Octav Băncilă

 

Octav Băncilă (4 februarie 1872, Botoşani - 3 aprilie 1944, Bucureşti) - pictor. A rămas orfan la 4 ani şi va fi crescut de sora lui (soţia lui Ion Nădejde). A urmat cursurile primare şi gimnaziul la Iaşi (1879-1883). Se înscrie la Şcoala de Arte Frumoase din Iaşi, ca elev al pictorilor Panaiteanu Bardasare şi C. Stahi (1887-1893). Pe baza primirii unei burse pleacă la studii la Munchen, unde va studia cu Raub şi Gysis (1894-1898). După absolvire face o călătorie în Italia şi Franţa. Revenit în ţară, în nostalgia atelierului său din curtea Mitropoliei din Iaşi, realizează portretul Mitropolitului. La Teatrul Naţional din Iaşi, organizează prima sa expoziţie personală (1900) şi a doua în acelaşi loc, în anul următor. Va fi numit profesor la Şcoala Normală „Vasile Lupu”. Schimbă de mai multe ori locuinţa, până se mută la Bucureşti. A frecventat „Cercul democrat studenţesc” şi manifestă o atitudine socialistă revoluţionară, ceea ce explica simpatia sa pentru revoluţia din Rusia şi pentru cea din România (1907), ceea ce-l determină să picteze tablouri cu teme muncitoreşti şi revoluţionare (Înainte de 1907 şi ciclul de picturi 1907).

 

Tablourile expuse la Iaşi produc simpatizanţi şi opozanţi. Organizează la Bucureşti o expoziţie în care expune 30 de lucrări cu temele muncitoreşti şi revoluţionare, care vor provoca o reacţie puternică din partea oficialităţilor, care-i vor cenzura unele lucrări, în 1913 pictează la Agapia unde îl cunoaşte pe Gala Galaction, devenind prieteni. Are a patra expoziţie personală (1914), la Ateneul Român, cu 60 de pânze, iar anul următor organizează o nouă expoziţie cu 100 de lucrări. Este numit profesor provizoriu la Catedra de pictură a Şcolii de Artă din Iaşi, dar organizându-se un concurs la catedră este respins, preferat fiind pictorul C. Artachino, care va fi numit definitiv. În timpul războiului se află la Cartierul general al Armatei şi participă la expoziţia Arta română, pe strada Franklin, cu 138 de tablouri. Este elogios apreciat de N. Tonitza. Din cauza atitudinii sale extremist-socialiste şi a participării la mitingurile muncitoreşti, în 1920, este temporar arestat, iar tabloul său Pax va fi deteriorat de poliţie.

 

În 1921 organizează a VI-a expoziţie personală la Ateneul Român, iar anul următor expune la Maison d’Art, la care participau şi pictorii din Iaşi. Participă la expoziţia Arta română şi la câteva expoziţii colective la Iaşi (1924). Expune la „Ileana” (1925), iar 2 ani mai târziu deschide la Iaşi o nouă expoziţie cu 50 de lucrări. Va fi ales membru în juriul „Salonului oficial”, iar în 1929 va fi numit director al Şcolii de Arte Frumoase din Iaşi. Va continua să expună anual (Iaşi, 1930), la Bucureşti, la sălile Dalles (1935, 1937 şi 1939), la Salonul Moldovei (1942). Se mută definitiv la Bucureşti unde va organiza şi ultima sa expoziţie personală, în 1943. După moartea artistului renumele lui Băncilă devine larg apreciat, îndeosebi de cercurile socialiste, iar cele mai importante lucrări vor fi selecţionate pentru expoziţiile din străinătate (Paris, Budapesta, Moscova etc.).

 

Pictorul Băncilă se înscrie în arta românească ca cel mai reprezentativ pictor protestatar şi revoluţionar, care a militat pentru progresul social al omenirii. Poziţia sa a fost mult controversată în timpul vieţii sale, a fost deseori ironizat, criticat, chiar arestat. După moartea sa, i s-au adus elogii şi a fost apreciat ca pictor revoluţionar şi artist de valoare. Activitatea sa protestatară îşi găseşte originea şi în situaţia sa materială, în propria existenţă şi în relaţiile lui. Rămas orfan de mic, fiu de ţărani, a cunoscut un trai privat de bucuriile copilăriei şi de bunurile materiale. Legătura lui cu I. Nădejde, un ideolog al mişcării muncitoreşti şi revoluţionar ataşat protestelor muncitorimii, îl orientează în o asemenea direcţie socială.

 

A frecventat continuu cercurile muncitoreşti şi democratice, întoarcerea de la studii din Germania, îl plasează în mijlocul evenimentelor sociale legate de răscoalele ţărăneşti din 1907, luând atitudine prin arta sa împotriva dramelor ţărănimii. În afară de această temă, a dramei ţăranului, el a fost preocupat şi de grevele muncitoreşti, de viaţa meseriaşilor, de evreii prigoniţi, de ţăranii ce trudeau din greu pământul, de străzile mărginaşe în mizerie ale oraşelor, de viaţa din fabrici. Toate acestea, care sunt pictate în tablourile sale, în spirit realist şi expresionist, cu gravitate şi duritate, îl izolează de cercurile artistice oficiale. Numai presa socialistă îi consemnează lucrările şi-l dau ca exemplu de artist.

 

Din punct de vedere pictural, contactul cu Academia din Munchen l-a apropiat de maniera expresionismului şi de secesionismul german. Această legătură cu secesionismul a avut ca rezultat în pictura sa, preferinţa alegoriei, a pictării unor personaje mitologice ca pe Bachus, şi realizarea unor picturi decorative. Valoarea originalităţii lui Băncilă constă însă în tablourile expresioniste şi militante, veridice şi critice. Exagerările lui au avut şi consecinţa unor suferinţe materiale. Picturile sunt viguros desenate, realiste şi uneori exagerate în redarea tipologiei personajelor. Picturile sunt dinamice, foloseşte o pastă groasă, densă, colorată sumbru, urmărind caracterul moral şi puterea de emoţionare a imaginii. În afara acestor tablouri expresioniste a pictat şi portrete de artişti, scriitori, oameni de cultură progresişti, prieteni.

 

Între Băncilă, „ieşeanul”, considerat pictorul anului 1907, şi oamenii de cultură din Bucureşti a fost aproape continuu o contradicţie. A fost cu greu acceptat în mediul artistic bucureştean, cu atât mai mult cu cât atitudinile sale revendicative au continuat şi după .primul război mondial. Cu toate acestea, Băncilă s-a bucurat de succese îndeosebi în rândurile populaţiei şi a dobândit o mare faimă de pictor realist, în acest sens, Tonitza, în 1936 scria: „Cred că nici un pictor de la Grigorescu nu s-a bucurat de atâta popularitate şi de atâta dragoste sinceră în largile pături ale poporului, ca maestrul Băncilă, profesor de pictură al Academiei de Arte Frumoase din capitala Moldovei, şi pe bună dreptate.” Şi azi, în evoluţia picturii româneşti, pictura sa rămâne ca o manifestare aparte, ca o culme a expresionismului, artistul fiind considerat o figură originală cu mare forţă de convingere prin arta sa realistă, prin brutalitatea temelor, prin compasiunea sa sentimentală faţă de cei oropsiţi. Fără să fie un pictor al culorii, tablourile sale au un colorit specific expresionismului, culoarea fiind subordonată desenului. Băncilă rămâne un creator de o factură specială cucerind un loc special în pictura românească.

 

Despre Octav Băncilă au scris: A.D. Atanasiu, Ioan Nicoara, M. Gh. Bujor, Bogdan Piteşti, N. Pora, Marin Simionescu Râmniceanu, G. Murnu, T. Tonitza, F. Sirato, Eugen Crăciun, Paul Bujor, Victor Boureanu, O. Tafrali, George Cărare, Otto Briese, Petru Comarnescu, Mircea Bârsan, M.H. Maxy, Marin Mihalache, Gh. Oprescu, Jon Frunzetti, Mircea Deac, Mircea Popescu, Dan Grigorescu, Petre Oprea, prof. C. Motaş, Amelia Pavel, Aurel Leon, Raul Şorban, Ionel Jianu, Camil Ressu, Maria Hatmanu, Mihai Pocloş etc.

 

Lucrări de referinţă:  Autoportret, Recrutul, Muncitor în repaos, Ţăranul cu roaba, înainte de 1907, 1907, Peticarul, Ultimul drum, Flămândul, Pribeagul, Propagandistul, Croitor bătrân, Muncitor, Femeie citind, Cina, Cosaşul, Zaraful, O afacere bună, Semănătorul, Spălătoreasă, Grevistul, Blestemul, Mahalaua Păcurari, Peisaj de toamnă, Pax, Invalizii, Car cu boi, Coş cu cireşe, La sfat, Crizanteme, Culesul viei, Ţigancă cu pipă, Piersici, Muncitorul şi ţăranul, De vorbă, Peisaj de iarnă, Flori etc.

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com