Izvoare scrise ale istoriei României

 

Izvoarele literare propriu-zise

 

Spre deosebire de cele arheologice, izvoarele literare, variate şi multiple, sunt, fără îndoială, mai grăitoare, ele putându-ne informa mai exact şi mai amplu asupra unor date, locuri, populaţii, persoane şi evenimente. Din acest punct de vedere, ele prezintă un avantaj faţă de informaţiile, deseori vagi şi neprecise, oferite de izvoarele arheologice. Cu toate acestea, ştirile ce ne parvin pe calea scrisului nu constituie întotdeauna o documentare absolut sigură şi cu atât mai puţin una cuprinzătoare. Nu pot fi considerate ca absolut veridice aceste izvoare literare din pricină că, după cum se ştie, cele mai multe din ele (în speţă: lucrările narative cu caracter istoric, geografic etc., ca şi cele beletristice) cuprind nu numai aprecieri şi interpretări personale, dar reflectă întotdeauna interesele de clasă atât ale autorului cât şi ale clasei stăpânitoare pe care o serveşte. Acceptarea fără atitudine critică a acestor ştiri nu serveşte nicidecum adevărul istoric. Poziţia de clasă a scriitorilor antici ne sileşte, uneori, să fim cu rezerve şi faţă de unele date, în aparenţă obiective, pe care ni le transmite tradiţia literară. Cu atât mai atent trebuie să fie istoricul de azi faţă de acei dintre ei care au scris în slujba unor familii, grupări sau partide politice.

 

Cât priveşte raza de informaţie a izvoarelor literare, ea este, după cum e binecunoscut, foarte limitată, scriitorii antici ocupându-se mai mult, aproape exclusiv, cu aspectul politic, războinic, uneori anecdotic şi distractiv al istoriei, neglijând în mod obişnuit latura economică şi socială a dezvoltării societăţii. O oarecare excepţie constituie lucrările cu caracter geografic şi etnografic. La toate aceste lipsuri şi deficienţe, se mai adaugă, ca o serioasă denaturare a adevărului, tendinţa permanentă a istoricilor antici de a da operelor lor o cât mai pronunţată notă artistică, atrăgătoare, fapt pentru care nu rareori comit, cu bună ştire, cele mai grosolane devieri de la calea adevărului. E de la sine înţeles iarăşi că nu toţi autorii antici se găsesc pe aceeaşi treaptă a valorii profesionale. Alături de scrieri întocmite de oameni cu competenţă, cu o informaţie directă şi atitudine critică, se găsesc lucrări de valoare dubioasă şi chiar inexistentă.

 

Pământul şi societatea omenească de pe teritoriul patriei noastre au intrat în câmpul preocupărilor literare antice relativ târziu. Interesul cărturarilor antici (greci) pentru realităţile geografice şi umane de la noi a fost trezit din clipa când, pe aceste meleaguri, şi anume pe ţărmul de apus şi nordic al Mării Negre, s-au stabilit cele dintâi aşezări elenice, începând încă din cursul secolului al VII-lea î.Hr., devenind cu timpul importante oraşe-state sclavagiste de tip clasic, ca Histria, Tomis, Callatis. Legăturile pe care le întreţin aceste oraşe cu Grecia metropolitană, ca şi interesul pe care bogăţiile ţinuturilor din jurul Mării Negre nu întârzie să-l trezească în rândurile navigatorilor şi negustorilor veniţi să le cerceteze, prilejuiesc cele dintâi ştiri scrise despre pământul daco-getic. Acestea se întâlnesc în relaţiile de călătorie ale celor mai vechi geografi greci, porniţi din porturile de pe coasta de vest a Asiei Mici, înainte de a-şi face loc în scrierile mai ample ale unor istorici din secolul al V-lea şi următoarele.

 

Odată cu intrarea ţinuturilor noastre în sfera de interese a marelui stat sclavagist roman, ştirile literare se înmulţesc, întregindu-se simţitor cu scrierile din lumea romană, fie în limba latină, fie în limba greacă. Oricare ar fi mediul din care răsar aceste izvoare literare, ele pot fi împărţite în două mari categorii: izvoarele geografico-etnografice şi izvoarele istoriografice. La acestea se mai pot adăuga, ca o completare: izvoarele literare beletristice şi izvoarele literare cu caracter special (ştiinţific, tehnic, lexicografic etc.). Şi despre unele şi despre altele, trebuie spus că nu privesc aproape niciodată în chip exclusiv regiunile carpato-dunărene sau ţărmul de apus al Mării Negre, ci sunt închinate îndeobşte ţinuturilor din jurul acestei mări, cu accentuată predilecţie (în cazul literaturii geografic-etnografice) faţă de neamurile de pe ţărmul ei de nord.

 

Puţinele lucrări din antichitate privind direct ţinuturile şi evenimentele din România (ca acele comentarii despre războiul dacic ale împăratului Traian şi altele) au pierit în cursul vremilor, nerămânând din ele decât unele fragmente răzleţe şi mai totdeauna puţin lămuritoare. De aceea, atât aceste fragmente cât şi pasajele din autorii ale căror texte au ajuns până la noi, privind istoria veche a ţinuturilor învecinate (pontice, tracice etc.), au fost adunate şi publicate în lucrări speciale încă de pe la începutul veacului trecut, fie ca simple culegeri - comentate sau nu - fie ca monografii. Semnalăm dintre acestea pe următoarele mai importante:

- Scythica et Caucasica e veteribus scriptoribus Graecis et Latinis, întocmită la sfârşitul secolului trecut de V.V. Latîşev (vol. I: Scriptores Graeci, Petropoli, 1893; vol. II: Scriptores Latini, 1906) interesând nu numai istoria ţărmurilor nordic ori estic, dar şi pe aceea a ţărmului vestic al Mării Negre. Textele apar acum în traducere rusească în VDI;

- Geographie der Griechen und Romer (III, 2: Skythien und das Land der Geten oder Daker nach den Ansichten der Griechen und Romer), a lui F.A. Ukert, apărută la Weimar în 1846, dar încă utilă;

- Deutsche Altertumskunde, Berlin, 1892 (vol. III) a lui K. Mullenhoff, cuprinzând şi ştiri privitoare la Dacia.

 

Special închinate geţilor, aşa cum apar aceştia în lumina izvoarelor literare antice, sunt scrierile lui W. Bessell, De rebus Geticis, Gottingen, 1854, şi R. Roesler, Die Geten und ihre Nachbarn, în Sitzungsberichte der Akademie der Wissen’ schaften in Wien, 1863. În această categorie de scrieri se încadrează şi meritoria lucrare a lui Gr. G. Tocilescu: Dacia înainte de Romani, Bucureşti, 1880, cuprinzând cercetări asupra populaţiilor care au locuit în stânga Dunării de jos înainte de cucerirea acestui teritoriu de către romani.

 

Închinată Daciei e culegerea de texte latine însoţite de traduceri în limba română publicată de G. Popa-Lisseahu sub titlul: Dacia în autorii clasici. Autorii latini clasici şi postclasici, Bucureşti, 1943 şi II, Autorii greci şi bizantini, Bucureşti, 1943. Nu poate fi trecut cu vederea aici nici proiectul unei culegeri generale a izvoarelor literare privind trecutul depărtat al României, întocmit de Secţia de ştiinţe istorice a Academiei Române şi încredinţat unui colectiv de cercetători ai Institutului de arheologie. Un prim volum, cuprinzând ştirile până în secolul IV d.Hr. - în textul original şi în traducere română - e pe punctul de a fi încredinţat tiparului. Un al doilea, mergând până în secolul VII, se găseşte într-o stare înaintată de pregătire. Resturile de limbă, câte s-au putut păstra din graiul traco-geto-dacilor, au fost strânse, publicate şi studiate demult în lucrarea, în multe privinţe fundamentală, a lui W. Tomaschek, Die alten Thraker, în Sitzungsberichte der Akademie der Wissenschaften in Wien (CXXVIII, 1893, IV; CXXX, 1893, II; CXXXI, 1894, I), iar mai nou în lucrările lui D. Decev, Die thrakischen Sprachreste, Wien, 1957 şi I. I. Russu, Limba traco-dacilor, Bucureşti, 1959.

 

Izvoare geografico-etnografice

 

Ştiri de caracter geografic-etnografic privind ţinuturile din jurul Mării Negre se citesc chiar în cele mai vechi monumente ale literaturii greceşti: Iliada şi Odiseea. Mai numeroase şi mai veridice devin însă începând cu secolul VI, după ce - înainte de toate prin meritul milesienilor - explorarea şi colonizarea ţărmurilor Mării Negre contribuie la răspândirea în lumea greacă a cunoştinţelor despre aceste regiuni. Scrierile celor dintâi geografi şi etnografi greci - Anaximandru, Hecateu, Hellanicos - sunt astăzi în cea mai mare parte pierdute. Fragmentele lor, şi ale altor istorici şi geografi din aceeaşi vreme (aşa-numiţi „logografi”) au fost cuprinse în culegerea intitulată Fragmenta historicorum Graecorum (5 volume; text grec şi traducere latină), publicată între anii 1841-1868, la Paris, de C. Muller (în cazul lui Hecateu, şi în culegerea specială: Hecataei Milesii Fragmenta, îngrijită de Giuseppe Nenci, Firenze, 1956).

 

O nouă culegere generală a fragmentelor istoricilor greci (fără traduceri, dar bogat comentată) se publică începând din 1923 prin grija lui Felix Jacoby, sub titlul: Die Fragmente der griechischen Historiker (primele volume la Berlin; continuarea la Leyden). Din această vastă lucrare, un interes deosebit pentru istoria noastră veche prezintă vol. III C. partea I: Autoren uber einzelne Lander. I. Bd.: Aegypten-Geten, apărută în 1958. O culegere a fragmentelor păstrate din istoricii romani care nu au ajuns până la noi a dat H. Peter: Historicorum Romanorum Reliquiae, Lipsiae, vol. I, 1914, vol. II, 1906. Cât priveşte scrierile geografilor greci - deopotrivă vechi şi noi, până în epoca imperială - păstrate în condiţii mai bune, operele lor sunt editate laolaltă sub titlul Geographi Graeci Minores, tot de C. Muller (Paris, 1882; text grec şi traducere latină). Geografii antici de limbă latină de asemenea sunt editaţi de A. Riese, Geographi Latini Minores, Heilbronn, 1878.

 

Din numărul acestor din urmă texte - în cea mai mare parte lipsite de originalitate, transmiţând de-a lungul secolelor descrieri şi amănunte împrumutate unor modele astăzi pierdute - un oarecare interes prezintă pentru istoria regiunilor noastre micul tratat de geografie, versificat, atribuit lui Scymnos (aşa-zisul Pseudo-Scymnos - GGM, I), compilat de un autor care scria către începutul secolului I. î.Hr. Valoarea informaţiilor lui Pseudo-Scymnos stă în aceea că, după însăşi mărturia autorului, provin din Ephoros, când e vorba de ţărmul de nord al Mării Negre, iar pentru coasta tracă, din Demetrios Callatianul, a cărui cunoaştere nemijlocită a locurilor descrise nu poate fi pusă la îndoială.

 

Din primii ani ai secolului I d.Hr. datează vasta operă de geografie istorică a lui Strabon din Amaseia: Geographica (ediţii: Muller-Dubner, Paris, 1853-1857, text grec şi traducere latină; A. Meineke, Leipzig, 1866, text grec singur. O ediţie nouă, cu traducere şi comentar, îngrijită de W. Aly, se află în curs de publicare). Interesul neobişnuit al operei lui Strabon, ca izvor pentru cunoaşterea regiunilor pontice şi carpato-dunărene, stă nu numai în utilizarea largă a unora din principalii geografi anteriori (Ephoros, de pildă, sau Eratostene, ori Posidoniu), dar şi în propriile-i observaţii, făcute cu prilejul unor lungi călătorii. Cum, de altă parte, lucrarea nu se reduce la o prezentare exclusiv geografică a ţinuturilor descrise, ci cuprinde de fiecare dată ştiri preţioase asupra trecutului lor depărtat sau recent, cartea a VII-a a Geografiei, în care se vorbeşte despre coloniile greceşti din Marea Neagră - dar şi despre geţi, într-un moment culminant al dezvoltării lor social-politice: epoca lui Burebista, - capătă, în lipsa altor izvoare mai bune, semnificaţia unui document primordial pentru istoria veche a patriei noastre.

 

După Strabon, o oarecare însemnătate pentru cunoaşterea regiunilor noastre prezintă compilaţia lui Pomponius Mela, primul tratat de geografie în limba latină (Chorographia, Leipzig, 1935). Între alte surse astăzi pierdute, Mela a folosit probabil rezultatele operei de cartografiere a imperiului roman începute din ordinul lui Augustus şi care avea să ducă la întocmirea hărţii zise „A lui Agrippa”, săpată în marmură şi expusă vederii publicului într-unui din porticele Romei. Reproduceri succesive ale acestui important document, până la sfârşitul antichităţii, stau probabil la baza aşa-numitei Tabula-Peutingeriana, descoperită în secolul XVI în Colmar, dar după un model datând din deceniile 6 şi 7 ale secolului III d.Hr. (astăzi în Biblioteca de Stat din Viena).

 

Într-o serie de 11 foi (prima lipseşte) aceasta înfăţişează imaginea lumii cunoscute către secolul IV d.Hr., de la Gibraltar până la coasta vestică a Indiei, fără a uita ţinuturile dunărene, cu râurile, aşezările mai importante şi popoarelor ce le locuiau (ediţia de care dispunem e aceea a lui K. Muller, Itineraria Romana, Stuttgart, 1916). Datele uneori greşite ale acestei hărţi se completează, în ceea ce priveşte Dobrogea şi Dacia romană, cu o lucrare târzie (secolul IX d.Hr.), datorită unui geograf anonim: Ravennatis Anonymi Cosmographia (în ediţia critică a lui J. Schnetz, Itineraria Romana. Volumen alterum: Rav. An. Cosmographia et Guidonis Geographia, Lipsiae, 1940) şi care, cu toate greşelile şi numirile stâlcite până la nerecunoaştere ale localităţilor şi râurilor, rămâne o sursă de informaţie indispensabilă pentru topografia antică a ţinuturilor noastre. Mai mult sau mai puţin clar expuse, bogate informaţii se găsesc în scrierea de caracter enciclopedic a lui C. Plinius Secundus: Naturalis historia, în care geografia îşi are locul ei în cărţile III-VI (Leipzig, 1892-1906).

 

Din datele strânse de Pliniu, unele privesc răspândirea dacilor, geografia Daciei şi a Dobrogei, în legătură cu ai cărei locuitori Istoria naturală cuprinde informaţii utile. Acelaşi lucru trebuie spus despre raportul adresat în anii 131-132 împăratului Hadrian de Arrian din Nicomedia, în calitate de guvernator al Capadociei, cu privire la condiţiile navigaţiei în Marea Neagră, precum şi la aşezarea diferitelor seminţii, porturi cu distanţele respective (Periplus Ponti Euxini, în GGM, text grec şi traducere latină; A.G. Roos, Leipzig, 1928, text singur). Dar realizarea geografică cea mai valoroasă a epocii romane, şi una din cele mai importante ale antichităţii îndeobşte, e Geografia lui Claudios Ptolemaios din Alexandria (circa 150 d.Hr.), în care se îmbină cele două curente mai vechi al geografiei matematice şi al geografiei descriptive (Paris, 1883-1901). Ptolemaios are meritul de a fi transcris viitorimii concepţia moştenită de la înaintaşi despre sfericitatea pământului: în acelaşi timp poartă însă vina de a fi respins cu hotărâre teoria heliocentrică, susţinută de unii astronomi din epoca elenistică, şi de a fi contribuit la acreditarea teoriei geocentrice, care avea să împiedice progresul studiilor de astronomie până la descoperirile epocale ale lui Copernic. În ciuda multor obscurităţi, confuzii şi impreciziuni, marele număr de numiri de triburi şi de aşezări transmise de Ptolemaios în descrierea ţinuturilor de la nordul Dunării constituie baza indispensabilă a oricărui studiu asupra Daciei în secolele I-II d.Hr.

 

Izvoare istoriografice

 

Din şirul istoricilor propriu-zişi ale căror scrieri interesează trecutul depărtat al României, primul în ordine cronologică e Herodot din Halicarnas, - „Părintele istoriei”, cum i s-a spus nu fără temei, - scriind pe la mijlocul secolului V î.Hr. Herodot continuă şirul geografilor-etnografi, apăruţi în cetăţile Ioniei în urma mişcării de colonizare, dar curiozitatea lui cuprinzătoare îmbrăţişează deopotrivă trecutul neamurilor şi al ţărilor despre care e adus să vorbească, în dezvoltarea ştiinţei greceşti şi europene, Cercetările lui (latină Historiae) reprezintă astfel prima încercare de a alcătui o istorie universală (în înţelesul de atunci al cuvântului), remarcabilă prin bogăţia informaţiilor şi prin concepţia potrivit căreia - în viaţa indivizilor şi a colectivităţilor - totul se transformă, nimic nu rămâne statornic. Măcar că explicaţiile pe care le dă acestui proces evolutiv sunt de ordin metafizic, şi în ciuda prejudecăţilor de ordin religios care-l fac să acorde crezare unor tradiţii îndoielnice şi nu odată puerile, Herodot e totuşi un izvor de neînlocuit pentru istoria Greciei, a ţinuturilor pontice şi a întregului Orient apropiat, în prima jumătate a mileniului I î.Hr.

 

Acceptate critic şi de fiecare dată confruntate cu rezultatul cercetărilor arheologice şi de altă natură, informaţiile pe care ni le dă cu privire la tracii sudici, la geţii din sudul Dobrogei, la sciţii de pe ţărmul de nord al Mării Negre şi la râurile Daciei sunt la baza studiilor de caracter etnografic şi istoric întreprinse în zilele noastre asupra trecutului acestor regiuni, cu toată informaţia de a doua mână pe care o are şi indiferent de confuziile geografice ce le comite (Berlin, 1869-1871; Paris, 1932, text grec şt traducere franceză. În româneşte, dacă se excepta traducerea din secolul XVII descoperită de Nicolae Iorga la mânăstirea Coşula şi publicată la Vălenii de Munte în 1909, nu dispunem încă de o versiune integrală a Cercetărilor. Lucrarea laborioasă a lui Dimitrie Ion Ghica, Istoriile lui Herodot. Traducere română însoţită de textul elinesc şi de note critice…, Bucureşti, 1894-1916, îmbrăţişează numai cărţile I-IV).

 

După Herodot, informaţii de preţ asupra tracilor sud-dunăreni, către vremea când aceştia ajungeau la o formă de organizare social-politică superioară, constituind un regat al cărui hotar nordic atingea gurile fluviului, se citesc în Tucidide (circa 460-400 î.Hr.), autorul unei foarte valoroase istorii a Războiului peloponesiac (1903; traducere în limba română de M. Jakotă, Bucureşti, 1941). Tot aşa, pentru o perioadă puţin mai târzie, în relatarea expediţiei „celor 10.000” a lui Xenofon (Anabasis, Paris, 1931). O luare aminte deosebită se acordă stărilor din Peninsula Balcanică şi ţinuturilor din jurul Mării Negre în ampla istorie universală a lui Polibiu (secolul II î.Hr.), în cea mai mare parte pierdută, în cartea a IV-a (ajunsă până la noi întreagă), precum şi în alte numeroase fragmente, s-au păstrat totuşi, ştiri importante despre istoria ţinuturilor pontice de-a lungul epocii elenistice, şi îndeosebi despre relaţiile oraşelor de pe ţărmul de vest al Mării Negre cu tracii, cu celţii şi cu bastarnii (Leipzig, 1905).

 

Dintre scrierile secolului I î.Hr. având atingere cu istoria noastră veche, un interes indiscutabil prezintă Biblioteca istorică a lui Diodor Sicilianul, concepută ca o istorie a omenirii întregi de la origini până în zilele lui Caesar, - în cea mai mare parte pierdută (Leipzig, 1888-1906). Lipsit de calităţile unui adevărat istoric, Diodor e totuşi un harnic cititor al autorilor mai vechi, din operele cărora ne-a transmis ştiri de preţ despre triburile getice la sfârşitul secolului IV î.Hr., ca şi despre răscoala cetăţilor dobrogene împotriva lui Lisimach petrecută către aceeaşi vreme. Tot o istorie universală (cea dintâi de acest fel în limba latină), şi tot de mari proporţii, arată a fi fost o lucrare a lui Pompeius Trogus: Historiarum Philippicarum libri XLIV, cu excepţia a puţine fragmente astăzi pierdută (Leipzig, 1956). Parte din informaţiile pe care le cuprindea cu privire la istoria ţinuturilor dunărene începând din secolul IV î.Hr., şi îndeosebi ştiri preţioase despre macedoneni, celţi şi bastarni, fără a uita pe geţi, ne-au fost totuşi păstrate în rezumatul întocmit către jumătatea secolului II d.Hr. de M. Iunianus Iustinus sub titlul Epitome Historiarum Philippicarum (Leipzig, 1935).

 

Între Trogus şi Iustinus se situează însă în timp mai mulţi scriitori, latini şi greci, aproape contemporani, ale căror opere interesează fie istoria Dobrogei către începutul erei noastre (Dion din Prusa [Chrysostomos]: Orationes, Berlin, 1893), fie relaţiile dintre romani şi daci în perioada obscură dintre Burebista şi Decebal. Sub acest raport, de o atenţie deosebită se învrednicesc lucrările istoricului Cornelius Tacitus (Annales, Leipzig, 1952; traducere în limba română Eugen Lovinescu, Bucureşti, 1916; Historiae, Leipzig, 1957), biografiile împăraţilor de la Caesar la Domitian scrise de C. Suetonius Tranquillus (De vita Caesarum libri, 1907; traducere de David Popescu şi C.V. Georoc, Bucureşti, 1958) şi rezumatul istoriei romane din cele mai vechi timpuri până în zilele lui August, întocmit - înainte de toate după Titus Livius - de L. Annaeus Florus: Epitoma de Tito Livio. Bellorum omnium annorum DCC libri II (Roma, 1938).

 

Dintre scriitorii de limbă greacă ai secolului II d.Hr. o menţiune se cuvine istoricului bine informat al lui Alexandru cel Mare, Arrian din Nicomedia (pomenit înainte ca autor al unei scrieri despre Marea Neagră), cu opera sa intitulată Anabasis Alexandri (Leipzig, 1907). Un izvor încă şi mai important pentru toată perioada de început a imperiului, din secolul I până la începutul secolului III d.Hr., îl constituie Istoria romană a lui Cassius Dio Cocceianus, în bună parte pierdută (Berlin, 1895-1926). Chiar dacă nu străluceşte prin spirit critic, nici printr-o concepţie înaintată despre natura procesului istoric, Cassius Dio e totuşi un scriitor laborios, care n-a precupeţit eforturile pentru a se informa temeinic despre veacurile dinainte şi care, pentru epoca Severilor, foloseşte în bună măsură propriile-i observaţii şi amintiri. Din păcate, cărţile care tratează despre războaiele romanilor cu dacii nu ni s-au păstrat decât în nişte rezumate târzii bizantine.

 

O atenţie deosebită se impune în utilizarea datelor bogate şi variate cuprinse în colecţia de biografii imperiale (de la Hadrian la Carus) cunoscută sub numele de Historia Augusta (Leipzig, 1927). În privinţa acesteia, studii publicate în ultima jumătate de veac au acreditat opinia că ne-am găsi înaintea unui îndrăzneţ fals literar, în sensul că - în loc să fie opera a şase autori diferiţi, din zilele lui Diocleţian şi ale lui Constantin - toate cele treizeci de „Vieţi” ar fi fost scrise de un singur literat, iubitor de senzaţional mai curând decât de adevăr istoric, şi care ar fi trăit fie în cea de-a doua jumătate a secolului IV, fie la începutul secolului al V-lea d.Hr. În ciuda acestui caracter al ei, Historia Augusta rămâne, totuşi, o sursă de informaţie „pe cât de primejdioasă, pe atât de indispensabilă”.

 

Cu toate că trăieşte şi scrie într-o epocă târzie (pe la mijlocul secolului al VI-lea d.Hr.), aici trebuie pomenit şi istoricul goţilor Iordanes, cu ambele sale lucrări Romana şi Getica (editate de Th. Mommsen în colecţia Monum. Germ. Hist. A. A., tomul V, partea I, Berlin, 1882), din pricină că atât în Romana, cât mai ales în Getica, confundând pe geţii noştri cu goţii, ne dă destul de ample şi interesante relaţii despre geto-daci, informaţiile luându-se uneori din surse mai vechi, contemporane cu evenimentele descrise (Dion din Prusa, de pildă). Tot secolului VI îi aparţine şi demnitarul bizantin Joannes Laurentius Lydus, pe care socotim necesar să-l mai relevăm pentru o ştire (evident eronat transmisă de manuscrise) culeasă de Geticele lui Criton, privitoare la prada de război luată de Traian de la daci. Lucrarea lui J. Lydus, De magistratibus populi Romani, a fost editată de R. Wunsch, Lipsca, 1903, iar pasajul cu pricina (II, 28) a fost emendat de J. Carcopino, Points de vue sur l’imperialisme romain, Paris, 1934.

 

Lăsând la o parte o serie destul de lungă de istorici mai mărunţi (pomeniţi, ori de câte ori e cazul, în notele ce însoţesc textul tratatului), cum ar fi, bunăoară, Eutropius (secolul IV) cu al său Breviarium ab Urbe condita (Lipsca, 1908), Rufius Festus (secolul IV), autor al unui Breviarium rerum gestarum populi Romani (Viena, 1874), sau Sextus Aurelius Victor (secolul IV: Liber de Caesaribus..., Lipsca, 1911), ne oprim puţin şi asupra ultimelor două categorii din izvoarele literare.

 

Izvoare literare beletristice

 

Din numărul mare al poeţilor, e deajuns să înregistrăm în primul rând pe nefericitul exilat la Tomis (Constanţa de astăzi) la începutul secolului I d.Hr., din porunca împăratului Augustus, P. Ovidius Naso, în ale sale Tristia şi Pontica, Ovidiu găseşte nenumărate prilejuri de a vorbi de ţara şi locuitorii Dobrogei de azi, pe care le descrie, fireşte, ca artist, dar cu ştiri preţioase şi veridice. Publicate în numeroase ediţii ştiinţifice, aceste două poeme ale cântăreţului tomitan au fost tălmăcite recent de T.A. Naum, Publius Ovidius Naso: Scrisori din exil, Bucureşti, 1957.

 

Ştiri răzleţe despre geto-daci se cuprind şi în opera poetică a unor Horaţiu, Marţial, Statius şi a altora. Dintre prozatori, Pliniu cel Tânăr, cu scrisorile sale (C. Plinii Caecilii Secundi Epistularum libri novem, Epistularum ad Traianum liber, ediţia a doua îngrijită de M. Schuster, Lipsca, 1952), dar şi cu Panegiricul rostit în cinstea lui Traian (Pline le Jeune, Panegyrique de Trajan, editat de M. Durry, Paris, 1938) se cuvine să fie amintit în chip special, pentru unele informaţii mărunte privitoare la ciocnirea dintre romani şi daci.

 

Izvoare istoriografice

 

Din literatura specială menţionăm ca izvoare utile cele două lexicoane cunoscute, unul, sub numele autentic al lui Hesychios din Alexandria (secolul V d.Hr.), editat în 5 volume de M. Schmidt (Hesychii Lexicon, Jena, 1858-1868; o nouă ediţie a început să apară, sub îngrijirea lui K. Latte, vol. I, Copenhaga, 1953), iar celălalt sub titlul de Suidas (Suda), de un autor necunoscut, datând de pe la anul 1.000 d.Hr. (ediţie critică mai nou îngrijită de Ada Adler: Suidae Lexicon, I-V, Lipsca, 1928-1938). Ambele opere lexicografice conţin o mulţime de citate din autori antici pierduţi, care, utilizate critic, servesc drept importante şi unice indicaţii în legătură cu istoria trecutului României. Puţine, dar preţioase amănunte conţin şi scrierile topometrilor romani Balbus şi Hyginus referitoare la Dacia preromană şi romană (în ediţia F. Blume, K. Lachmann şi A. Rudorff, Die Schriften der romischen Feldmesser, vol. I-II, Berlin, 1848-1852).

 

Istoria Daciei în perioada de după retragerea aureliană şi până la sfârşitul primului mileniu din era noastră ocupă un loc puţin însemnat în istoriografia romană târzie şi în cea bizantină. Ştirile care apar asupra evenimentelor ce se petreceau la nord de Dunăre au un caracter întâmplător şi sunt întotdeauna legate de politica şi acţiunile militare ale imperiului. Din colecţia de biografii cunoscută sub numele de Historia Augusta, cel mai mare interes pentru istoria Daciei îl prezintă biografia lui Aurelian (Vita Aureliani) atribuită lui Flavius Vopiscus, iar dintre breviaria, amintite mai sus, o singură ştire, aceea a pierderii Daciei, reprodusă de Aurelius Victor, Eutropius Rufius Festus şi, mai târziu, de către Iordanes, merită să ne reţină atenţia.

 

Istoriografia antică a avut în secolul al IV-lea un ultim mare reprezentant în Ammianus Marcellinus, cel mai bun istoric al unei epoci atât de însemnate a istoriei universale. În vasta sa operă Rerum gestarum libri XXXI (Ammiani Marcellini, Rerum gestarum libri qui supersunt, 1915) din păcate păstrată numai în parte, Ammian a înregistrat şi ne-a transmis ştiri de o excepţională importanţă pentru istoria României în veacul al IV-lea (G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei Românilor, vol. XIII-XIV, text, traducere şi comentarii din cărţile XXVII şi XXXI). Reţinem îndeosebi capitolele referitoare la istoria sarmaţilor din valea Tisei şi pe cele cu privire la goţii de pe teritoriul României şi la efectele năvălirii hunilor în Europa de sud-est.

 

La izvoarele păgâne din secolul al IV-lea se adaugă izvoarele creştine. Deşi literatura creştină a luat un mare avânt în acea vreme, totuşi informaţiile asupra situaţiei din Dacia sunt limitate şi ca număr şi ca probleme. Se cuvine să menţionăm mai întâi pe Auxentius din Durostor, care, în a sa Viaţă a lui Ulfila, vorbeşte despre activitatea cunoscutului „apostol” al goţilor şi despre condiţiile în care el a predicat în limbile greacă, latină şi gotă, la nord ca şi la sud de Dunăre. Despre activitatea şi moartea lui Sava „Gotul”, înecat la 12 aprilie 372 în râul Buzău, găsim ştiri în epistolele lui Vasile cel Mare (Migne, Patrologia Graeca, XXXII, ep. CLV, CLXIV), iar despre Nicetas, episcop al Remesianei şi scriitor, în scrisorile şi poemele lui Paulinus din Nola (Viena, 1894).

 

Criza istoriografiei antice este şi mai evidentă în secolul al V-lea. Cu excepţia lui Zosimos, scriitor grec care a compus o istorie a imperiului de la August până la Teodosiu al II-lea, un singur izvor important ne-a rămas din această perioadă. Ne referim la Priscus din Panion (Bonn, 1829), care ne-a lăsat în Ambasadele sale numeroase informaţii de mare interes asupra situaţiei din provinciile sud-dunărene ale imperiului şi din teritoriile din stânga fluviului stăpânite de huni. Călătoria pe care autorul a întreprins-o în 448, însoţind ambasada trimisă de Teodosiu al II-lea la curtea lui Attila, i-a dat prilejul să vadă şi să povestească cu competenţă cele văzute cu ochii proprii. De aci decurge valoarea informaţiilor pe care ni le-a transmis şi care fac din opera sa un izvor de mâna întâi. Un preţios izvor istoric şi geografic de la începutul secolului al V-lea este Notitia Dignitatum (Berlin, 1876).

 

Secolul al VI-lea a cunoscut o reînviorare a genului istoric. Lucrările unui Malalas, Ioannes Laurentius Lydus şi Petrus Patricius, inegale ca valoare istorică, conţin multe informaţii care merită atenţia istoricului antichităţii. Un deosebit interes şi pentru istoria medie timpurie a României îl prezintă lucrarea amintită înainte a lui Iordanes: De origine actibusque Getarum, mai pe scurt Getica, scrisă pe la 551 (Monum. Germ. Hist., V, partea 1, Berlin, 1882; G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei Românilor, vol. XIII-XIV, Bucureşti, 1939, text, traducere şi comentarii). Lucrarea este un rezumat din memorie al istoriei goţilor scrisă de senatorul Magnus Aurelius Cassiodorus, dar Iordanes a folosit şi alte izvoare greceşti şi latineşti. Cu toate scăderile ei, ţinând seama că lucrările de bază pe care le-a utilizat - acelea ale lui Casiodor şi Ablavius - nu ni s-au păstrat, lucrarea este indispensabilă pentru informaţiile cu privire la istoria, geografia şi etnografia Daciei în secolele IV-VI d.Hr. Folosită cu mare precauţie şi controlată necontenit cu alte izvoare, ea constituie un izvor de temelie al istoriei Daciei în perioada amintită.

 

Iordanes a fost depăşit cu mult de Procopios din Caesareea, considerat drept cel mai însemnat izvor literar al istoriei imperiului bizantin în vremea lui Iustinian (în Corpus scriptorum historiae Byzantinae, Bonn; Haury, Procopii Caesariensis opera omnia, 1912, ediţie critică). De un interes deosebit pentru istoria veche a României sunt ştirile privitoare la anţi şi sclavini care îşi făcuseră apariţia în câmpia Dunării (De bello gothico, III-IV) sau despre gepizi şi longobarzi şi raporturile lor cu imperiul (De bello gothico, III). Şi mai importantă este lucrarea De aedificiis (Bonn, 1838; G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei Românilor, vol. XV, Bucureşti, 1938, text, traducere şi comentarii), scrisă între anii 558-560. Vasta operă de fortificare a graniţei dunărene a imperiului, inclusiv capetele de pod de pe malul românesc al fluviului, reprezintă ultimul efort al Bizanţului de a apăra teritoriile sale din Peninsula Balcanică.

 

Un izvor preţios pentru istoria ultimelor decenii ale secolului al VI-lea, îndeosebi pentru luptele dintre slavi şi bizantini în câmpia Munteniei este Strategicon-ul atribuit lui Maurikios. Din păcate textul n-a fost reeditat şi nu posedăm o ediţie critică. Numeroase ştiri cu privire la luptele dintre bizantini, slavi şi avari în perioada dintre 582-602 se găsesc în Historiae ale lui Theophylactos Simocattes, din secolul VII şi în Chronographia lui Theophahes Mărturisitorul din secolul VIII. Deşi aceste opere n-au o valoare deosebită din punctul de vedere al concepţiei, care este evident cea teologică, ca izvoare sunt foarte preţioase prin ştirile pe care le conţin asupra sclavinilor din şesul Munteniei, asupra organizării, obiceiurilor şi modului lor de viaţă.

 

Un alt izvor care nu este lipsit de interes pentru secolul VII, legenda Sfântului Dimitrie din Tesalonic (Migne, Patrologia Qraeca, vol. CXVI: Acta S. Demetrii, Miracula II, cap. V), înregistrează mişcări de populaţii între valea Dunării şi Tesalonic. În veacurile următoare istoriografia bizantină nu mai înregistrează decât cu totul întâmplător evenimentele din teritoriile situate la nord de Dunăre. De-abia începând cu secolul al X-lea aceste teritorii încep să atragă din nou atenţia scriitorilor din Bizanţ, însă termenii livreşti, învechiţi, sub care sunt cunoscute ele - Sciţia, Sarmaţia etc. - nu pot lămuri realităţile etnografice. Dintre scrierile secolului al X-lea atenţia trebuie îndreptată către lucrările lui Constantin al VII-lea Porfirogenitul (912-959): De thematibus (Roma, 1952, text şi traducere în limba italiană), în care se cuprind excerpte din Ştefan din Bizanţ (secolul V) şi din Hierocles (secolul VI), şi mai ales De administrando imperio (Budapesta, 1949, text şi traducere engleză), care cuprinde informaţii asupra pecenegilor şi maghiarilor. Acum sunt menţionate, în legătură cu teritoriile în care îşi făcuseră apariţia popoarele amintite, numele râurilor Brutus (Prut) şi Seretus (Şiret), dar nu apare nici o informaţie despre români.

 

Kecaumenos (secolul XI) deschide seria scriitorilor bizantini care vorbesc despre vlahi şi despre originea lor. În afara cronicilor bizantine, avem de menţionat şi cronica rusă Povest vremennîh let, atribuită lui Nestor (C. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei Românilor, vol. VII - Cronica lui Nestor, Bucureşti 1935, traducere şi comentar istoric), în care volochii, formă slavă răsăriteană pentru vlahi, apar alături de slavi ca locuitori ai teritoriului ocupat apoi de maghiari, ştire care concordă cu informaţiile din cronica notarului regelui maghiar Bela (Anonymus), despre care vezi cap. respectiv din vol. II al Istoriei României.

 

Recomandări

 

Izvoare ale istoriei României

Izvoare arheologice ale istoriei României

Izvoare epigrafice ale istoriei României

Izvoare numismatice ale istoriei României

Probleme şi izvoare referitoare la istoria comunei primitive pe teritoriul României

Probleme şi izvoare referitoare la perioada statului dac

Probleme şi izvoare referitoare la Dacia romană

Probleme şi izvoare referitoare la perioada feudală

Critica izvoarelor şi istoriografiei despre Revoluţia din 1821

Probleme şi izvoare privind Evul Mediu

Probleme şi izvoare privind epoca modernă

Probleme şi izvoare privind orânduirea capitalistă

Izvoarele istoriei Ţării Haţegului

Izvoarele istoriei României

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com