Ionel Teodreanu - biografia, viaţa, activitatea şi opera literară

 

Ionel Teodoreanu (6 ianuarie 1897, Iaşi - 3 februarie 1954, Bucureşti) - prozator. Frate cu Al. O. Teodoreanu. Soţul prozatoarei Ştefana Velisar-Teodoreanu. Fiul lui Osvald Teodoreanu, avocat, şi al Sofiei (născută Muzicescu), profesor la Conservatorul din Iaşi. Şcoala primară la Bucureşti (studiază 2 ani limba germană) şi Iaşi (1905-1909). Urmează Liceul Internat, apoi Liceul Naţional din Iaşi (1909-1916). În clasele mai mari i-a avut colegi pe Mihai Ralea, Demostene Botez, D.I. Suchianu şi Mihai Sevastos. Profesor de limba română i-a fost Calistrat Hogaş, poreclit Moş Surtuc. Între 1916 şi 1917 e mobilizat la o unitate militară din Botoşani (momentul e consemnat în Bal mascat). În 1919, susţine examenele pentru trei ani de studii şi obţine diploma de licenţiat al Facultăţii de Drept a Universităţii din Iaşi. Profesează avocatura la Iaşi. Director al Teatrului Naţional din Iaşi (1930-1933).

 

Debutează în revista „Însemnări literare” (1919), cu schiţa Bunicii. În aceeaşi revistă publică seria de poeme în proză intitulate Jucării pentru Lily. Colaborează la „Viaţa românească”, „Rampa”, „Adevărul literar şi artistic”, „Hiena”, „Gândirea”, „Universul literar”, „România literară”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Viaţa”, „Flacăra” etc. Debut editorial cu volumul de povestiri Uliţa copilăriei (1923), urmat de romanele: La Medeleni, I-III, 1925-1927; Turnul Milenei, 1928; Bal mascat, 1929; Fata din Zlataust, I-II, 1931; Golia, I-II, 1933; Crăciunul de la Silvestri, 1934; Lorelei, 1925; Arca lui Noe, I-II, 1936; Secretul Anei Florentin, 1937; Fundacul Varlaamului, 1938; Prăvale-Baba, 1939; Tudor Ceaur Alcaz, I-IV, 1940-1943; Hai-Diridam, 1945; La porţile nopţii, 1946; Zdrulă şi Puhă, 1948. Volumul de memorialistică şi povestiri: În casa bunicilor (1938), Întoarcere în timp (1941) şi Masa umbrelor (1946).

 

Format la cercul „Vieţii Româneşti”, în preajma fascinantei personalităţi a lui Garabet Ibrăileanu („cel mai fermecător reprezentant al trecutei generaţii”), Teodoreanu rămâne „poetul adolescenţei”, formulă restrictivă prin care se defineşte, mai degrabă, omul cu temperamentul lui decât opera inegală, dar originală prin semnele ascunse ale aventurii scriitorului în propriul lui necunoscut. Cu cel dintâi volum (Uliţa copilăriei, 1923) şi, doi ani mai târziu, cu trilogia La Medeleni (1925-1927), Teodoreanu şi-a câştigat, relativ repede, o celebritate, impusă ulterior atât prin numărul mare de cărţi tipărite, cât şi prin acţiunea generoasă a unor critici exaltaţi în faţa „veritabilului cortegiu de delicii” (Perpessicius), inventariate cu ardoare în scrisul tânărului prozator. Nu e mai puţin adevărat, pe de altă parte, că scriitorul însuşi ştie să utilizeze cu mare succes tehnica aşa-zisului roman popular, cedând, la fel de repede, gustului pentru facil şi romantic al unui public îndrăgostit de colportaj şi aventura sentimentală. Un drum pe care-şi va crea singur numeroase şi, uneori, insurmontabile dificultăţi.

 

Considerat „cel mai neastâmpărat dintre copiii teribili ai literaturii noastre” şi unul dintre „cei mai iscusiţi ingineri hotărnici”, care ne-a dat „una din cele mai fericite parcelări în materie de roman” (Perpessicius), Teodoreanu va trebui să înfrunte de timpuriu nu numai valul elocinţei ditirambice a recenzenţilor de ocazie, dar şi reticenţa celor obosiţi de „potopul metaforic” şi de „torentul de imagini” din paginile sale. Perpessicius chiar, după mai multe cronici, ele însele poeme ale admiraţiei şi fericite abdicări în faţa „feericei compilări” a tânărului autor, se simte obligat, în 1928. să îndemne la o mai atentă „decantare a metaforei” şi la o „mai gospodărească economie a imaginilor” („fertilitatea aceasta aşa de organizată, aşa de abundentă se pune de atâtea ori de-a curmezişul acţiunii”). Cunoscând stilul excesiv de solemn al criticului, sugestia trebuie citită ca un avertisment: „nevolnicul entuziasm” de altădată a dispărut şi, o dată cu el, bucuria descoperirii „pajiştilor cereşti” din paradisul adolescenţei. Într-un comentariu de ceremonii şi false amabilităţi, e surprinzătoare cascada de reproşuri, aduse, fără „retractări disimulate”, autorului copleşit cu elogii în anii debutului.

 

Ceea ce fusese, în La Medeleni (1925), „fântână de întinerire”, e în 1928 „fântână paradisiacă” fără cântec; ceea ce fusese atunci „miraculoasă lectură”, e acum o lectură „pândită de ritmuri nesusţinute şi de artificii stilistice de-a doua mână” (lipsa de ton punând lecturii „plumb în aripi”); ceea ce era, din partea criticului, o „neprecupeţită adeziune”, e acum o subtilă adnotare polemică. Roman al vârstei privite mai puţin ca psihologie şi mai mult ca acte reflexe, motivate prin impresia spontană în faţa miracolului vieţii, trilogia e percepută iniţial ca biografie romanţată. „Diagnosticul de scriere autobiografică”, zice autorul, „a venit din afară, adică din opinia publică”. Mircea Eliade pune succesul de public pe seama „elementelor anestetice, streine de valorile literare, caduce”, în timp ce personajele (Olguţa, Dănuţ şi Monica) sunt, în definiţia lui Pimen Constantinescu, simple „scheme temperamentale” ce pun în lumină inconsistenţa materiei psihice şi inaptitudinea pentru compoziţia epică. Rămâneau totuşi arta evocării şi atmosfera patriarhală, calităţi esenţiale ale unei opere de „exaltare lirică” şi de încântătoare graţiozităţi stilistice.

 

În Turnul Milenei (1928), Perpessicius nu mai e mulţumit nici de cuceritoarea poezie, nici de pitorescul grandios sau de „misterioasele alcătuiri sufleteşti”. Deplânge, pur şi simplu, lipsa acţiunii (mirajele sunt virtualităţi) şi marea şansă pierdută de romancier. Problema e deci una gravă: a „lipsei de preferinţă şi de deciziune” pe care au remarcat-o în epocă şi alţi admiratori ai scriitorului. Romanul e fantastic şi terifiant, plin de infirmi, degeneraţi, fantome, figuri dizgraţioase, porniri instinctuale şi obsesii erotice. Vechiul neam al Boureştilor se stinge într-o implacabilă ereditate bolnavă. Nebun şi orb, Gheorghieş e îngrijit cu devoţiune de Milena, pe care o ucide într-o demenţială dorinţă de a-i fura ochii. Pentru Călinescu, romanul e un „vis urât, dizgraţios”. Pompiliu Constantinescu vede în cărţile lui Teodoreanu o „gimnastică a fanteziei”, şi în trecerea la roman „o inaptitudine dezolantă”.

 

Excesiv de sever, în aparenţă („Lectura romanelor dlui Teodoreanu m-a copleşit cu o progresie a penibilului, mărturisim, rar întâlnită în proza noastră”), observaţiile criticului referitoare la „senzaţia de stare pe loc” (volumele sunt variaţiuni ale aceluiaşi poem) şi la „perlele de falsă calitate”, nu fac decât să anunţe verdictul fără echivoc al lui George Călinescu: „operele de o valoare durabilă şi adevăratele înfăptuiri” ale prozatorului sunt doar Uliţa copilăriei (1923) şi primul volum din La Medeleni (1925). Restul cărţilor ar fi „un amestec de stagnante însuşiri şi enorme cusururi” (locvacitate, bombasticism, plăcere „de a emite vorbe” etc.), derivate din aceeaşi falsă aplicare a poemului în proză la roman. Lipsa de progres a lui Teodoreanu nu era întâia oară observată. A spus-o eufemistic Pimen Constantinescu („Ionel Teodoreanu este un scriitor fericit, fiindcă a rămas tot atât de tânăr ca şi în momentul debutului”) şi ca o târzie consolare Şerban Cioculescu (Secretul Anei Florentin „a încheiat ciclul curbei graţioase şi minore a operei lui Teodoreanu”). Ibrăileanu însuşi i-ar fi cerut admiratorului său să-i scrie fără flori, zarzări, curcubee şi fructe, „un roman informativ, fără stil, fără frumuseţe, mizerabil, neglijent, în goana mare”.

 

Răspunsul la această amicală provocare e Arca lui Noe (1936), roman antiliric, cel puţin în intenţia autorului. Subiectul, sugerând „arca singurătăţii”, e banal: un grup de turişti, alungaţi de canicula oraşului, sunt obligaţi să accepte o scurtă convieţuire estivală la Borsec. Deşi figuraţia e numeroasă, îi lipseşte cărţii substanţa epică, scriitorul rămânând în continuare „prizonierul lumii sale interioare” (Ovidiu Papadima). Şi Cioculescu apreciază că „nici unui alt romancier al nostru nu i se ridică în calea desăvârşirii sale, în asemenea grad, piedicile propriului său temperament”. De ce n-a putut depăşi Teodoreanu, în legitima sa dorinţă de a scrie roman, însemnările „vaporoase şi dezordonate” (George Călinescu) ale poemului în proză? O explicaţie oferă chiar el: „Scriu cu două vârfuri: unul în real, celălalt în poem” sau: „Poem şi roman, mereu suprapuse. Contopire de viaţă şi basm”. Sigur, o „compresiune a lirismului său iniţial” (Pimen Constantinescu) are loc, şi o schimbare de ton e vizibilă, de la atmosfera idilică din La Medeleni, la fantasticul din Turnul Milenei şi motivele tragice din Fata din Zlataust (1931), un caz de iubire patologică tratat cu mijloacele melodramei. Rămânea însă fundamentală incompatibilitatea, menţionată şi de Perpessicius, între înclinaţia spre poem şi intenţia de a face roman. Or, întârzierea nejustificată în lirism şi poematizarea subiectelor grave ducea invariabil la ceea ce Călinescu numea „neistovitul iureş de cuvinte” şi la „metaforele de o intolerabilă ieftinătate” (reproşuri frecvente în comentariile critice).

 

O clipă, Teodoreanu a crezut că Arca lui Noe (1936) ar fi cea dintâi victorie „asupra lui însuşi, asupra nopţii lui de vară”. A fost o iluzie. Ca scriitor, Teodoreanu a fost învins de propriul său talent. Schimbarea de optică a lui Perpessicius mai ales, după cronica la Turnul Milenei (1928), e simptomatică, pe de o parte, pentru întreaga recuperare critică a operei, pe de alta, pentru egalitatea în „evoluţie” a prozatorului însuşi, atent la sugestii, dar incapabil, prin structură, să-şi stăpânească exuberanţa sentimentală şi să-şi înfrâneze fanteziile lirice. De la un timp, teama de autopastişa a autorului devine reală. „Incapabil a se proiecta în afară” (George Călinescu repetă ideea lui Garabet Ibrăileanu, aplicată unui subiectiv „care nu poate ieşi din el însuşi”), Teodoreanu rămâne în cultura română un mare romancier, prin trilogia Medelenilor, restul fiind, peste ani, doar ecoul unui gând abandonat: „Vreau să scap de această formulă! Voi izbuti? Vreau să fiu altceva! Nu mai vreau să fiu ceea ce sunt prin voinţa publicului” (revista „Complex” nr. 1, 1927).

 

Masa umbrelor (1946) e de două ori o întoarcere în timp: mai întâi la „figura de mag oriental a lui Ibrăileanu” (Şerban Cioculescu), apoi, prin barocul metaforelor şi lirismul afectat, la începuturile care l-au consacrat. Cercul închide în sine o dramă a eşecului, pe care, sugestiv, scriitorul a numit-o neputinţa de a-şi regiza destinul: „Eu imam simţit atras de poezia în versuri, dar poezia în versuri nu s-a simţit atrasă de mine...” La simplicitatea aşteptată „prin efectul vârstei şi al evoluţiei literare” romancierul n-a ajuns niciodată.

 

Opera literară

 

Uliţa copilăriei, povestiri, Bucureşti, 1923 (alte ediţii 1929, 1938, 1941; cuvânt înainte de Demostene Botez, 1970);

La Medeleni, roman, I. Hotarul nestatornic, II. Drumuri, III. Între vânturi, Bucureşti, 1925-1927 (alte ediţii: I-III, 1934-1938; I-III, 1941-1945; I-IV, ediţie îngrijită şi prefaţă de Nicolae Ciobanu, 1967, republicată în 1971 şi 1975; reprodus în Opere, I-III, studiu introductiv, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Nicolae Ciobanu, 1968; I-III, studiu introductiv şi note de Marian Popa, tabel cronologic de Nicolae Ciobanu, 1970; 1973; I-II, ediţie îngrijită şi repere istorico-literare de Nicolae Ciobanu, 1978; I-II, 1984; I-III, prefaţă de Nicolae Ciobanu, 1985; 1986; I-II, ediţie îngrijită şi repere istorico-literare de Nicolae Ciobanu, 1988; I-III, ediţie, prefaţă, repere biografice şi bibliografice de Valeriu Râpeanu, 1997);

Turnul Milenei, roman, Bucureşti, 1928 (alte ediţii: 1942; 1944; text stabilit de Aurelia Rusu, prefaţă şi tabel cronologic de Nicolae Ciobanu, 1970; reprodus în Opere, IV, ediţie îngrijită de Aurelia Rusu şi Nicolae Ciobanu, cu un studiu introductiv de Nicolae Ciobanu, 1970);

Bal mascat, roman, Bucureşti, 1929 (alte ediţii 1942; prefaţă de Ovidiu Papadima, 1970; reprodus în Opere, IV, ediţie îngrijită de Aurelia Rusu şi Nicolae Ciobanu, cu un studiu introductiv de Nicolae Ciobanu, 1970; Craiova, 1986; Craiova, 1994);

Iarbă, povestiri, Bucureşti, 1931;

Fata din Zlataust, roman, I. Scandalul, II. În Beilic, Bucureşti, 1931 (altă ed: I-II, 1944);

Golia, roman, I-II, Bucureşti, 1933 (altă ediţie: 1942);

Crăciunul de la Silvestri, roman, Bucureşti, 1934 (alte ediţii: 1941; 1943; 1944; ediţie îngrijită de V. Câmpean, Craiova, 1993);

Lorelei, roman, Bucureşti, 1935 (alte ediţii: 1939, 1942, 1970; cu o prefaţă de Tudor Olteanu, 1971; reprodus în Opere, V, ediţie îngrijită de Aurelia Rusu şi Nicolae Ciobanu, cu un studiu introductiv de Nicolae Ciobanu, 1971; 1986; postfaţă şi bibliografie de Nina Preda, 1991; Craiova, 1994);

Arca lui Noe, roman, I-II, Bucureşti, 1936 (alte ediţii 1944; ediţie îngrijită şi postfaţă de Ion Nistor, 1991);

Secretul Anei Florentin, roman, Bucureşti, 1937 (alte ediţii: 1941, 1943, 1945, 1947; ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Nistor, 1992);

Fundacul Varlaamului, roman, Bucureşti, 1938 (alte ediţii: 1939, 1945);

În casa bunicilor, amintiri, eseuri, povestiri, Bucureşti, 1938 (alte ediţii: 1943, 1946; antologie şi prefaţă de Eugenia Tudor, 1968, republicată în 1971; reprodus în Opere, VI, studiu introductiv, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Nicolae Ciobanu, 1977; cuvânt înainte de Demostene Botez, 1979);

Prăvale-baba, Bucureşti, 1939 (altă ediţie: 1940);

Ce-a văzut Ilie Pânişoară, povestire, Bucureşti, 1940;

Tudor Ceaur Alcaz, roman, I. Coca Duduş, II. Drumul magic, III. Inima, IV. Frunze, Bucureşti, 1940-1943 (alte ediţii: I-IV, 1943-1945; I-II, prefaţă, repere biografice şi bibliografie de Valeriu Râpeanu, 1996);

Întoarcerea în timp, amintiri, Bucureşti, 1941 (alte ediţii: reprodus în Opere, VI, studiu introductiv, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Nicolae Ciobanu, 1977; Iaşi, 1991);

Hai-Diridam, roman, Bucureşti, 1945 (ediţia II, 1946);

La porţile nopţii, roman, Bucureşti, 1946;

Masa umbrelor, amintiri, Bucureşti 1946 (alte ediţii: reprodus în Opere, VI, studiu introductiv, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Nicolae Ciobanu, 1977; Iaşi, 1983);

Zdrulă şi Puhă, roman, Bucureşti, 1948;

Masa umbrelor. Întoarcerea în timp, schiţe şi povestiri, Bucureşti, 1957;

Opere, I-VII, studiu introductiv, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Nicolae Ciobanu, Bucureşti, 1968-1981 (vol. IV-V, în colaborare cu Aurelia Rusu);

La porţile nopţii, poeme, prefaţă de Alexandru Philippide, Bucureşti, 1970;

vie Bazarea!, roman, text îngrijit, prefaţă şi note de Silvia Tomuş, Cluj, 1971;

Cum am scris „Medelenii”, studiu introductiv, ediţie şi text stabilit de Nicolae Ciobanu, Iaşi, 1978 (publicat iniţial de Alexandru Oprea, în „Manuscriptum”, anul II, nr. 1, 1971);

Uliţa copilăriei. În casa bunicilor, postfaţă şi bibliografie de George Gibescu, Bucureşti, 1980;

Întoarcerea în timp. Masa umbrelor, Bucureşti, 1990.

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com