Limbajul artistic, structura şi semnificaţia poeziei „Dorinţa”, de Mihai Eminescu (comentariu literar / rezumat literar)

 

Poezia Dorinţa, de Mihai Eminescu, este alcătuită din şase catrene, dispuse în trei secvenţe lirice, care sunt delimitate prin alternanţa planurilor temporale prezent-viitor, precum şi prin succesiunea tablourilor de natură ce alternează cu scenele erotice.

 

Prima secvenţă corespunde primei strofe, a doua secvenţă este alcătuită din strofele II, III, IV, iar cele două strofe din finalul poeziei compun ultima secvenţă. Strofa întâi este o chemare a iubitei, în mijlocul naturii. Verbul la imperativ „vino”, care constituie şi incipitul poeziei, sugerează nerăbdarea şi dorinţa puternică a poetului pentru împlinirea sentimentului de dragoste. Iubita este chemată într-un cadru natural rustic, compus din motive romantice specific eminesciene, codrul şi izvorul: „Vino-n codru la izvorul”.

 

În această secvenţă poetică natura este umanizată şi participă emoţional la trăirea sentimentului de iubire. Posibilul cuplu de îndrăgostiţi este izolat de restul lumii de către elemente ale naturii ocrotitoare, sugerând un loc tainic al iubirii, al visării, în care să „se manifeste dragostea, redat prin metafora: „prispa cea de brazde / Crengi plecate o ascund”. Dorinţa de intimitate a îndrăgostiţilor este accentuată şi în continuarea poeziei, în versul din a treia strofă, stare sugerată de repetiţia „Vom fi singuri-singurei”.

 

Următoarea secvenţă poetică (strofele II, III, IV) ilustrează posibila întâlnire şi gesturile tandre, ca un joc al iubirii. Verbele la conjunctiv - „să alergi”, să-mi cazi”, „să-ţi desprind”, „să-l ridic” - sau la indicativ viitor - „şede-vei”, „vom fi”, „or să-ţi cadă” - sunt în antiteză cu timpul prezent din prima strofă. Ele devin aici un timp al dorinţei, al posibilei împliniri a iubirii. Gesturile îndrăgostitului compun un adevărat ritual erotic şi sunt încărcate de tandreţe mângâietoare, de gingăşie: „Şi în braţele-mi întinse / Să alergi, pe piept să-mi cazi, / Să-ţi desprind din creştet vălul, / Să-l ridic de pe obraz. // Pe genunchii mei şede-vei”. În erotica eminesciană, teiul este simbolul iubirii, iar motivul literar al florilor de tei, prin imaginea olfactivă, amplifică intensitatea sentimentului de dragoste profundă, unică.

 

Eminescu alcătuieşte un scurt portret al iubitei, care are „fruntea albă” şi „părul galben”, iar jocul dragostei sugerează posibila fericire printr-un epitet specific eminescian, „dulce”, alăturat sărutului: „Lăsând pradă gurii mele / Ale tale buze dulci...”. Iubita este tandră, şăgalnică, ispititoare, iar cei doi îndrăgostiţi se contopesc şi se integrează total ritmurilor naturii.

 

Ultima secvenţă lirică este alcătuită din ultimele două strofe şi continuă descrierea dorinţei puternice a poetului pentru împlinirea iubirii ideale, care ar putea fi un vis de fericire deplină: „Vom visa un vis ferice”. Natura este personificată, umanizată, deoarece participă la trăirea sentimentului de dragoste, creând un fundal muzical ce amplifică şi înalţă iubirea: „Îngâna-ne-vor c-un cânt / Singuratice izvoare, / Blânda batere de vânt”.

 

Cuplul de îndrăgostiţi este, aşadar, într-o totală armonie cu natura personificată, sugerând prelungirea beatitudinii (fericire deplină) iubirii dincolo de realitate, de viaţă, spre eternitate, prin moto-ul visului: „Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri / Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”. Personificat, codrul participă afectiv, ca un prieten apropiat al poetului, la trăirea sentimentului de dragoste: „Codrului bătut de gânduri”. În ultimele două versuri, florile de tei specifice eroticii eminesciene dau eternizare sentimentului de dragoste, pe care îl proiectează într-un viitor optimist, sugerat de timpul verbului, în formă populară: „Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”.

 

Registrul stilistic este popular, prin formele la viitor ale verbelor „or să-ţi cadă”, „şede-vei”, care amplasează povestea de dragoste într-un cadru rustic. Verbele aflate la conjunctiv ilustrează, în principal, concepţia lui Mihai Eminescu despre iubirea ideală, pe care n-o împlineşte, dar o doreşte cu patimă: „să alergi”, „să-mi cazi”, „să ridic”, „să desprind”, „s-o culci”. Verbele la viitor sugerează optimismul eului liric privind posibila împlinire a iubirii absolute, într-un cândva nedefinit, ca un vis de fericire ce urmează să se împlinească într-un viitor neprecizat: „vom visa”, „îngâna-ne-vor”, „or să cadă”. Sintagmele alcătuite din repetiţii au rolul de a intensifica sentimentul de dragoste ce s-ar putea împlini numai în mijlocul naturii ocrotitoare: „singuri-singurei”, „rânduri-rânduri”, lăsând loc speranţei meditative.

 

Metafora „Iar în păr înfiorate / Or să-ţi cadă flori de tei” sugerează emoţia puternică a celor doi îndrăgostiţi, la care participă afectiv florile „înfiorate”. Personificările prezente în poezie au rolul de a preciza participarea naturii la trăirea sentimentului de iubire, fiind în deplină armonie cu cei doi îndrăgostiţi: „Îngâna-ne-vor c-un cânt / Singuratice izvoare / Blânda batere de vânt”, „...armonia / Codrului bătut de gânduri”. Epitetele din poezie compun imaginea iubitei, care are „fruntea albă”, „părul galbăn” şi „buze dulci”, ilustrând concis dar sugestiv un portret fascinant, plin de gingăşie şi delicateţe al fetei.

 

Recomandări

 

Titlul şi tema poeziei „Dorinţa”, de Mihai Eminescu (comentariu literar / rezumat literar)

Registrul stilistic al poeziei „Dorinţa”, de Mihai Eminescu (comentariu literar / rezumat literar)

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com