Nicolae Milescu - biografia, viaţa, activitatea şi opera literară

 

Nicolae Milescu (Spătarul) (circa 1636, probabil Mileşti, judeţul Vaslui - 1708, Rusia) - traducător, autor didactic, călător şi diplomat. Fiul sulgerului Gavril, dintr-o familie de origine grecească stabilită de mai mult timp în ţară, înrudită cu Racoviţeştii şi Movileştii. Urmează probabil şcoala de la Trei Ierarhi şi, poate, colegiul catolic din Iaşi; la Constantinopol, mai târziu, va fi elevul lui Gavril Vlasios, dar nu la Şcoala mare a Patriarhiei. Spătar sub Gr. Ghica, în 1659, se află la Constantinopol între 1660 şi 1664, când intră în legătură cu orientaliştii Paul Rycaut şi Thomas Smith.

 

În 1666 era la Stettin la curtea lui Gheorghe Ştefan din exil, de unde pleacă la Stockholm, apoi la Paris. În 1668 revine în Moldova, unde se plasează şi episodul ipotetic al „crestării nasului” (de unde porecla de „Cârmii”). În 1671 este trimis la Moscova de patriarhul Dositei şi este angajat ca tălmaci la Posolski Prikaz; între 1675 şi 1677 călătoreşte în China ca trimis oficial şi lasă un jurnal şi o descriere, cunoscute şi apreciate în Apus pentru informaţiile inedite. Compilator, traducător şi autor al unor lucrări de incontestabilă erudiţie, Milescu este un cărturar de tip baroc, interesat de literatura oraculară, interpretări simbolice şi de sensurile ascunse sub metaforele ermetice.

 

Principala operă a lui Milescu şi singura care priveşte direct literatura este aceea rezultată în urma celebrei sale călătorii în China, Jurnalul expediţiei şi Descrierea Chinei; ultimele sale lucrări cunoscute, acestea sunt totodată şi cele care i-au asigurat notorietatea în lume încă din timpul vieţii. Toate celelalte lucrări, inspirate dintr-o diversitate de preocupări, excepţională pentru vremea sa, rămân în afara literaturii sau o ating indirect, prin mărturiile privind nivelul cultural, preocupările şi viziunea specifică uneia dintre cele mai înfloritoare epoci ale culturii noastre vechi.

 

Privite în perspectivă, cea mai importantă dintre operele sale scrise în limba română este o traducere, cea a Vechiului Testament, făcută probabil în timpul şederii la Constantinopol; ca şi în alte culturi, această traducere - prima integrală în româneşte şi rezultată dintr-o comparaţie atentă cu celelalte versiuni existente, latine şi slavone - marchează începutul preocupărilor filologice cu caracter ştiinţific în limba română. Traducerea cuprinde şi un text apocrif intitulat Pentru singură ţiitoare gândirea, primul cu caracter filosofic tradus în româneşte. El este, de asemenea primul cărturar autohton care afirmă caracterul latin al limbii române, într-un pasaj original din Carte cu multe întrebări, traducere, din 1661, după un opuscul atribuit patriarhului Athanasie, şi primul istoric român al imperiului otoman, într-un compendiu tradus sau compilat după un model grec sau slavon. Istoria aliasă... întru care arată toţi împăraţii otomani. Textul, care i-a fost atribuit lui Iorga, cuprinde mai multe menţiuni despre domnii români şi succesele lor în luptele cu turcii.

 

Milescu este şi primul român tipărit la Paris, opusculul său despre transsubstanţiere în religia ortodoxă - scris în latineşte, la cererea ambasadorului francez la Stockholm, Arnauld de Pomponne - fiind publicat în 1663 în celebra lucrare a lui Arnauld şi Nicole, La perpetuite de la Foy de l’Eglise catholique. Toate aceste priorităţi conturează un spirit curios, extrem de mobil şi disponibil înnoirilor, care contrastează puternic cu imobilismul tradiţiei; măcar sub acest raport, el îl anunţă pe Cantemir. Silit să se expatrieze în urma unor întâmplări neelucidate (s-a presupus că intriga să ajungă domn, lucru mai mult decât improbabil), Milescu acceptă să plece la Moscova, trimis ţarului de patriarhul Dositei ca interpret pentru limbile latină, greacă şi română; el va funcţiona ca tălmaci la Posolski Prikaz mult timp, probabil până la sfârşitul vieţii, şi ca profesor particular în diferite familii din înalta nobilime. Acestei ocupaţii i se datorează o parte din micile tratate pe care le scrie sau compilează acum, între 1672 şi 1673: Aritmologhia şi Etica, Introducere pentru preacinstitul cneaz P.M. Cerkaski, Cartea sibilelor, Cartea ieroglifică etc.

 

Utilizând direct sau prin intermediar un mare număr de autori antici (Aristotel, Platon, Herodot, Seneca, Sofocle, Virgiliu etc.), medievali (Suidas, Zonaras), dar şi umanişti (Erasm), aceste tratate didactic-parenetice interpretează în sens antiotoman vechile prevestiri biblice şi sibiline, tratează problemele cunoaşterii, definirii şi practicării artelor liberale, moralei, capacităţii intelectului uman etc., după criterii formale, simbolice sau emblematice: însumând părţi traduse după originalele latine ale lui J. Lauterbach şi J. Camerarius, Aritmologhia grupează principiile morale după criteriul numărului („trei lucruri sunt foarte triste...”, „aceste cinci lucruri să nu le uiţi...” etc.), Cartea sibilelor reia profeţia celor patru imperii din Biblie, Cartea despre cele nouă muze defineşte scolastic domeniile ştiinţelor umaniste şi le ilustrează cu figuri alegorice inspirate din lucrările lui Vincenzo Cartazzi şi Cesare Ripa etc.

 

În plan literar, toate aceste orientări întâlnesc tendinţele baroce din cultura epocii, mai ales în Răsăritul Europei, precum literatura ermetică a sibilelor, care l-a atras şi pe Dosoftei, simbolica spiritualistă a lui Simeon Poloţki etc. Având la bază lucrări anterioare (Atlas sinensis al iezuitului Martinus Martini, însemnările lui I. Krijanie etc.), Descrierea Chinei este, în primul rând, o operă cu caracter informativ, enciclopedic, fără pretenţii de originalitate, deşi observaţiile proprii, comparaţiile cu elemente cunoscute, nu lipsesc; ea a fost foarte curând cunoscută în străinătate, o copie slavonă fiind dată de autor geografului suedez J.G. Sparwenfeldt, în 1685, iar o traducere grecească a fost difuzată, în 1693, de Hr. Notaras.

 

Mai interesante sunt descrierile din Jurnalul călătoriei; conceput ca un memoriu geografic, el consemnează punctele de reper, detaliile morfologice ale terenului, bogăţia specifică a ţinuturilor, caracteristicile etnosociale ale populaţiilor întâlnite şi mai ales distanţele, nu numai pe traiectul călătoriei, ci şi în Pekin, în curtea palatului, pe străzile marelui oraş, de unde impresia superficială de inventar, de repertoriu al obiectelor de interes văzute fragmentar, sub incidenţa mărimii sau a mulţimii, ca mai târziu la Dinicu Golescu. Descrierile sale sunt însă colorate de interesul pentru detalii, de comparaţiile orgolioase cu geografii Antichităţii („nici un geograf latin sau grec, vechi sau nou, nu a fost în stare până azi să scrie nimic despre ţara aceea...”) şi mai ales de trimiterile nostalgice către peisajul ţării sale de obârşie, ţinutul Eniseiului amintindu-i autorului de Valahia, râul cu acelaşi nume de Dunăre etc., începând şi aici o lungă tradiţie, aceea a călătorului român care poartă în suflet icoana neştearsă a ţinuturilor de acasă, etalon şi termen de referinţă pentru tot restul vieţii.

 

Opera literară

 

Siberia şi China, traducere de V. Solovoi şi A. Kidel, Chişinău, 1956;

Jurnal de călătorie în China, traducere şi prefaţă de Corneliu Bărbulescu, Bucureşti, 1956;

Descrierea Chinei, traducere, prefaţă şi note de Corneliu Bărbulescu, Bucureşti, 1975;

Aritmologhia, Etica şi originalele lor latine, ediţie critică, studiu monografic, note şi indici de P. Olteanu, Bucureşti, 1982;

Jurnal de călătorie în China, traducere, postfaţă şi bibliografie de Corneliu Bărbulescu, Bucureşti, 1987;

De la Tobolsk până în China, traducere de George Sion, Bucureşti, 1988;

Manualul sau Steaua orientului, ediţie, introducere şi traducere de Traian Diaconescu, Iaşi, 1997.

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com