Nestor Urechia

 

Nestor Urechia (1 mai 1866, Bucureşti - 9 aprilie 1931, Bucureşti) este un prozator şi publicist. Este fiul Luizei (născută Wirth-Pester) şi al lui V.A. Urechia, scriitor, şi frate cu publicistul Alecu Urechia. După şcoala primară şi liceul urmate în Bucureşti, la un institut particular „instalat în vila lui Vulpache Filipescu" de pe şoseaua Bonaparte, în apropiere de Capul Podului (1874-1885), „graţie unui concurs de împrejurări favorabile" îşi continuă studiile la Paris (1886-1897), absolvind Ecole Polytechnique şi Ecole des Ponts et des Chaussees. Revenit acasă în 1897, este numit profesor de geometrie descriptivă la Şcoala de Poduri şi Şosele, iar din 1898, timp de 18 ani conduce, ca inginer, lucrările de amenajare a şoselei naţionale Câmpina-Predeal, reuşind să facă din ea cea mai bună cale de comunicaţie din ţară. După primul război mondial trece director în Ministerul Lucrărilor Publice (1917-1920), inspector şi organizator al învăţământului mediu tehnic în domeniu, director al Şcolii de Conductori de Lucrări Publice (1920-1929). A debutat, licean fiind, în 1882, cu povestirea Moartea lui P, la „Literatorul" lui Al. Macedonski. Continuă să scrie în revistele conduse de acesta, dar şi în „Revista nouă", însemnări de călătorie şi poeme în proză, schiţe, uneori versuri, traduceri, chiar şi în perioada când s-a aflat la studii în Franţa.

 

Între 1907 şi 1915 colaborează cu oarecare consecvenţă la „România viitoare", „Viaţa literară şi artistică", „La Roumanie", „La Politique", „Printre hotare", „Trăiască Franţa!" atât cu notaţii de voiaj, cât şi cu articole despre călători străini în România. La revista „Lamura" i-a apărut în 1926 povestea-feerie Salamandra măeastră, dar cea mai fidelă şi variată contribuţie o are la „Propilee literare", pe care a slujit-o cu devotament ca secretar general de redacţie în toţi cei 5 ani de apariţie (1926-1930). A publicat aici nuvele, povestiri, legende, impresii de călătorie, prelucrări şi traduceri, articole pe chestiuni de cultivarea limbii, amintiri de pe frontul francez al primului război mondial, anecdote istorice, a ţinut „Cronica fantezistă", „Cronica culturală", o „Cronică a Bucegilor" (cu sfaturi pentru montaniarzi) şi alta dedicată Bucureştiului („Ieri şi azi").

 

A folosit un număr impresionant de pseudonime: de la anagrama N. Aihceru la Inginerul din Bucegi (iscălitură pentru volumul Sinaia, Buşteni, Azuga, Predeal, 1911), Bucegicus, Ortens, Arineanu, Simeon Rufu, N. Pan, N. Jnepeanu (împrumutat ca nume şi personajului principal din În Bucegi, 1907), Stroe Miclescu, Spiriduş, Fantasio etc. A conferenţiat la Ateneul Român, la Fundaţia Regală, la Societatea Geografică Română, la Societatea Naturaliştilor şi a fost un fervent susţinător al Turing Clubului României. Împreună cu D.R. Rosetti-Max a scris şi o piesă pentru revistă, cam frivolă, Şahăr-Mahăr, publicată în 1884 în „Convorbiri literare". O prietenie superior intelectuală l-a legat de Al. Vlahuţă, B. Delavrancea, IL. Caragiale, cu timpul şi de Mihail Dragomirescu, Ion Foti, Ary şi George Murnu, cu unii întreţinând o corespondenţă bogată. A tradus din Rene Bazin (Povestiri duioase, 1909).

 

Cartea de debut a lui Urechia, Zânele din Valea Cerbului. Poveşti pentru copii (1904), având ca scenă Valea Prahovei şi drept cadru Munţii Bucegi, s-a tipărit în peste cincisprezece ediţii, ceea ce arată că tonul confesiv şi umorul reţinut al autorului, ca şi dorinţa sa constantă de a transmite „cunoştinţe folositoare" îşi găseau un public destul de variat şi de fidel. O notă mizericordioasă, moştenită probabil de la tatăl său, ca şi unele convenţii literare facile sau romanţioase nu reuşesc să tulbure fluxul simpatetic între sinceritatea scriitorului şi cititorii săi din epocă sau de mai târziu. Volumul Dans Ies Carpathes roumaines (Les Bucegi), publicat la Paris în 1906, uzând de motivul „jurnalului găsit" şi de „ficţiunea străinului", a avut la apariţie o bună primire şi ulterior mai multe suplimente de tiraj. Tradus în anul următor la Bucureşti cu titlul În Bucegi, se citeşte până azi cu încântare, în ciuda unor dialoguri nefireşti şi pe alocuri a unor stângăcii de construcţie cauzate, poate, şi de faptul că fusese redactat în franceză.

 

Dedicată lui Andre Theuriet, poet şi romancier din operele căruia Urechia afirmă că deprinsese cultul naturii (probabil se referă în special la volumul Reine des bois din 1890), versiunea franceză utilizează, ca şi cea românească, figura unui mentor - Andrei Jnepeanu (alias Genepin) - care iniţiază un discipol (Mircea Trestianu) în tainele naturii. Acest traiect iniţiatic nu ajunge să se transforme în mistică teozofică a naturii, precum în Cartea munţilor a Bucurei Dumbravă, unde Urechia apare ca personaj - Marele Urs - nici nu contrapune figura întreprinzătorului (tot inginer francez, Bernard) imaginii unui arhaic templu al naturii (codrul Borzei), precum în Nopţile de Sânziene de Mihail Sadoveanu. Modelul pare să fi fost mai degrabă profesorul francez J.A. Vaillant de la „Sf. Sava", pe care de altfel prozatorul îl şi numea „primul bucegist român". Cu Robinsonii Bucegilor. Întâmplările a trei cercetaşi (1916), volum premiat de Academia Română, şi continuarea acestuia, Vraja Bucegilor (1926), intriga romanesca se simplifică în favoarea notelor de drum şi a descrierilor de peisaje, iar dialogurile capătă naturaleţe.

 

În 1925 Urechia iese din tiparele preocupărilor anterioare odată cu comedia într-un act Carte de bun trai, „o bluette, cum ar zice franţuzul", dedicată în semn de prietenie şi admiraţie lui Valjan. Din lămurirea preliminară reiese că nodul dramatic i-a fost sugerat de o schiţă a tatălui său din Legende române (o indicaţie de regie situează acţiunea în iatacul boierului Costache, prefect de poliţie pe vremea Regulamentului Organic), iar ideea de a publica piesa vine să compenseze faptul că, prezentată Comitetului de lectură al Teatrului Naţional din Bucureşti, ea a rămas uitată pe un raft al bibliotecii Teatrului. Un fel de fiziologie, Pseudoturistul român (1929) se vădeşte încă actuală atât prin temă, cât şi prin stil. Literatura lui Urechia, autentic povestitor, se caracterizează printr-o mare putere de evocare a tot ceea ce este frumuseţe a Bucegilor, iar legendele şi poveştile munţilor se însufleţesc prin armonia stilului, eleganţa limbii şi firescul hazului. Fixându-l ca autor de literatură uşoară, adică „pentru tineri", Ilarie Chendi îl aprecia pe Urechia ca „dibaci mânuitor al limbii române".

 

Opera literară

 

Conferinţe ţinute la Societatea Geografică şi la Ateneu, Bucureşti, 1901;

Zânele din Valea Cerbului. Poveşti pentru copii, Bucureşti, 1904; ediţia Bucureşti, 1920; ediţia cu desene de A. Murnu, Bucureşti, 1929; ediţie îngrijită de Mădălina Nicolau, Bucureşti, 1992; ediţie îngrijită de Daniel Menrath, Bucureşti, 1997;

Dans les Carpathes roumaines (Les Bucegi), Paris, 1906; ediţia (În Bucegi), Bucureşti, 1907; ediţia I, prefaţă de Nicolae Şerban, Bucureşti, 1928;

Căruţa poştei (Cum călătoreau strămoşii noştri), Bucureşti, 1907;

Gâze, Bucureşti, 1908; ediţia (Gâze. Din lumea insectelor), Bucureşti, 1908;

Sinaia, Buşteni, Azuga, Predeal, Bucureşti, 1911;

Robinsonii Bucegilor. Întâmplările a trei cercetaşi, Bucureşti, 1916;

Umbletul pe jos, Bucureşti, 1916;

Săculeţul de poveţe al cercetaşului, Bucureşti, 1919;

Prietenele noastre păsările, Bucureşti, 1923;

Zâmbetele pământului (poveşti din lumea florilor), Bucureşti, 1924;

Fermecătoarea natură, prefaţă de Nicolae Şerban, Bucureşti, 1924;

Carte de bun trai, Bucureşti, 1925;

Salamandra măeastră, Bucureşti, 1926;

Vraja Bucegilor, Bucureşti, 1926;

În împărăţia munţilor. Bucegii duioşi, Bucureşti, 1928;

Pseudoturistul român, Bucureşti, 1929;

Zile trăite, Bucureşti, 1930;

Vraja Bucegilor, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Bucureşti, 1979.

 

Antologii

 

Dragi să ne fie munţii, Bucureşti, 1916.

 

Traduceri

 

• Rene Bazin, Povestiri duioase, Bucureşti, 1909.

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com