică, oprindu-se asupra unor cazuri-limită, unele cu substrat patologic, implicând factorul congenital. Pe un fond sufletesc zdruncinat, purtările neaşteptate, curioase sunt consecinţa unor împrejurări care pun nervii unor inşi hiperreactivi la grea încercare.

 

În vreme de război istoriseşte un caz de demenţă, scrânteala cârciumarului Stavrache fiind pricinuită de o anxietate prelungită în care se insinuează frica. Frica îngrozitoare, paroxistică frânge uşor fragilul echilibru nervos al hangiului Leiba Zibal, echilibru şi aşa avariat de boală, de traumele suferite începând din copilărie (O făclie de Paşte). Nici măruntul funcţionar Lefter Popescu nu suportă şocul pe care i-l provoacă mai întâi iluzia câştigului la loterie, apoi colosala decepţie. Între nădejde şi disperare, inferioritatea lui se destramă, pradă unei tragicomice surescitări (Două loturi). O problemă de ereditate nesănătoasă ar fi şi în Păcat..., scriere pasională şi melodramatică, punând în conflict per­sonaje dezaxate, cu structură maladivă. Tendinţa etică, apăsată, a nuvelei se vădeşte în finalul îngroşat, în care preotul Nuţă îşi suprimă odraslele, vinovate de păcatul incestului, prăbuşindu-se şi el numaidecât, răpus de un atac de cord. Atracţia pentru zonele de penumbră, de mister îl apropie pe Caragiale de nuvela fantastică. Un fantastic plăsmuit cu o ingenios dozată tehnică a ambiguităţii, absorbind realul şi revărsându-se în el.

 

Plecând de la o superstiţie populară, La hanul lui Mânjoală se construieşte pe un balans între fantasmagoric şi aievea, din care se iscă o nălucire de supranatural. Dar se poate şi ca întâmplarea, cu aburul ei de stranietate, să nu aibă nimic nefiresc, eroul fiind tulburat, într-o noapte întunecoasă, de farmecele unei hangiţe drăcoase şi pline de nuri. La conac e o poveste cu un subiect înrudit, dar mult mai palidă. Kir Ianulea, adaptare după nuvela Belfagor arcidiavolo a lui Machiavelli, evocă o atmosferă de început de secol. E vorba de un Bucureşti fanariot, de un pitoresc aparte, degajând o ciudată poezie. Un basm, în care precizia detaliului istoric, social şi sugestia rafinată a ambianţei creează o aparenţă de nuvelă istorică. Către un asemenea trecut, epocă a şugubăţului Anton Pann, se repliază Caragiale în aceşti ani, creând naraţiuni cu o tentă de străvechime.

 

Lungul nasului (localizare după Aulus Gellius, prin intermediul unui text probabil franţuzesc) e cap de serie pentru poveştile sale orientale, cu agerimi nastratineşti, cu irizări de feeric şi de fantastic: Pastrama trufanda, Pradă de război (după judeţul A. Decourdemanche), Calul dracului, pe motivul, cla­sic, al nefârtatului păcălit de o femeie, Abu-Hasan (după Le Dormeur eveille, din culegerea lui A. Galland, Mille et une nuits), unde, cu un nestins chef de chiolhanuri, reapare inevi­tabilul Mitică. Detaşat şi voalat ironic faţă de canoanele genului, de lentoarea şi exagerările îndătinate, naratorul cultivă şi echivocul parodic (Poveste. Imitaţie). Printre snoavele pe care le urzeşte (Norocul şi mintea, Fără noroc, Minciună), una, intitulată Mamă, este prelucrată după Anton Pann. În proză, traduce basmul Făt-Frumos cu moţ în frunte, după Charles Perrault, şi - folosindu-se de o versiune franţuzească - Cu­riosul pedepsit, după Cervantes. Alte transpuneri sunt Broasca minunată, după Mark Twain, Sistema doctorului Catran şi a profesorului Pană, Masca, O balercă de Amontillado, după E.A. Poe, prin intermediul tălmăcirii lui Charles Baudelaire.

 

În scrisori, îndeosebi în cele din anii exilului berlinez (1905-1912), sălăşluieşte un alt Caragiale, spiritual şi acut, ca întot­deauna, însă mai cordial şi prietenos, cu nebănuite accese de sentimentalitate. E mereu în căutare de amici (privilegiaţi sunt C. Dobrogeanu-Gherea şi Paul Zarifopol), împreună cu care să asculte muzică, neapărat clasică, să mai pună, în lungi tai­fasuri, ţara la cale ori să încingă un chef. Îi place teribil să stea la o şuetă, bârfind urzicător ori lansându-se în discuţii însufle­ţite despre toate cele, de la politică până la schimbarea vremii, el fiind un meteosensibil tipic. Iubeşte anecdota, eventual mai deocheată, savurează vorbele de duh şi se distrează imitând, cu multă iscusinţă, felul de a se exprima al unora şi altora sau moldovenizând cu mici răsfăţuri. Portretistul, care poate fi şi autoironie, e incisiv, fără menajamente (Delavrancea fiind una din victime) şi are câteodată - în atacurile împotriva lui Maiorescu, de pildă - impulsivităţi în exces. Redactate cu scrupulul său stilistic absolut, scrisorile întregesc imaginea omului şi a scriitorului.

 

Opera literară

 

O întâmpinare personală în cestiunea Teatrului Naţional, Bucureşti, 1888;

Teatru, prefaţă de T. Maiorescu, Bucureşti, 1889;

Năpasta, Bucureşti, 1890;

Note şi schiţe, Bucureşti, 1892;

Păcat.... O făclie de Paşte. Om cu noroc, Bucureşti, 1892;

Teatru, I-II, Iaşi, 1894; Schiţe uşoare, Bucureşti, 1896;

Culisele chestiunii naţionale, Bucureşti, 1896;

Sfânt-Ion. Baladă haiducească, Bucureşti, 1897;

Notiţe şi fragmente literare, Bucureşti, 1897;

Schiţe. Traduceri şi originale, Iaşi, 1897;

Momente, Bucureşti, 1901;

Două bilete pierdute, Bucureşti, 1901;

Mitică, Bucureşti, 1902;

1907 - Din primăvară până-n toamnă, Bucureşti, 1907;

Opere complete, I-III, Bucureşti, 1908;

Schiţe nouă, Bucureşti, 1910;

Reminiscenţe, Bucureşti, 1915;

Abu-Hasan, Bucureşti, 1915;

Culegeri postume, Iaşi, 1920;

Versuri, ediţie îngrijită de Barbu Lăzăreanu, Bucureşti, 1922;

Teatru, I-II, precuvântare Al. Davila, Bucureşti, 1922;

Momente, I-II, prefaţă de E. Lovinescu, Bucureşti, 1928;

Nuvele, povestiri şi poveşti, prefaţă de E. Lovinescu, Bucureşti, 1929;

Opere, I-VII, ediţie îngrijită de Paul Zarifopol şi Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1930-1942;

Teatru, prefaţă de D. Murăraşu, Craiova, 1931;

Pagini de proză necunoscută, îngrijită şi prefaţă de George Baiculescu, Bucureşti, 1936;

Theâtre, traducere de Edmond Bernard, prefaţă de Şerban Cioculescu, Paris-Bucureşti, 1943;

Opere, I-IV, ediţie îngrijită de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu şi Liviu Călin, introducere de Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1959-1964;

Scrisori şi acte, îngrijită şi prefaţă de Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1963;

Restituiri, îngrijită şi prefaţă de Marin Bucur, Cluj, 1986;

Teatru şi proză, ediţie îngrijită de Florin Faifer şi Valeriu P. Stancu, prefaţă de Florin Faifer, Iaşi, 2000;

Opere, I-IV, ediţie îngrijită de Stancu Ilin, Constantin Hârlav şi Nicolae Bârna, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 2000-2002;

Calendarul după Caragiale, alcătuit de Călin Andrei Mihăilescu, Liviu Papadima, Rodica Zafiu, Bucureşti, 2002;

Momente, I-II, îngrijită şi prefaţă de Ion Vartic, Bucureşti, 2002;

Parodii în versuri şi proză, îngrijită şi postfaţă de Florentin Popescu, prefaţă de Alexandru Condeescu, Bucureşti, 2002;

Publicistică, prefaţă de Viola Vancea, Bucureşti, 2003.

 

Traduceri

 

• Alexandre Parodi, Roma învinsă, Sibiu, 1887.

 

Recomandări

 

Cronologia lui I.L. Caragiale

Strămoşii lui I.L. Caragiale

Studiile lui I.L. Caragiale

Alegerea carierei lui I.L. Caragiale

Începuturile gazetăreşti şi literare ale lui I.L. Caragiale

I.L. Caragiale - publicist, dramaturg şi director de teatru

Ruptura lui I.L. Caragiale de vechii săi prieteni

Reprofilarea neproductivă a lui I.L. Caragiale şi reîntoarcerea la gazetărie şi scris

Sprijinirea culturii de către I.L. Caragiale

Publicaţiile lui I.L. Caragiale

Plecarea lui I.L. Caragiale la Berlin

Revenirea lui I.L. Caragiale în ţară

Sfârşitul lui I.L. Caragiale

Comediile lui I.L. Caragiale

Doi cronicari dramatici de excepţie: Mihai Eminescu şi I.L. Caragiale

Scriitori români

 
 
 
 
 

 

crispedia@gmail.com