Nichifor Crainic

 

Nichifor Crainic (24 decembrie 1889, Bulbucata, judeţul Giurgiu - 21 august 1972, Bucureşti) - poet, eseist, memorialist, traducător, filozof şi profesor de teologie. Nedelea Dobre, plugar sărac şi, în răgazul muncilor agricole, cărăuş în Bucureşti, îşi trimite fiul, în 1904, la Seminarul Central din Capitală. Ambiţios, având şi exemplul preotului şi învăţăto­rului din satul natal, Ion N. Dobre obţine rezultate bune, dar la absolvire, în 1912, necăsătorindu-se la vreme, nu poate intra în cinul preoţesc. Diverse slujbe - pedagog, cântăreţ bisericesc, impiegat la Casa Corpului Didactic - îi îngăduie să urmeze Facultatea de Teologie, licenţa luându-şi-o în iunie 1916.

 

Elev încă, debutează în 1907, cu o poezie, în revista şcolară „Spre lumină" din Iaşi. Iscălind Nichifor Crainic (nume care va fi înscris ulterior şi în actele de stare civilă) şi D.I. Nichifor, D. Crainic, I.N. Crainic, Victoria Raţius, Crainic publică versuri şi tălmăciri, precum şi scurte articole în „Luceafărul", „Revista politică şi literară", „Ramuri", „Căminul nostru", „Sămănătorul", „Cosânzeana", „Lumina literară", „Viaţa românească", „Drapelul", „Drum drept", „Văpaia", „Flacăra", „Viaţa literară", „Solia", „Capitala" etc.

 

În 1916 îşi adună versurile în volumul Şesuri natale; concomitent îi apăreau un florilegiu - Zâmbete-n lacrimi - într-o colecţie condusă de Al. Vlahuţă şi traducerea broşurii Belgia însângerată a lui Emile Verhaeren. Pe durata războiului este soldat sanitar şi lucrează în redacţia „Neamul românesc". În 1918 revine în Bucureşti şi colabo­rează la „Răsăritul", „Revista critică" şi „Spicul"; intră apoi în redacţia ziarului „Dacia" şi a revistei „Lamura", iar O.C. Tăslăoanu îi încredinţează „Luceafărul", reapărut în capitală.

 

De sub tipar îi vor ieşi volumele Icoanele vremii (1919) şi Privelişti fugare (1921), conţinând memorialistică, tablete şi articole, şi Darurile pământului (1920), ce antologa creaţia lirică. Grupajul Cântecele patriei, inclus aici, este tipărit şi separat, într-o colecţie populară, în 1925.

 

Eşecul familial, neînţelegerile cu noul director al „Daciei", dar şi sfatul lui L. Blaga îl determină pe Crainic să plece în 1920, împreună cu Al. Busuioceanu, la Viena, unde timp de patru semestre audiază cursuri de filosofie şi teologie şi îşi îmbogăţeşte cultura muzicală şi plastică. Cunoaşte, de asemenea, pe Rabindranath Tagore şi pe R.M. Rilke, din a căror proză traduce Sadhana. Calea desăvârşirii (1922) şi, respectiv, Povestiri despre bunul Dumnezeu (1927).

 

În ţară trimite versuri şi corespondenţe la „Ramuri", „Săgetă­torul", „Cugetul românesc" şi „Gândirea". La aceasta din urmă continuă să scrie şi după întoarcerea în Bucureşti, când îşi reia locul de la „Lamura". Are un rol important la ziarul „Cuvântul", în care aproape doi ani semnează zilnic, şi cu pseudonimele Ioan Valahu, Radu Miroslav şi R. Mir.

 

În 1926, pe când era secretar general la Ministerul Cultelor şi Artelor, este numit profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău, unde va preda până în decembrie 1932, când e mutat la Bucureşti. Invocând obligaţiile didactice, îşi ceda rubrica de la „Cuvântul" lui Nae Ionescu, dar tot atunci prelua conducerea revistei „Gândirea", imprimându-i orientarea. Prim-redactor la „Curentul" (1928), îl părăseşte, se pare, în urma unor divergenţe cu Pamfil Şeicaru. Activitatea la catedră, ziaristica şi politica (între 1929 şi 1931 este deputat, ales pe listele Partidului Naţional Ţărănesc) îl îndepărtaseră de literatură.

 

Totuşi, în 1930 i se decernează Premiul Naţional de Poezie, ceea ce-l va hotărî să-şi tipărească versurile scrise după 1920, sub titlul Ţara de peste veac (1931). Antrenat tot mai mult în luptele politice, scoate în ianuarie 1932 ziarul „Calendarul", în care atacă violent pe fruntaşii liberali şi camarila regală, pledând pentru Garda de Fier şi fascismul european.

 

O parte din articole vor fi strânse în Lupta pentru spiritul nou, primul volum fiind intitulat Germania şi Italia (1941). Suspendat o vreme, „Calendarul" este interzis după asasinarea lui I.G. Duca, iar Crainic, acuzat de instigare, e închis la Jilava, dar după cinci luni va fi achitat. Militând pentru unificarea mişcărilor naţionaliste, are un rol de seamă în formarea Partidului Naţional Creştin, din care însă se vede curând eliminat. Intenţiona să-şi formeze propriul partid şi, neputând să obţină reapariţia „Calendarului", se orientează spre „Sfarmă-Piatră", unde i se recunoaşte statutul de mentor, şi spre „Porunca vremii".

 

Publică volumele de eseuri Puncte cardinale în haos (1936), Ortodoxie şi etnocraţie (1938) şi elaborează Programul statului etnocratic (1937). Dictatura regală îi temperează acţiu­nile politice; în schimb, Crainic dă la lumină lucrarea de estetică Nostalgia paradisului (1940). În acelaşi an, era numit doctor honoris causa al Universităţii din Viena şi era ales membru al Academiei Române. Scurt timp îndeplineşte funcţia de ministru al Propagandei.

 

După 23 august 1944, considerat criminal de război, e judecat în contumacie şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Ascuns timp de 3 ani în sate arde­leneşti, de foştii săi studenţi, Crainic se predă în 1947, dar procesul său, început imediat, nu va fi dus la capăt. Fără vreo sentinţă judecătorească, rămâne în temniţa din Aiud până în 1962. La eliberare, i se propune să publice la „Glasul patriei", ceea ce poetul acceptă în speranţa că îşi va putea retipări unele scrieri mai vechi şi memoriile. Însă abia postum îi apar Poezii alese. 1914-1944 şi Şoim peste prăpastie, conţinând „versuri inedite create în temniţele Aiudului" (1990), două volume de Memorii, intitulate Zile albe, zile negre (1991) şi Pribeag în ţara mea (1996), o nouă ediţie a Nostalgiei paradisului (1994) etc.

 

Potrivit mărturisirilor proprii, Crainic a ajuns la ideea de „tra­diţionalism şi de ortodoxism, ca formulă a viitoarei dezvoltări a culturii româneşti", în timpul şederii la Viena, mediul străin obligându-l să se cunoască mai bine pe sine, ca şi poporul din care făcea parte. Aceasta implica, desigur, conştientizarea formulei liricii sale de până atunci. Faptul va duce în final la părăsirea de către poet a uneltelor sale, dar cea dintâi con­secinţă a fost o semnificativă perfecţionare a acestora. De obâr­şie ţărănească, format în Seminarul Central, adevărat bastion al ruralităţii în plin centru al capitalei, nutrit de lectura baladelor şi idilelor coşbuciene şi fascinat de personalitatea lui N. Iorga, tânărul Crainic se îndreaptă firesc spre sămănătorism.

 

În poezia grupării, asfixiată aproape de clişee şi de banalităţi, volumul său de debut aduce un aer proaspăt, datorat îndeosebi unei simţiri profunde, autentice. Prin el intră în lirica românească un peisaj - „şesurile nesfârşite", scăldate în lumină, toropite de caniculă, răsfăţate în propriul lor belşug, dar şi arse de secetă. Esenţială însă este expresia unei puternice solidarităţi între eul liric şi natură, a unei legături de sânge, ducând la o intimă asemănare.

 

Sugestii plastice ale acestei solidarităţi se găsesc pretutindeni, în pasteluri (Şesuri natale, Amiază, Carmen veris, Un cântec pe secetă), în „ecourile din străbuni" (Serenadă de demult, Sfat între haiduci), în ciclul erotic (Zâmbete-n lacrimi, Ploaie cu soare) ori în acela al năzuinţei spre transcendent (Sub specie aeternitatis). Paralel însă ea este rostită apăsat, în fraze aproape sentenţioase. În aceeaşi modalitate e formulat şi crezul artistic (Poetul, De profundis, ambele anticipând „testa­mentul" arghezian).

 

Notabilă e şi preferinţa pentru simboluri, dar cele mai multe („copacul", „păianjenul", „berzele", „lacul"), nu fără aspecte inedite, sunt explicitate oarecum didactic, impresie accentuata şi de versificaţia clasică, deşi suficient de variată. Efectul apare diminuat şi de unele stângăcii în desenul tablourilor, de o anume edulcorare în erotică, de unele reflexe epigramatice (Vărul Dionis) şi, mai ales, de lipsa de unitate a ciclurilor.

 

Carenţele dispar în bună parte în antologia Darurile pământului. Cântecele patriei, bunăoară, relevă un lirism înrădăcinat în trăiri intense, legate de momentele războiului (Pe drumuri, Departe, în tristul oraş, Soldat murind, Agapă eroică), predominantă rămânând încrederea în viitor (Sus inima, Magii, aici într-o surprinzătoare configuraţie biblică). Ridicate deasupra circumstanţialului, poeziile devin o cântare a „darurilor pământului", a vieţii înţelese în integralitatea ei.

 

Minima restructurare a ciclurilor vechi, completarea lor cu câteva piese noi (Prinos, Cântecul pământului, ce amplifică imnic tema din Alma Mater) conturează mai bine viziunea particulară, considerată adesea păgân panteistă, dionisiacă. În fapt, evlavia fată de natură e o formă a evlaviei faţă de Creator, întocmai ca la ţăranul român, şi astfel expansiunile aparţin în cele din urmă trăirii religioase creştine, ce se exprimă mai direct în alte poezii (Miserere, Domine, Elan, Excelsior).

 

Darurile pământului mar­chează o maturizare a poetului, relevată deplin în poeziile de după 1920, adunate în Ţara de peste veac. Precumpănitoare este în continuare trăirea religioasă, care devine însă mai complexă, incluzând tensiuni puternice.

 

Evlavia, fervoarea creştină lasă loc câteodată neliniştii metafizice, îndoielii şi chiar începutului de hulă; icoana lui Iisus, a cărui vorbă „înomenea dumnezeirea şi îndumnezeia pe om" (Iisus prin grâu), ori a Tatălui ceresc, în suprema-i bunătate (Cântecul apei, Troiţa, Dezmărginire), alter­nează cu icoana celui „ce s-arată puternic în moarte" (Molimă), care e inaccesibil omului păcătos într-o lume decăzută (Cuvân­tul Tău, Îngerul slavei), ori chiar cu imaginea unei divinităţi îmbătrânite, impotente (Călătorul); subsecvent, omul ia când un chip titanic, de colaborator al lui Dumnezeu la crearea lumii (Noul Adam), când chipul credinciosului comun, conştient de imperfecţiunea sa funciară, când pe al celui posedat de porniri satanice.

 

Alte trăiri - dragostea de patrie (Cântecul Dunării) şi ataşamentul faţă de ţăran (Glas din câmp), eşecul erotic, care înseamnă anularea unei posibile existenţe desăvârşite (Terţine patriarhale, Elegia celor doi) - şi îndeosebi trăirile provocate de moarte, de la regretul după bucuriile vieţii (Elegie) la melan­colia grea (Comoara) şi angoasa terifiantă (Vis, Cântec de seară, Scrisoare), de la împăcarea resemnată, filosofică (Geamăna, Euthanasie) la afirmarea victoriei prin intensitatea vieţii (Eu am trăit), nuanţează şi mai apăsat stările lirice de acum.

 

Şi expresia s-a rafinat substanţial, lexicul s-a îmbogăţit mult, prin aproprierea unor plastice cuvinte neaoşe („om mistreţ", „răbduriu", „caraulă", „vâlvoare", „mas", „arcer"), dar şi prin formarea altora („pretutindenească", „înomenea"), fraza de­vine mai concisă, renunţându-se la o serie de elemente relaţionale, imaginile insolite abundă, iar metaforele tind la o funcţie larg revelatoare. Peisajele, puţine, capătă aspecte expresioniste, iar discursul, câteodată ermetic, oracular, debuşează alteori în poezie „pură" (Pasăre albă, Sub curcubeu).

 

Prin însuşirile ei, Ţara de peste veac stă alături de marile cărţi de poezie din deceniul al treilea al secolului al XX-lea. Nu la acelaşi nivel se situează versurile lui Crainic tipărite postum sub titlul Şoim peste prăpastie. Victorie a spiritului, ele poartă totuşi amprenta condiţiilor în care au fost create.

 

Expresia directă a trăirilor atroce din temniţă e cu totul rară (Cântec bolnav, Cântec de după gratii, O păsărică, Cântecul foamei), prevalând una indirectă, ce schiţează tablouri angoasante (Desrădăcinat, Mustrările, Ghionoaea, Întuneric) ori, contrastant, de o luminozitate feerică (Hohot de lumină, Renaştere, Grigoresciană, Seceriş). Rareori însă imaginile nu le amintesc pe acelea din volumele anterioare ori chiar pe ale altor poeţi.

 

Pe de altă parte, eufonia, răspunzând negreşit unei nevoi mnemotehnice, sfârşeşte prin a deveni mecanică. Aceeaşi cauză a impus, probabil, şi recursul masiv la trama epică. Aproape impecabile în construcţie, aducând eroi memorabili, baladele cuprinse în volum (Fata din Heliodaur, Zora, Dolores, Baldovin şi Miralina etc.) aparţin unei alte vârste a literaturii române. Propria vrere şi destinul au făcut ca, în ciuda talentului, Crainic să nu lase o operă poetică rotunjită.

 

Dar talentul poetic nu a rămas nevalorificat; împreună cu alte aptitudini, legate de temperamentul combativ şi de enor­ma energie comprimată, avea să fie bine utilizat în propovăduirea „formulei de dezvoltare a culturii româneşti". Modalitatea adoptată nu a fost studiul critic, „ştiinţific", ci articolul de ziar, ancorat în stricta actualitate, precum şi eseul. Impulsul iniţial e îndeobşte polemic, Crainic procedând la demontarea şi respingerea aserţiunilor enunţate de adversari, nu fără scăpărări de ironie şi sarcasm, ce duc, de multe ori, la expresii tari, la violente injurii.

 

Adesea, el face loc somptuoaselor evocări ale unor mari simboluri culturale, portretelor vii, cu precizia detaliului plastic, scurtelor naraţiuni şi chiar amintirilor personale, scăldate într-o undă de lirism. Altă dată, amprenta hotărâtoare este pusă de contactul direct, fierbinte, cu un auditoriu real sau imaginat. Fraza e mlădioasă, bătută în figuri de stil deloc banale, cu definiţii lapidare, memorabile. Citate bine alese din scrierile unor spirite congenere (H. Keyserling, Miguel de Unamuno, N. Berdeaev) se integrează ca dovezi suplimentare ale demonstraţiei.

 

De la un eseu la altul, ideaţia se arată a fi mai cuprinzătoare. Punctul central, veritabil nexus formativus, îl constituie faptul că singura religie revelată este creştinismul, forma sa cea mai pură constituind-o ortodoxia. În această lumină, vremurile moderne sunt „descumpănite" sau pradă haosului, întrucât de aproape două secole „titanii ateismului", printre care se numără partizanii pozitivismului, ai darwinismu-lui şi marxismului, au provocat o „descreştinare" a păturii culte europene. Alegoria unei lupte „între Apollo şi Iisus", dintr-un splendid eseu din 1927, era precedată de câteva luări de poziţie mai explicite.

 

Încă din 1920 Crainic se despărţea de Titu Maiorescu, considerat promotor Ia noi dacă nu al ateismului, măcar al unui indiferentism religios. Mai dificilă va fi ruptura de N. Iorga, al cărui sămănătorism a corespuns iniţial imperati­vului epocii (realizarea idealului de unitate naţională), dar a cărui perpetuare după război ar fi putut fi primejdioasă, necesară fiind acum „încreştinarea" culturii. Şi întrucât, ca să existe, o cultură trebuie să fie originală, cu un caracter specific naţional, condiţia suficientă e menţinerea într-un sănătos tradiţionalism.

 

O serie de eseuri (A doua neatârnare, Sensul tradiţiei, Spiritualitate etc.) clarifică raportul de inerentă dintre naţional, tradiţional şi ortodox. Pentru Crainic, tradiţionalism înseamnă în cele din urmă „disciplina lăuntrică ce călăuzeşte creşterea unui neam", „tehnica vieţii lui sufleteşti", care, în cazul românilor, nu poate fi decât ortodoxia. Ca urmare, el va combate vehement îndrumările de „europenizare", ce postu­lau absenţa unei „tradiţii" naţionale, precum şi o funciară ireligiozitate a poporului român. Pe de altă parte, sunt prezentate cu patos rar exemplele pozitive (născută Bălcescu, G. Coşbuc - „poetul rasei noastre", N.C. Paulescu etc.)

 

Eseistul se distan­ţează totuşi de teoriile izolaţioniste, recunoscând „consumul" culturilor străine şi, în plan creator, asimilarea lor. Mai mult, el subliniază necesitatea unei conjugări între naţionalism şi ecumenismul creştin. Credinţa nestrămutată îl va face, de asemenea, să desfiinţeze, într-un eseu bine articulat (Rasă şi religiune), pretenţiile teoreticienilor nazişti de a întemeia o „Deutschreligion", implicit rasismul. De altfel, programul politic al lui Crainic propune un naţionalism antidemocratic, anti­semit, totalitarist şi corporatist, întemeiat însă pe evanghelia creştină, excluzând deci crima, violenţa în genere. Contribuţie majoră la constituirea „gândirismului", eseurile lui Crainic pregă­tesc terenul şi pentru o abordare mai sistematică.

 

Sub un anu­me aspect, Nostalgia paradisului este prezentarea unei doctrine privind arta şi cultura, în conformitate cu ortodoxia. Însuşindu-şi de la Dionisie Areopagitul ideea „modului teandric" (exprimată liric deja în poemul Iisus prin grâu), autorul interpretează ivirea operei artistice ca participare a omului la creaţia divină: în om există Dumnezeu şi acesta lucrează prin braţul omenesc. Chipul divin, întipărit în toată făptura, şi necesitatea de a-i semăna călăuzesc pe artist. Altfel spus, artistul, mai exact geniul, e animat de o irepresibilă „nostalgie a paradisului", căreia i se datorează atât putinţa de a concepe frumosul, cât şi energia realizării lui. În acest mod, geniul şi sfântul se situează în acelaşi plan, funcţiile lor fiind aceleaşi.

 

Interpretarea textelor doctrinare merge mână în mână cu examinarea critică a unor concepţii moderne şi în ceea ce priveşte raporturile dintre cultură şi religie, dintre cultură şi civilizaţie, locul şi rolul inspiraţiei, stilul şi finalitatea artei. Şi de această dată, Crainic respinge o erudiţie pretenţioasă, ostentativă, discursul luând deseori o turnură lirică sau chiar colocvială. Graba redactării şi eludarea unor etape, ce se resimt pe alocuri, nu împiedică Nostalgia paradisului a fi un închegat tratat de estetică şi filosofie a culturii în viziune ortodoxă.

 

În prima fază a carierei ziaristice, Crainic a dat la iveală şi câteva proze scurte, „icoane" şi „privelişti fugare", interesante fiind îndeosebi impresiile de călătorie în Basarabia şi în Transil­vania. Excelente pagini memorialistice conţinea şi Coupo Santo, inclus de autor în Puncte cardinale în haos, în care se relata participarea la serbările felibrilor. Pe de altă parte, prilejuri diferite i-au impus scriitorului şi îndrumătorului cultural şi politic rememorarea unor episoade biografice. Un ciclu de articole detalia astfel istoria ziarului „Calendarul", în intenţia de a proba opiniei publice nevinovăţia directorului său. La fel, „mărturisirile" făcute în 1932 studenţilor la Facultatea de Litere constituiau nu doar expresia unui crez artistic, ci şi o evocare a anilor copilăriei. Toate anticipează memoriile redactate între anii 1944 şi 1947.

 

Primul volum, Zile albe, zile negre, se prezintă, mai ales în partea de la început, ca un bildungsroman. Zariştea de poezie şi basm în care se mişcă fiul de ţăran din Câmpia Dunării, anii de şcoală şi de studenţie, alternând întâmplări variate şi portretizări izbutite, îi conferă o valoare literară deosebită. Interesantă este şi partea a doua a memoriilor lui Crainic, atât pentru informaţiile furnizate în legătură cu propria evoluţie spirituală, cât şi cu epoca.

 

Opera

 

Şesuri natale, Craiova, 1916;

Zâmbete-n lacrimi, Bucureşti, 1916;

Icoanele vremii, Bucureşti, 1919;

Darurile pământului, Bucureşti, 1920;

Privelişti fugare, Bucureşti, 1921;

Cântecele patriei, Bucureşti, 1925;

Sensul tradiţiunii, Bucureşti, 1929;

Ţara de peste veac, Bucureşti, 1931; ediţia Bucureşti, 1941; ediţie îngrijită de Ioana Cracă, Bucureşti, 1997;

Curs de istoria literaturii bisericeşti şi religioase moderne, ediţie îngrijită de Pandele Olteanu şi Ion V. Georgescu, Bucureşti, 1933;

Puncte cardinale în haos, Bucureşti, 1936; ediţie îngrijită de Magda Ursache şi Petru Ursache, prefaţă de Petru Ursache, Iaşi, 1996; ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Schifirneţ, Bucureşti, 1998;

Ortodoxie şi etnocraţie, Bucureşti, 1938; ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Schifirneţ, Bucureşti, 1997;

Irineu Mihălcescu, omul şi opera, Bucureşti, 1939;

Nostalgia paradisului, Bucureşti, 1940; ediţie prefaţată de Dumitru Stăniloae, postfaţă de Magda Ursache şi Petru Ursache, Iaşi, 1994;

Lupta pentru spiritul nou, vol. I: Germania şi Italia, Bucureşti, 1941;

Elogiul lui Octavian Goga, Bucureşti, 1941;

Iisus, Wiesbaden, 1956;

Poezii alese. 1914-1944, prefaţă de Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1990;

Şoim peste prăpastie, prefaţă de Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1990;

Poezii alese. 1914-1944, piei. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1990;

Memorii, vol. I: Zile albe, zile negre, ediţie îngrijită de Nedic Lemnaru, prefaţă de Alexandru Cojan, Bucureşti, 1991, vol. II: Pribeag în ţara mea, ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, prefaţă de Alexandru Cojan, Bucureşti, 1996;

Sfinţenia - împlinirea umanului (Curs de teologie mistică) (1935-1936), ediţie îngrijită de Teodosie Paraschiv, Iaşi, 1993;

Dostoievski şi creştinismul, Cluj Napoca, 1998;

Poezii, îngrijită şi postfaţă de Aureliu Goci, Bucureşti, 1998;

Spiritualitatea poeziei româneşti, prefaţă de Alexandru Condeescu, postfaţă de Paul Dugneanu, Bucureşti, 1998;

Iisus prin grâu, Bucureşti, 2001.

 

Traduceri

 

Emile Verhaeren, Belgia însângerată, Bucureşti, 1916;

Rabindranath Tagore, Sadhana. Calea desăvârşirii, Bucureşti, 1922;

Rainer Maria Rilke, Povestiri despre bunul Dumnezeu, Bucureşti, 1927.


Scriitori români

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com