Miron Costin - biografia, viaţa, activitatea şi opera literară

 

Miron Costin (1633-1691) - cronicar şi poet. Fiul lui Ion sau Iancu Costin, hatman, şi al Saftei (născută Scoarţeş), nepoată a domnitorului Miron Barnovschi şi înrudită cu familiile boiereşti Balica şi Movilă. Tatăl lui Nicolae Costin. Politica filo-polonă a tatălui îi aduce încă din copilărie indigenatul (1638) şi titlul de nobil polon. Îşi face studiile în Polonia, la Colegiul Iezuit din Bar (1647-1652), mutat o vreme la Cameniţa (1648-1650). Demonstrarea în operele sale a originii romane a poporului nostru şi a latinităţii limbii române se datorează, în mare parte, şi cunoştinţelor istorice şi lingvistice dobândite aici. Întors în ţară (circa 1652-1653), devine mare dregător şi diplomat, căutând să influenţeze viaţa politică a Moldovei. Mare vornic de Ţara de Sus (1667); mare vornic de Ţara de Jos (1669); mare logofăt (1675-1683).

 

Debutează cu versuri despre primul descălecat al Moldovei, tipărite în Psaltirea în versuri a lui Dosoftei (1673), traduce Istoria Ardealului după L. Toppeltin (1672-1674). Tot din această perioadă datează, probabil, poemul Viaţa lumii. În 1675, redactează Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron Vodă încoace; în 1677 scrie în limba polonă. Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei, cunoscută sub titlul Cronica polonă. După asediul Vienei, Duca Vodă şi boierii moldoveni, care se aflaseră alături de turci, sunt duşi prizonieri în Polonia. Costin este găzduit în castelul de vânătoare al lui Jan Sobieski, de la Daszow, unde redactează Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească (Poema polonă), dedicată acestuia, poemă care, prin talentul de versificator al lui Costin, merită un loc în istoria literaturii polone. În 1685, Constantin Cantemir, noul domn, îl recheamă în ţară; aici scrie De neamul moldovenilor (1686 - 1691). Între timp, conflictul inevitabil între domn, care încheiase un tratat secret de alianţă cu Habsburgii, şi Costin, partizan al cauzei polone, se adânceşte, ducând în final la decapitarea marelui cărturar.

 

Cronicar umanist şi patriot, Costin a demonstrat cu argumente de bun simţ, dar şi ştiinţifice, unitatea şi originea romană a poporului român. Mai mult decât Grigore Ureche el este primul nostru scriitor autentic, atât prin intenţionalitate - Viaţa lumii fiind o încercare beletristică menită a dovedi capacitatea limbii române de a se exprima în versuri -, cât mai ales, prin rezultate - Letopiseţul şi bună parte din De neamul moldovenilor conţinând excelente pagini de proză. Moralist şi bun psiholog, Costin rămâne un model de conştiinţă trează prin încrederea fără margini în cuvântul scris, prin responsabilitatea pe care o simte faţă de cititor şi de posteritate. Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron Vodă încoace (1675) este principala operă care îi fixează lui Costin un loc trainic în istoria literară. Pe lângă simţul de observaţie dezvoltat, pe lângă atracţia spre anecdotă, pe lângă darul naraţiunii şi al dialogului, Costin cunoaşte mai ales tensiunea ideii pe care o mânuieşte firesc. El ştie să demonstreze şi are patos, putere de convingere, fiind mai ales un om cult, rafinat de lecturi, cu permanent îndemn de a generaliza şi filosofa. Aceste daruri dau şi varietatea stilistică a letopiseţului.

 

Cu retorica avusese contact în timpul studiilor de la Bar şi Costin dovedeşte că o stăpânea cu siguranţă. Exemplul pe care îl dăm, inspirat poate din lecturi, l-a influenţat, la rândul lui, în mod vizibil pe Dimitrie Cantemir într-o memorabilă tiradă din Istoria ieroglifică: „O! nesăţioasă hirea domnilor spre lăţire şi avuţie oarbă. Pre cât să mai adaoge, pre atâta râhneşte. Pre cât de multu, cum n-ari avea nemica le pare. Pre câtu îi dă Dumnedzău, nu să satură. Avându domnie, cinste şi mai mari şi mai late ţări poftescu. Avându ţară şi ţara altuia a cuprinde cearcă şi aşea lăcomindu, la altui, sosescu de pierdu şi al său.” Fragmentul citat poate da o idee despre una din principalele calităţi ale scrisului costinian: echilibrul. Citind, nu ne vom plictisi niciodată, dar nici nu vom întâlni excepţionalele focuri de artificii ale urmaşului Cantemir. Numeroase sunt micile naraţiuni ale cronicii, posibile schiţe, nuvele sau scenete. Un exemplu deosebit citat este evocarea sfârşitului domniei lui Vasile Lupu.

 

Pe lângă conflictul magistral condus, Costin este un bun cunoscător de oameni. El face o proză psihologică, interesat permanent de evoluţia personajelor, de reacţiile lor, de emoţii şi comportamente şi ştie să găsească dialogul caracterizator, expresia revelatoare. În pasajul de care am vorbit se conturează trei caractere bine definite: domnul - fire regească, dar uşuratică, uitând prea des să stea cu ochiul treaz asupra istoriei, Gheorghe Ştefan - arivistul inteligent, lucid şi fără scrupule, şi Timus - întruchipare a nebuniei umane. Fiecare apariţie a unuia dintre protagonişti provoacă şi un anumit fel de a scrie. Vasile Lupu - cugetarea amară asupra efemerităţii şi prăbuşirii gloriei lumeşti, Gheorghe Ştefan - dialogul dramatic, scrisul nervos şi tensionat, iar Timus - ironia. Aceasta din urmă - din toate formele comicului cea care subliniază cel mai puternic complexul de superioritate al mânuitorului, armă subtilă a omului rafinat, capabil să privească de sus evenimentele - este extrem de potrivită cu patosul rece din scrisul cronicarului nostru.

 

De la comentariul muşcător al unei păci efemere între Ieşi şi turci: „Legăturile despre împărăţie au fostu acestea: pace vecinică de la turci să aibă crăiia leşească, niciodată asupra ei oşti să facă (iară ia cum ţiu), pre tătari să-i oprească să nu îmbie, stricându în ţărâle leşeşti, la Moldova paşi să nu puie (iară şi de ceia, măcar de n-ar hi aproape)”, la remarcile copioase, oscilând între amuzament şi indignare, prilejuite de apariţiile lui Timus: „Mare netocmeală în deopotrivă caselor şi a hirelor. Pe aceasta parte era o domniie de 18 ai şi împărţiiei cu bivşug şi cu cinste sămănătoare, iar ceealaltă parte de doi ani ieşită den ţărănie. Ruşcurile cu «Lado, Lado», pen toate unghiurile, ghinirile singur faţa numai de om iară toată hirea de hiară”, toate nuanţele ironiei sunt prezente în letopiseţ. Amuzantă este pentru cititor şi indignarea pe jumătate fascinată, pe jumătate înveselită a unui temperament lucid şi echilibrat, pus în faţa dezordinii şi absurdului pe care le încarnează Timus: „Ce cui să dzicea aceste sau cu cine se sfătuiia? Cu unu omu în hirea hiarelor. Polcovnicii carii era, unul un cuvântu nu cutedza să dzică, că numai pentru un cuvântu, cu sabiia zmultă da ca-ntr-un dulău într-însul. Şi Bohum polcovnicul cu mâna legată de rană de sabie, făcută de dânsul îmbla ca fără sine.”

 

Comedia se transformă în tragedie, dar umorul lui Costin nu scade. Scenele de cruzime sumbră sunt deseori relatate caustic, cu o detaşare dispreţuitoare - este umorul negru care a mai fost remarcat ca o caracteristică a scrisului costinian. Alteori, ironia ajunge aproape distrugătoare. Iată un exemplu din De neamul moldovenilor. „Si întâi unul Enea Silvie şi cu următorii lui; însă acesta istorie nu aşa greu nepriietin ieste, cât numai acest nume vlah de pe Fleac hatmanul Ramului că ieste, scrie, unde s-au lunecatu şi săracul Urechie vornicul. Credem neputinţii omeneşti.”

 

Un final fără replică, aruncat din înălţimi olimpiene. Dar cum se justifică acest orgoliu al cărturarului? Pentru a-i înţelege mecanismul trebuie să-i îmbrăţişăm întreaga operă într-o privire cuprinzătoare. Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron Vodă încoace, cu toată marea diversitate stilistică, are o remarcabilă unitate de ton, mărturie a unei viziuni proprii care reuşeşte să structureze, să modeleze în forme noi evenimentele brute. Liantul care încheagă totul, altfel inevitabil eteroclit, este filosofia cronicarului. Expunerea ei nudă o găsim în poemul Viaţa lumii (1671-1673), o încercare pe tema fortuna labilis. Deşi Costin nu este în primul rând un muzical şi nici daruri poetice ieşite din comun nu are, câteva imagini trăiesc independente: „Fum şi umbră suntu toate, visuri şi părere. / Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere? / Spuma mării şi nor suptu cer trecătoriu. / Ce în lume să nu aibă nume muri-toriu?”.

 

Loc comun al timpului, filosofia lui Costin nu se afirmă prin originalitate, ci prin consecvenţă. La începutul letopiseţului scrie: „Fost-au gândul mieu, iubite cetitoriule, să fac letopiseţul ţării noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintâi, carele au fostu de Traian împăratul şi urdzisăm şi începătura letopiseţului. Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri. Şi la acestu fel de scrisoare gându slobod şi fără valuri trebueşte. Iară noi prăvim cumplite vremi şi cumpănă mare pământului nostru şi noaă.” Vremurile merg spre o permanentă degradare; totul se distruge, nimic nu mai poate fi construit.

 

Mai mult, Costin are iluzia că poate descifra cauza răului, că ea este una apropiată, izvorâtă din inconştienţă, din uşurinţă, de atunci toate evenimentele orânduindu-se pe povârniş de prăpastie: „Hmil hatmanului căzăcesc, de la care vremi (ahu!) s-au început şi răul nostru, în care pană astădzi ne aflăm cu acestu pământu la cumplite vremi şi Dumnezeu ştie de nu şi peste veacul nostru trăi toare. Izvorul a tuturor răutăţilor şi pustiităţii acestor părţi, începutul căderii şi împuţinării crăiei leşeşti, răsipa şi pustiitatea şi cazacilor, stângerea şi ţărâi noastre”. Viziunea are grandoare, Costin simte istoria ca o suferinţă, el trăieşte un timp negru, gata să alunece în catastrofa finală: „Şi letopiseţ întreg să aştepţi de la noi de om avea zile şi nu va hi pus prea vecinicului sfat puternicului Dumnedzău ţârâi aceştiia ţenchiu şi soroc de sfârşire”.  

 

Dar ce simte mai acut Costin este întunericul spiritual. Fiinţa cronicarului tinde cu toate puterile spre luminile culturii, el este un om al Renaşterii zbătându-se în „cumplitele vremi”, prelungire de ev mediu. Cu mare suferinţă, cu disperare exclamă: „Mă vei ierta, iubite cetitorule, căci nu am scris aceste semne la locul său. Crede neputinţii omeneşti, crede valurilor şi cumplitelor vremi, întreabă pe ce vremi am scris şi cât amu scris. Aş hi lipit aceste semne la rândul său, ce amu era trecut rândul la izvodul cel curat şi scriitorii carii izvodescu puţini să află, iară tipar nu-i.”. Puterea de expresie este remarcabilă. De altfel, Costin este un persuasiv, cu o forţă de convingere fără egal poate chiar în întreaga noastră literatură. Al doilea element care dă senzaţia de tot închegat întregii sale opere este tocmai această prezenţă dominatoare şi apropiată. Nu istoria ne primeşte în letopiseţul său, ca în cel al lui Ureche, nici basmul unor trecute vremi, ca la Neculce, ci martorul. „Crede, cetitorule”, acesta este laitmotivul letopiseţului.

 

Autenticitatea relatării trebuie deci cât mai mult scoasă în evidenţă: „De faţă am fost la Bar, îmblam la şcoală, la carte”, garanţiile morale cât mai des subliniate: „De ieste aşea, de-au îmbiat cu aceia treabă, nu ştiu, iară la ce am fostu de faţă, scriu” sau: „Iar dreptatea socotindu, nu pociu scrie într-altu chip”. Se vrea deci cronicarul un obiectiv neiertător. Între cumplitele vremi şi cititorul de azi stă, singur, ochiul care a văzut, acesta este marele orgoliu al cărturarului. Faimoasa descriere a invaziei lăcustelor nu are de fapt importanţă ca semn al unor viitoare nenorociri, ci prin raritatea evenimentului căruia el singur i-a fost martor: „Deci aicea de aceste semne îţi dau ştire şi am ales povestea lăcustelor, care cu ochii cumu veniia am prăvit”. Şi argumentul ştiinţific se bazează până la urmă pe mărturia ochiului; astfel, vorbind de războaiele lui Traian în Dacia ne asigură: „Cându au făcut şi podul, căruia cu ochii noştri am privit pragurile prin apa limpede a Dunării, când am mersu cu Dabija Vodă cu oştile la Uivar”.

 

Înclinat spre generalizare şi filosofare, Costin dezvoltă cunoscuta teorie a văzului atotputernic: „Den cinci simţiri ce are omul, anume vederea, audzul, mirosul, gustul şi pipăitul, adevăratu de toate simţiri ieste vederea. Că pren audzu, câte aude omul, nu să poate aşedza deplin gândul, este aşea ce se aude, au nu este, căci nu toate suntu adevărate, câte vin pren audzul nostru. Aşea şi mirosul de multe ori înşală, fiindu multe mirodenii dentâiu grele, iar apoi mare şi iscusit miros facu. Gustul încă este aşea, că multe ne păru că suntu dulci apoi simţimu amărăciunea şi împotrivă, multe amare că suntu ne păru că suntu dulci. Pipăitul, iară şi multe pipăim în chip de une şi suntu altele şi nu putem a le cunoaşte cu singur pipăitul, fără vedere. Iară vederea singură den toate aşadză într-adevăr gândul nostru şi ce să vede cu ochii nu încape să hie îndoială în cunoştinţă. Aşea şi noao, iubite cetitoriule, cu multu mai pre lesne a ne scrie de aceste vremi, în care mai la toate ne-am prilejit singuri.”

 

Concluzia este limpede, Costin se vrea ochiul împărţitor de dreptate. Motivul oglinzii, pe care îl întâlnim de câteva ori la Costin, nu este altul decât motivul ochiului, deghizat. Fiindcă numai în el, caută să ne convingă cronicarul, se ascunde adevărul: „Caută-te dară acum, cetitoriule, ca într-o oglindă şi te priveşte de unde eşti, lepădându de la tine toate celelalte basne, câte unii au însemnatu de tine, din neştiinţă rătăciţi, alţii din zavistie, care din lume între neamuri n-au lipsitu niciodată, alţii de buiguite scripturi şi deşarte”. Citatul este din De neamul moldovenilor, şi iată un alt nobil orgoliu al cronicarului nostru: spălându-ne de toată povara complexelor şi defăimărilor, să ne recunoaştem originea aleasă şi să ne facem vrednici de ea.

 

Patosul pe care l-a arătat Costin în demonstrarea originii romane a poporului nostru îşi are obârşia în aderarea sa totală la idee. Cauza devine una personală, în slujba căreia pune cele mai bune însuşiri ale sale de om studios, puterea de observaţie şi sinteză, mintea sa limpede şi deosebitul talent de a demonstra şi convinge. De neamul moldovenilor este o excepţională pledoarie, dar şi o oglindă. Aici se află adevărul, în reflexele din apele ei limpezi: „Lăsat-au puternicul Dumnedzeu iscusită oglindă minţii omeneşti, scrisoarea, dintre care, dacă va nevoi omul, cele trecute cu multe vremi le va putea şti şi oblici. Şi nu numai lucrurile lumii, staturile şi-nceputurile ţărilor lumii, ce şi singură lumea, ceriul şi pământul.” Iată, deci, concluzia firească: ea, cartea, rod al ochiului martor neiertător, este oglindă veşnică, eternă, din care putem afla adevărul. Nu istoria, drum coborâtor al efemerului, ne dă sensul veşniciei, ci martorul ei care s-a transpus într-o carte.

 

Pledoaria lui Costin este remarcabil de coerentă pe întreaga desfăşurare a operei sale. După ce letopiseţul a lăsat gustul de cenuşă al efemerităţii, De neamul moldovenilor te obişnuieşte cu responsabilitatea veşniciei. De aceea nici nu există laudă mai mare pentru faptele umane decât ca ele, singure, fără ajutorul cărţii, să rămână în nemurire: „Că ce oameni au fostu aceşti doi aicea în ţara aceasta, ales Iordachie visternicul, fără scrisoarea mea credzu că va trăi numele lor în veci într-această ţară de pomenire omeniloru, den omu în omu.” Scrisul implică purificare şi ritual, asceză şi supremă responsabilitate: „De aceste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vecinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vecinicu Cându ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda; dară în veci? Eu voi da seamă de ale mele câte scriu”.

 

Cititorul lui Costin nu este contemporanul lui, nici un aproape trăitor în „cumplitele vremi”, ci el se prefigurează scriitorului într-un viitor depărtat, în care alte măsuri cântăresc. „Puternicul Dumnedzeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după aceste cumplite vremi anilor noştri, cândva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtu cetitu cărţilor.”. Se impune aici întrebarea: este un pesimist Costin? Desigur că nu. Această speranţă în viitor e mărturia: şi nu numai speranţă - cronicarul se simte aparţinând acestui viitor, singurul care-l poate înţelege, şi atunci trăieşte în el, se transmite în el prin veşnicia scrisului. Dar exclamaţia cărturarului este şi expresia superbiei unei personalităţi orgolioase. Persuasiunea, arta în care e meşter Costin, este un act de violentare a psihicului nostru.

 

Costin este un îndrăgostit de putere. Cât trăieşte încearcă să-şi îndeplinească aspiraţiile în jocul politic al timpului; nemulţumit - totul e deşertăciune -, cronicarul descoperă alt mijloc, mult mai subtil şi mai durabil, căci nu există formă mai eficace de exercitare a puterii decât scrisul - puterea peste timp. Fără să se lase furat de duhul epic, precum Neculce, care inventează povestea, sau de ficţiune, precum Cantemir, Costin, prin pseudomemoriile sale, se inventează pe sine. Mai înainte de a fi un scriitor, el este o personalitate. Dispreţul pe care-l arată ficţiunii - atunci când vorbeşte de „Alexăndria plină de basne şi scornituri” - vine din ambiţia ca propriul eu să nu fie umbrit de nimic, să rămână în primul plan doar personalitatea în pornirea ei de a fi, de a se impune. Dar acest dispreţ nu duce la o fetişizare a evenimentului, ci la o sporită afirmare a martorului.

 

Costin nu este un memorialist, ci un comentator, de aceea faţă de faptele trăite, auzite, citite el are mereu aceeaşi poziţie dominatoare a făuritorului de oglinzi, intermediar între subiect şi obiect, singurul care poate lumina în întuneric şi poate construi imaginea adevărului. Probabil că tocmai în iritarea pe care ne-o produce această neostoită afirmare stă secretul interesului pe care în ultimul timp critica literară îl arată lui Costin. Se caută faţa adevărată a cronicarului, se urmăresc inconsecvenţele sale filosofice şi morale. Dar o personalitate nu poate fi descrisă, ci doar povestită. Un temperament este un dat aproape imuabil, un caracter este o construcţie cu răbdare înălţată, care trăieşte prin echilibru şi trăinicie, personalitatea însă se autoconstruieşte permanent, ea există prin actele de voinţă care o afirmă şi o impun. De aceea Costin se poartă cu noi cu mână tare, ne mustră şi nu ne iartă. „Ca într-o oglindă să te vezi, cetitoriule!” Această intenţionalitate violentă este o provocare directă, fără menajamente. Costin este un luptător. „Eu voi da seama” este un strigăt de luptă adresat posterităţii şi, fiindcă „scrisoarea ieste un lucru vecinicu”, oricâte riposte va primi, el va răsuna mereu neschimbat.

 

Costin ne dă exemplul singular al nemaipomenitului curaj al orgoliului, întruchipează sinceritatea vanităţii dispreţuind binecunoscuta şiretenie a artistului care aruncă mănuşa veşniciei, ascuns în spatele propriilor plăsmuiri. Acest ochi limpede, lucid, care ne priveşte mereu, cu o exigenţă la fel de neobosită, din străfundul secolelor, face ca, mai puţin talentat decât Neculce, Costin să ne pară mai modern. Şi aceasta, datorită curajului moral, riscului total pe care şi-l asumă şi, până la urmă, datorită apelului poruncitor la conştiinţele noastre. Întrebarea dacă omul Costin a corespuns exigenţelor etice pe care le pretinde nu-şi are rostul. Existenţa sa e, de fapt, exemplară: capul marelui cărturar a căzut în ţărâna „lumei înşelătoare”, cartea sa ne îndeamnă mereu, oricât ne-ar fi de greu, să ne reflectăm chipul în „iscusita oglindă a minţii omeneşti”.

 

Opera literară

 

Letopiseţul Ţării Moldovei, I, ediţie îngrijită de Mihail Kogălniceanu, Iaşi, 1852;

Opere complete, I-II, după manuscrise, cu variante şi note, cu o recensiune a tuturor codicelor cunoscute până astăzi, bibliografie, biografia lui Miron Costin, un glosariu lucrat de d. L. Şăineanu, portrete, facsimile, diverse de V.A. Urechiă, Bucureşti, 1886-1888;

Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie critică de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1944;

Opere, ediţie critică, studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice şi glosar de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1958;

Opere alese (Letopiseţul Tării Moldovei. De neamul moldovenilor. Viaţa lumii), texte stabilite, studiu introductiv, note şi glosar de Liviu Onu, Bucureşti, 1967;

Letopiseţul Tării Moldovei. De neamul moldovenilor, Iaşi, 1984;

Viaţa lumii, prefaţă de Dan Horia Mazilu, ediţie, text stabilit, studiu introductiv, note, variante bibliografice, glosar şi indice de nume de S. Vârjoghe, Galaţi, 1991.

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com