Oraşele şi satele din Dacia romană

 

Aşezările întemeiate în Dacia se împart, după caracterul şi statutul lor de organizare, în oraşe, sate şi aşezări întemeiate în jurul castrelor, numite canabae. Primul oraş întemeiat în Dacia după cucerirea romană a fost Sarmizegetusa, o fondaţie a împăratului Traian. Ea este în acelaşi timp şi singurul oraş din Dacia întemeiat printr-o adevărată colonizare. Oraşul a primit de la întemeiere titlul de colonia şi dreptul italic (ius Italicum), iar locuitorii lui au fost înscrişi în tribul Papiria, din care făcea parte şi împăratul. El e situat la capătul de vest al câmpiei Haţegului, pe locul satului Grădişte, care astăzi a primit iarăşi numele vechii capitale. Colonia a fost întemeiată, după regula cea mai obişnuită, pe un loc unde nu a existat înainte vreo aşezare mai veche.

 

O inscripţie ne-a păstrat într-o formă lapidară şi cu unele lacune, completate însă în chip mulţumitor de epigrafişti, actul de fondare al coloniei, în care se spune că oraşul a fost întemeiat din porunca împăratului Traian, fiul lui Nerva, prin legatul său D. Terentius Scaurianus: [Ex au[ctoritate Imp(eratoris) Cae]saris divi Nerv[ae f(ilii) Nervae] Tiaiani Augusti condita colonia Dacica per [D(ecimum) Terenti]um Scaurianum [leg(atum) eius] pr(o) pr(aetore). O monedă de bronz (sestertius) a împăratului Traian comemorează actul fondării oraşului, înfăţişând pe revers scena întemeierii coloniei (deductio coloniae) după vechiul rit etrusc (Etrusco ritu). Întemeietorul (conditor coloniae), în cazul de faţă legatul provinciei, reprezentând pe împărat, îmbrăcat în costumul prescris (cinctus Gabinus), conduce plugul tras de un taur alb şi o vacă albă care înseamnă cu o brazdă (sulcus primigenius) limitele oraşului. Oraşul a fost împrejmuit cu ziduri iar înlăuntrul lui se amenajează forul şi se ridică clădiri şi palate. Întemeierea a avut loc în primii ani după cucerire, pe timpul primului legat consular al provinciei, între 106-110.

 

Numele oraşului a fost a început Colonia Dacica, la care pe timpul lui Hadrian s-a adăugat şi acela de Sarmizegetusa, numele vechii reşedinţe a regelui Decebal, voind probabil să se arate prin aceasta că noua capitală continua de drept - căci de fapt era un oraş nou, ridicat în alt loc - pe aceea a regilor daci. Începând cu vremea domniei lui Hadrian oraşul se numeşte în inscripţii Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, sau după aceea, mai simplu, Colonia Sarmizegetusa, la care în secolul III, începând de pe timpul lui Severus Alexander (222-235), se adaugă şi epitetul de metropolis. Într-adevăr, cu toate că legatul Daciei rezida mai mult la Apulum, Sarmizegetusa a fost tot timpul adevărata metropolă politică, religioasă şi culturală a provinciei. Aici se afla altarul închinat împăratului (Ara Augusti), al cărui cult era întreţinut de preoţii numiţi Augustales, organizaţi într-o asociaţie politico-religioasă ordo Augustalium, care încă de la mijlocul secolului II şi-a ridicat, chiar lipit de for, un monumental palat, Aedes Augustalium, singurul cunoscut până acum arheologic în tot imperiul.

 

În fruntea ordinului Augustalilor se afla un sacerdos arae Augusti, numit în secolul III şi coronatus Daciarum trium. Acesta prezida şi adunarea provincială, concilium Daciarum trium, atestată epigrafic numai în secolul III, dar putând să fi existat şi mai înainte. Ea era alcătuită din delegaţi ai oraşelor şi ai teritoriilor rurale din Dacia, care se întruneau în capitala provinciei în fiecare an. Adunarea discuta treburile obşteşti ale provinciei, putând face plângeri către împărat împotriva abuzurilor săvârşite de diferiţii dregători, chiar împotriva guvernatorului provinciei. Ea se îngrijea şi de cultul împăratului, alegând din sânul ei pe preotul provinciei şi mărturisindu-şi devotamentul şi loialitatea faţă de împărat în inscripţii anume puse. Sarmizegetusa a avut o dezvoltare urbanistică remarcabilă. Curând după înfiinţare s-au ridicat temple, un amfiteatru, case (villae suburbanae) şi alte clădiri publice sau private nu numai în limitele oraşului, ci şi în afara zidurilor, unde se găseau şi cimitirele. Numărul locuitorilor este evaluat la 15.000-20.000. Oraşul a putut să-şi îndeplinească mai uşor funcţiunea de metropolă a provinciei fiind situat pe drumul imperial, construit încă pe timpul împăratului Traian, care străbătea în lung provincia, de la Drobeta până la Porolissum.

 

Alte oraşe s-au întemeiat în Dacia începând cu vremea domniei lui Hadrian, dar nu prin colonizări efective, ca în cazul Sarmizegetusei, ci prin acordarea de către împăraţi mai întâi a titlului de municipium, apoi de colonia acelor aşezări în care se afla un număr mai mare de cetăţeni romani (conventus civium Romanorum) şi care luaseră o dezvoltare mai deosebită. Municipiile, stadiu prin care au trecut aproape toate oraşele din Dacia, în afară de Sarmizegetusa, erau în epoca imperială tot oraşe de tip roman, deosebindu-se de colonii mai mult formal, prin titlul şi prestigiul mai mic de care se bucurau, decât prin situaţia lor juridică, care nu era esenţial deosebită de a coloniilor. Ridicarea municipiilor la rangul de colonia se făcea tot prin hotărârea împăratului, ceea ce se oglindeşte în numele lor, ca şi în cazul municipiilor. Nu toate municipiile au primit însă şi titlul de colonia. Unele au rămas municipii până la sfârşit.

 

În timpul împăratului Hadrian s-au întemeiat două noi oraşe, Napoca (Cluj) şi Drobeta (Turnu Severin), amândouă primind titlul de municipium. Napoca a primit dreptul municipal probabil cu prilejul vizitei în Dacia a lui Hadrian în anul 124. Numele lui oficial este municipium Aelium Hadrianum. El s-a dezvoltat pe locul unei vechi aşezări dacice, amintită, fără precizarea situaţiei sale juridice, încă în anii 107-108 în cunoscutul miliar de la Aiton. Acordarea titlului de municipiu pe timpul lui Hadrian dovedeşte că aici se formase un puternic nucleu de cetăţeni romani, unii colonizaţi probabil încă de pe timpul lui Traian, alţii aşezaţi după aceea. Printre aceştia se găsea şi un grup de orientali din Galatia, în Asia Mică, amintiţi ca Galatae consistentes municipio, care pe timpul lui Antoninus Pius ridică un altar lui Jupiter Optimus Maximus Tavianus. Mai târziu, în anul 235, sunt atestaţi şi Asiani, organizaţi într-o asociaţie religioasă (spira), sub conducerea unui spirarchaes.

 

Napoca este un oraş civil prin excelenţă, înflorirea lui se datorează, în primul rând, poziţiei sale geografice, oraşul fiind situat în mijlocul unui teritoriu agricol fertil şi la intersecţia mai multor drumuri. În afară de drumul imperial, care venea de la Potaissa şi continua spre nord la Porolissum, un drum pornea de aici spre castrul de la Gilău şi mai departe spre cel de la Bologa, pe Crişul Repede, iar altul cobora pe Someşul Mic în jos până la castrul de la Gherla şi la castrele de pe Someş. Napoca este oraşul unor bogaţi proprietari de pământ, dar şi un centru meşteşugăresc, de oarecare însemnătate. Aici îşi avea reşedinţa procuratorul Daciei Porolissensis. Pe timpul lui M. Aurelius sau cel mai târziu în vremea lui Commodus oraşul e ridicat la rangul de colonia, după cum rezultă din numele colonia Aurelia Napocensis, atestat de inscripţii.

 

Drobeta sau Drubeta, cum mai este numită de inscripţii, a primit titlul de municipiu tot de la Hadiian (municipium Aelium Hadrianum), iar pe cel de colonia de la Septimius Severus (colonia Septimia Drobeta), între 193-198. Datorită situării ei pe Dunăre, în faţa podului de piatră al lui Apollodor, la capătul drumurilor care veneau din interiorul provinciei, Drobeta a fost un important centru de trafic comercial, pe unde se scurgeau în spre restul imperiului bogăţiile Daciei. Era punctul prin care Dacia se lega cu reţeaua marilor drumuri ale imperiului. Drobeta era în acelaşi timp şi un însemnat centru meşteşugăresc. Alături exista şi un castru care supraveghea podul şi traficul pe Dunăre.

 

Un alt oraş, care s-a ridicat la importanţă deosebită în viaţa provinciei a fost Apulum (Alba Iulia). Aici a fost de la început, încă din epoca lui Traian, sediul legiunii XIII Gemina, al cărei centru se găsea pe locul actualei cetăţi. Prezenţa legiunii a determinat o dezvoltare puţin aparte a acestei aşezări, faţă de celelalte oraşe din Dacia. O comunitate de cetăţeni romani, alcătuită din veterani, probabil şi din funcţionari imperiali şi nelipsiţii negustori şi meşteşugari care însoţeau legiunile, exista încă din timpul lui Traian. Numărul lor a crescut repede, iar canabele din jurul castrului au luat o asemenea dezvoltare, încât au primit cu timpul o organizare asemănătoare cu aceea a oraşelor de tip roman. Ele au un consiliu de conducere (ordo decurionum), alcătuit din decuriones sau conscribti, în frunte cu un magister, dispunând şi de o clădire proprie (aedes). Locuitorii sunt veterani şi cetăţeni romani. Ultima atestare a canabelor legiunii XIII Gemina, căci alt nume ele nu au, este din 6 octombrie 166, data unei tăbliţe cerate din regiunea auriferă.

 

Pe timpul lui M. Aurelius din vechile canabe s-a constituit un municipium Aurelium Apulense, ridicat curând, tot de către M. Aurelius sau de către Commodus, la rangul de colonia Aurelia Apulensis, care este colonia Apulensis prin excelenţă, amintită într-un număr de inscripţii. Ea este situată la oarecare depărtare de castru, lângă Mureş, pe locul actualului cartier Partoş. Tot inscripţiile ne fac însă cunoscută existenţa la Apulum şi a unui al doilea oraş, numit municipium Septimium Apulense, deci alcătuit pe timpul lui Septimius Severus. El există în acelaşi timp cu colonia Apulensis, de care este totuşi deosebit. Noul municipiu se întindea în jurul castrului, mai ales spre nord, est şi sud-est de acesta. În sfârşit, o inscripţie din anul 250, închinată împăratului Decius, căruia i se dă titlul pompos de restitutor Daciarum, aminteşte o colonia nova Apulensis, care după unii e municipiul lui Septimius Severus ridicat la rangul de colonie, după alţii a rezultat din unificarea administrativă a celor două oraşe existente anterior.

 

Apulum, cu aşezările sale succesive şi cu castrul legiunii, a fost poate cel mai înfloritor oraş al Daciei romane. În afară de importanţa sa militară, el este şi reşedinţa obişnuită a legatului Daciei, probabil încă de la întemeierea provinciei. Dezvoltarea economică înfloritoare a oraşului a fost favorizată de aşezarea lui în centrul provinciei, pe Mureş, de-a lungul drumului imperial şi în apropierea minelor de aur. Apulum este cel mai important centru rutier al Daciei. De aici plecau în toate direcţiile, spre Potaissa, Caput Stenarum şi Ampelum, apoi pe Mureş în jos ca şi în sus, până la castrele de la graniţă, drumuri de uscat şi de apă. Apulum este totodată centru comercial şi meşteşugăresc înfloritor.

 

Un oraş dezvoltat tot în legătură cu un castru, existent încă din epoca lui Traian, este şi Romula (Reşca), în câmpia Romanaţilor, la oarecare depărtare de Olt. Ea este atestată ca municipiu pe timpul lui Antoninus Pius, înainte de trifurcarea Daciei, dar a putut primi acest titlu mai înainte, poate tot în vremea lui Hadrian. La rangul de colonia a fost ridicată fie pe timpul lui Septimius Severus, deşi o confirmare epigrafică sigură nu există, fie, cel mai târziu, pe timpul lui Filip Arabul când, în 248, oraşul, numit de o inscripţie colonia sua, a fost înconjurat cu ziduri. Deşi oraşul prezintă o importanţă militară, datorită situării sale pe limesul alutan, înflorirea lui, până spre mijlocul secolului III, când este puternic fortificat şi întărit cu trupe noi, se datorează bogăţiei agricole a regiunii înconjurătoare.

 

Dierna, situată pe locul Orşovei de astăzi, a avut o poziţie asemănătoare Drobetei, la a cărei însemnătate nu s-a ridicat însă niciodată. Informaţia lui Ulpian, jurist din vremea lui Caracalla, după care Dierna, ar fi fost întemeiată de împăratul Traian, care i-ar fi acordat şi dreptul italic (Zernensium colonia a divo Traiano deducta iuris Italici est) rezultă dintr-o confuzie, comisă fie de cel care a rezumat în vremea lui Iustinian pe Ulpian, fie de un copist ulterior. Textul se referă de fapt la Sarmizegetusa, numită imediat după aceea. În inscripţii Dierna e atestată numai ca municipium, titlu pe care l-a primit poate abia de la Septimius Severus. La rangul de colonia se pare că nu a ajuns niciodată, el nefiind atestat până acum epigrafic. Dezvoltarea oraşului a fost determinată de situarea lui la Dunăre, dispunând de un port care servea traficul pe marele fluviu. De aici pornea drumul imperial până la Porolissum. Pentru vămuirea mărfurilor care treceau prin acest punct s-a înfiinţat o staţiune vamală (statio publiciportorii). Ceva mai spre nord, la întâlnirea drumurilor care veneau de la Dierna şi Lederata, s-a întemeiat Tibiscum (Jupa, lângă Caransebeş), care este atestat ca municipium numai pe timpul lui Gallienus, cu toate că acest rang pare să-l fi primit de la Septimius Severus.

 

Statut de oraş a avut şi Ampelum (Zlatna), după cum rezultă din două inscripţii puse de ordo Ampelensium, dintre care una e din anul 200. Probabil că era numai municipium, titlu pe care pare să-l fi primit de asemenea de la Septimius Severus. Aici era centrul administraţiei minelor de aur. Apropierea de Apulum nu i-a permis o dezvoltare mai mare. Decuriones coloniae amintiţi în mai multe inscripţii de la Zlatna sunt ai coloniei Apulum. Potaissa sau Patavissa (Turda) a fost mult timp un simplu vicus, sat. El ia o mare dezvoltare numai după ce se stabileşte aici legiunea V Macedonica, pe la 167-168. Ulpian spune că Septimius Severus i-a acordat titlul de colonia (Patavissensium vicus, qui a divo Severo ius coloniae impetravit). Dar inscripţiile ne arată că oraşul a fost mai întâi municipium Septimium Potaissense.

 

Tot de la Septimius Severus a primit titlul de municipiu şi Porolissum, după cum dovedesc mai multe inscripţii, nu de mult descoperite, în care oraşul se intitulează municipium Septimium Porolissense. El s-a dezvoltat din canabele alcătuite în apropierea marelui castru de pe dealul Pomet, în hotarul satelor actuale Moigrad şi Jac, la est de Zălau. Importanţa aşezării de aici, încă înainte de a ajunge municipiu, rezultă între altele din ştirea epigrafică privitoare la reclădirea în anul 157, pe timpul lui Antoninus Pius, a unui amfiteatru mai vechi, distrus de vreme (amphitheatrum vetustate dilapsum). Prin săpăturile arheologice din 1959, s-a reuşit să se identifice pe teren, anume la vreo 200 m sud de marele castru de pe Pomet, ruinele amfiteatrului, stabilindu-se totodată că înaintea celui de piatră a existat în acelaşi loc, unul de lemn, pentru soldaţii din castru (amphitheatrum castrense). Cu prilejul trifurcării Daciei, Porolissum dă numele provinciei nordice. Comerţul cu lumea liberă din afară a putut constitui pentru locuitorii oraşului un bun izvor de îmbogăţire şi prosperitate economică. Vremurile tulburi care au urmat după Caracalla i-au oprit însă dezvoltarea, astfel că oraşul nu a mai ajuns la rangul de colonia.

 

Lista oraşelor din Dacia se încheie cu unul rămas până acum întrucâtva enigmatic, anume Malva, după care a fost numită Dacia Malvensis. Singurul document care aminteşte acest oraş cu titlul de colonia este o diplomă militară din anul 230, aparţinând unui călăreţ din garda împăratului de la Roma, originar din colonia Malvense ex Dacia. Alte două atestări ale oraşului sau ale provinciei sunt tot din afara Daciei. Nefiind menţionată de nici o inscripţie din Dacia, nici de Ptolemeu, nici de itinerarii, Malva nu a putut fi până acum localizată cu certitudine. Din cele spuse mai sus constatăm că oraşele din Dacia au fost întemeiate ori au primit titlurile municipale mai ales pe timpul a patru împăraţi: Traian, Hadrian, M. Aurelius şi Septimius Severus. Primul este întemeietorul Sarmizegetusei.

 

Hadrian a acordat titlul de municipiu Napocei şi Drobetei, poate şi Romulei. M. Aurelius a întemeiat primul municipiu la Apulum. Tot el sau fiul său Commodus au ridicat la rangul de colonia municipiile Napoca şi Apulum. Septimius Severus e întemeietorul municipiilor Potaissa, Porolissum, al doilea Apulum, poate şi Dierna, Tibiscum şi Ampelum, aşa precum tot el a ridicat la rangul de colonia Drobeta şi Potaissa. El este şi ultimul fondator de oraşe din Dacia. După el se pare că au mai avut loc numai reorganizări ale vechilor oraşe, ca Romula, menţionată drept colonia sua în vremea lui Filip Arabul, care întăreşte cu ziduri oraşul şi colonia nova Apulensis, pe timpul împăratului Decius. Vremurile tulburi de după Caracalla şi mai ales după Severus Alexander nu au mai fost favorabile dezvoltării oraşelor din Dacia.

 

Unele oraşe din Dacia care aveau titlul de coloniae au primit şi dreptul italic (ius Italicum), care atrăgea după sine scutirea de impozitul funciar. Pe timpul lui Caracalla, după mărturia lui Ulpian, patru oraşe aveau acest drept: Sarmizegetusa, Apulum, Napoca şi Potaissa. Cu o singură excepţie, anume Romula: toate oraşele din Dacia poartă nume dacice, cele mai multe cunoscute din Ptolemeu. Aceasta înseamnă că ele, în afară de Sarmizegetusa. la care acest nume e adaus ulterior, s-au întemeiat pe locul sau în imediata apropiere a vechilor aşezări dacice, existente înainte de cucerirea romană. O aşezare dacică a existat, după indicaţiile oferite de descoperirile arheologice, şi la Romula. Dar noile oraşe, cu aspectul şi organizarea lor tipic romană, au modificat cu totul înfăţişarea vechilor aşezări.

 

Din punct de vedere urbanistic şi al felului de viaţă, unele din oraşele Daciei romane, printre care în primul rând metropola provinciei, stăteau cu cinste alături de cele mai înfloritoare oraşe din restul imperiului. Planul oraşelor este cel tipic roman, în centrul lor se află un forum, piaţa publică în care se desfăşoară viaţa obştească, religioasă şi comercială. Înăuntrul, ca şi în afara zidurilor, se ridică clădiri publice şi private, ca temple şi alte edificii sacre, terme, clădiri administrative, clădiri ale diferitelor asociaţii religioase sau profesionale, amfiteatre, villae suburbanae etc. Oraşele sunt aprovizionate cu apă prin apeducte, iar casele şi palatele sunt bine amenajate, dispunând de băi, încălzire cu aer cald (hypocaustum) şi fiind împodobite cu picturi parietale, mozaicuri şi lucrări de artă.

 

Conducerea şi organizarea internă a oraşelor din Dacia nu se deosebeşte de asemenea de aceea a celorlalte oraşe romane din imperiu. Toate imită în mic organizarea Romei. Scriitorul roman din secolul al II-lea, Aulus Gellius, le numeşte mici efigii şi copii ale poporului roman, adică ale Romei: effigies parvae simulacraque populi Romani. Micul senat, adică consiliul de conducere al oraşului, se numeşte ordo decurionum, fiind alcătuit din toţi foştii magistraţi (= dregători), aleşi anual. Dregătorii (magistraţii) cei mai înalţi sunt duumviri, care răspund de întreaga conducere a oraşului. În unele municipii colegiul de conducere e alcătuit din patru membri, quattuorviri. Unul din ei, primus duumvir sau primus quattuorvir, prezidează şedinţele. Tot la 5 ani se aleg quinquennales, care întocmesc lista decurionilor (album decurionum), fac recensământul populaţiei şi stabilesc impozitele.

 

Uneori ca semn de distincţie şi împăraţii sunt aleşi magistraţi ai oraşelor, ei exercitându-şi funcţiunea prin câte un praefectus sau quin-quennalis primus. Alţi magistraţi sunt edilii (aediles), care aveau în sarcina lor îngrijirea pieţelor, a străzilor şi a clădirilor publice, asigurarea ordinei, aprovizionarea publică, organizarea jocurilor etc., apoi cvestorii (quaestores), care administrau bunurile şi finanţele oraşului. Se înţelege că magistraţii şi membrii ordinului decurionilor erau aleşi numai din rândul cetăţenilor mai bogaţi şi mai cu vază ai oraşelor. Cetăţenii de rând şi peregrinii sau incolae (locuitori fără drept de cetăţenie) împreună cu liberţii săraci alcătuiau plebea urbană. Oraşele, şi în primul rând metropola, îşi alegeau şi câte un patronus, de obicei dintre conducătorii provinciei sau cetăţenii cu mare prestigiu, la care apelau la nevoie, cetind protecţia lor sau solicitându-le diferite favoruri. În afară de magistraţii municipali, un rol însemnat aveau în viaţa oraşelor organizaţiile religioase cu preoţii de diferite categorii, pontifices, flamines, sacerdotes, augures, care deserveau cultul divinităţilor romane, precum şi nelipsiţii Augustales, slujitori ai cultului împăratului.

 

Numărul comunelor cu statut de oraşe, municipii sau colonii, din Dacia nu este prea mare în comparaţie cu celelalte provincii ale imperiului. Dar dacă ţinem seama, pe de o parte de faptul că în Dacia preromană procesul de constituire a oraşelor nu ajunsese prea departe, iar după cucerirea romană nici uneia din vechile aşezări dacice nu i s-a recunoscut, ca în alte provincii, autonomia, dându-i-se de pildă titlul de civitas stipendiaria, pe de altă parte, de timpul scurt cit a durat stăpânirea romană în Dacia, mai ales că acordarea dreptului municipal nu continuă după secolul II, care este epoca de înflorire a vieţii urbane, nu numai în provincia noastră, ci şi în tot imperiul, atunci numărul de 11 oraşe ale Daciei nu poate fi considerat prea mic. Oraşele nu s-au întemeiat uniform, pe tot întinsul provinciei. Două oraşe, Drobeta şi Dierna, sunt situate pe Dunăre, Romula aproape de Olt, pe limesul alutan şi pe drumul de la Sucidava la Caput Stenarum, iar Ampelum în regiunea minelor de aur. Toate celelalte, abstracţie făcând de Malva, sunt situate în partea de vest a provinciei, aşezate de-a lungul drumului imperial Dierna-Porolissum, principala arteră de comunicaţie din Dacia.

 

Lipsită complet de oraşe este în schimb partea de răsărit a Daciei intracarpatice, care a rămas un teritoriu prin excelenţă rural. E de asemenea adevărat că pe lângă oraşele constituite, numeroase alte aşezări, ca de pildă Sucidava, Germisara, Alburnus Maior, Micia, Ad Mediam, Brucla, Salinae şi altele au avut de asemenea o dezvoltare înfloritoare, îndeplinind în oarecare măsură şi ele funcţiunea de centre urbane, cu caracter agricol, meşteşugăresc sau minier, chiar dacă nu li s-a acordat titlul de oraşe de tip roman. Pe măsură ce au luat fiinţă, oraşele şi-au constituit câte un territorium propriu, asupra căruia îşi exercitau jurisdicţia. Întinderea teritoriilor urbane ne este puţin cunoscută. Cel mai întins era teritoriul Sarmizegetusei, care spre nord ajungea până la Mureş, incluzând şi Germisara şi Micia.

 

Cea mai mare parte a populaţiei provinciei trăia, fireşte, în sate. Organizarea şi viaţa satelor din Dacia ne este însă mult mai puţin cunoscută. Satele se numesc pagi şi vici. Denumirea de pagus se întâlneşte până acum numai în teritoriul Sarmizegetusei. Ca şi în celelalte provincii dunărene, pagi din Dacia par a fi comune rurale de tip roman alcătuite pe teritoriul unei colonii. Unul este Aquae (Călanul de azi), întemeiat în apropiere de izvoarele termale. Pagus Aquensis era condus de un praefectus, care era în acelaşi timp decurion al Sarmizegetusei, după cum rezultă dintr-o inscripţie. Al doilea este Micia, dezvoltat probabil din canabele importantului castru de aici. În fruntea lui se aflau doi magistri, corespunzători duumvirilor din municipii şi colonii. Populaţia lui era alcătuită din veterani et cives Romani. Probabil tot un pagus era şi Germisara, importantă aşezare situată în apropierea izvoarelor termale de la Geoagiu şi a castrului de la Cigmău.

 

În restul Daciei aşezările rurale poartă numele de viei. Un asemenea vicus a fost, după cum aflăm din Ulpian, Potaissa, înainte de a fi proclamat municipiu şi apoi colonie de Septimius Severus. Vici sunt în primul rând comunele rurale mai mici organizate tot după model roman, acolo unde se găseau colonişti, fie ei cetăţeni romani, fie mai ales necetăţeni. Dar tot viei vor fi fost şi numeroasele localităţi mărunte din Dacia cunoscute din itinerarii (Tabula Peutingeriana şi Geograful anonim din Ravenna), din inscripţii şi mai ales din descoperirile arheologice, purtând, în măsura în care ne sunt cunoscute, nume dacice şi fiind locuite în majoritate de autohtoni. Un vicus An (artorum), sat de autohtoni, e cunoscut în nord-vestul Daciei. În schimb, vicus Pirustarum de la Alburnus Maior este un sat al dalmatinilor aduşi pentru exploatarea minelor de aur. Aceştia trăiesc şi în cătune numite, ca în Dalmaţia, castella (K[astellum] Anso şi K[astellum] Baridustarum).

 

Nenumărate sunt satele autohtonilor pe tot cuprinsul Daciei, atât în teritoriile urbane, cât mai ales în toată partea de est a Daciei intracarpatice, ca şi în teritoriul Olteniei şi al Banatului de astăzi. În aceste ţinuturi lipsite sau depărtate de oraşe, satele au fost organizate în teritorii rurale, cu centrul în câte un sat mai răsărit. Un asemenea teritoriu rural era cel cu centrul la Sucidava (Celei). Dintr-o inscripţie, relativ târzie după câte se pare, aflăm că acest teritoriu avea un consiliu de conducere alcătuit din curiales, delegaţi ai satelor. O parte din populaţia autohtonă din Dacia, din ţinuturile retrase şi depărtate de centrele populate, trăia încă şi în epoca romană în cătune răsfirate, care nici nu aveau o organizare comunală de tip roman, păstrând formele vechi de organizare în obşti. Aşa era probabil aşezarea, de caracter păstoresc, a autohtonilor daci de la Caşolţ (lângă Sibiu), care se înmormântau în cunoscuta necropolă tumulară de acolo.

 

Organizarea Daciei de către romani dovedeşte unitatea sistemului administrativ impus provinciilor în epoca imperială, dar în acelaşi timp şi particularităţile pe care acest sistem le îngăduia, după împrejurări şi situaţii locale, atât în ceea ce priveşte conducerea şi administraţia provinciei, cât şi organizarea teritoriului. Toate acestea cu scopul de a ţine în frâu populaţia supusă.

 

Recomandări

 

Dacia în timpul stăpânirii romane. Caracterul stăpânirii romane în Dacia

Întinderea şi organizarea administrativă a Daciei

Hotarele Daciei romane

Organizarea administrativă a Daciei romane

Distribuţia proprietăţii funciare în Dacia romană

Organizarea militară a Daciei romane

• Populaţia provinciei Dacia: colonişti şi autohtoni

Viaţa economică în Dacia romană

Clasele sociale din Dacia romană

Lupta dacilor împotriva stăpânirii romane şi a exploatării sclavagiste

Viaţa culturală în Dacia romană

Istoria politică a Daciei romane

Sfârşitul stăpânirii romane în Dacia

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com