Passionaria Stoicescu

 

Passionaria Stoicescu (30 aprilie 1946, Bucureşti) este o poetă, prozatoare şi traducătoare. Este fiica Virginiei Stoicescu (născută Constantinescu), învăţătoare, şi a lui Ştefan Stoicescu, economist. Urmează şcoala elementară la Râmnicu Sărat, apoi Liceul Pedagogic din Buzău (1961-1965) şi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1970. Între timp funcţionează în judeţul Vrancea, unde e învăţătoare, profesoară suplinitoare, instructor metodist, iar după terminarea facultăţii intră redactor la editurile Litera (1970-1984), Ion Creangă (1984-1987), lector la Centrala Editorială (1987-1989) şi la Editura Minerva (1989-1992). Ulterior lucrează ca expert guvernamental (1992-1993) şi ca redactor de rubrică la ziarul „Mesagerul economic", săptămânal al Camerei de Comerţ şi Industrie a României.

 

Debutează cu poezie în „Luceafărul" (1964), iar editorial cu Lume mică, lume mare (1971), cuprinzând versuri pentru copii. Colaborează la „Amfiteatru", „Almanahul copiilor", „Contemporanul", „Luceafărul", „Ori­zont", „România literară" etc. Este autoarea a numeroase volume de poezie şi proză pentru copii şi tineri, dintre care Pană de gaiţă şi poveştile ei (1986) i-a adus Trofeul Micului Cititor, iar Poveştile primăverii (1995) Premiul Uniunii Scriitorilor. A tradus (în colaborare) poezie şi proză din limbile rusă şi polonă, iar în periodice versuri din bielorusă, cehă, georgiană şi bulgară. A fost distinsă în 2002 cu Premiul Asociaţiei „Iulia Hasdeu".

 

Paginile din Zăpezile de jertfă (1974) dezvăluie la Stoicescu un discurs poetic în care consistenţa lirică, contopind o tulbură­toare sinceritate, intuiţie feminină capabilă de ipostazieri, dar şi o imagistică bogată, este dublată de o anume tensiune inte­lectuală, sesizabilă chiar şi în versurile de dragoste. Predomină tonalităţile grave, vorbind despre dăruirea de sine a poetului hărăzit să refacă perpetuu datele primordiale ale existenţei umane („În suflet claun prefăcut / ia morţile de la-nceput. / De câte ori am râs şi-am plâns / un lanţ s-a rupt, un lanţ s-a strâns"). Muzicalitatea versificaţiei, dar mai ales şlefuirea limbajului imagistic în metafore uneori abstruse, cultivarea sinesteziei combinatorii („Un fir de plumb îngheaţă / azurul din vocale; / miroase a pădure de pini / cu foşnet frig... / Cântă păuni în lună / pe marginea sticloasă / a celui mai albastru / şi cast concert de Grieg") înclină uneori spre o modalitate manieristă.

 

Volumele Fără de pierdere, ca o iubire (1976) şi Rever­berata (1978) continuă pe linia subtilităţii şi virtuozităţii verbale, în cel de-al doilea evidentă fiind magia unei „alchimii a verbului", dar şi un „fel de dadaism al majusculelor, de afec­tare a vorbirii în transă" (Ion Caraion). Sub semnul filonului liric convertit în confesiune, iubire, patos stau şi versurile din Cuşca de aer (1980). Din nou însă ardoarea, exaltarea sunt cenzurate de luciditate şi resemnare, condiţia artistei, condamnată la dăruire îndoit, ca poetă şi ca femeie, fiind ameninţată chiar de ironica opoziţie a cuvintelor („Voi, care m-aţi iubit / cuvinte / numaiocoaje şi mai multe / miezuri / fugiţi prudent din cale / speriate / bolnave în adânc de spaima / silei / că am să vă constrâng / împreunarea / în nupţiul rimei ca o placă / veche").

 

Poemele şi caligramele din Interogativul consecvent (1995) aduc o restructurare a atitudinii lirice, o simplificare şi o radicalizare a imaginii. Eul poetic nu mai este atras de implicarea afectivă ori de fervoarea înţelegerii, ci este dornic să împărtăşească din înţelepciunea resemnării. Poezia devine mod existenţial alternativ, care îşi stăpâneşte autorul, impunându-se emblematic. Lipsa de echivoc a implicaţiilor etice iese tranşant în evidenţă în raport cu ambiguitatea funciară a poetului ce îngemănează în demersul său curajul „nebunesc / nebunesc / nefiresc / al ieşirii în larguri" cu luciditatea că acolo va fi trădat de materialul său poetic, natura umană. În proză, cursivă şi fără vreun efort vizibil în scriitură, Stoicescu „face analize psihologice dintre cele mai subtile într-un limbaj instructiv şi precis" (Alex. Ştefănescu), fără să abuzeze de formulările moralizatoare.

 

Opera

 

Lume mică, lume mare, Bucureşti, 1971;

Zăpezile de jertfă, Bucureşti, 1974;

Fără de pierdere, ca o iubire, Bucureşti, 1976;

Cartea jocurilor, Bucureşti, 1978;

Reverberata, Bucureşti, 1978;

Cuşca de aer, Bucureşti, 1980;

Rouă şi scrum, Bucureşti, 1982;

Cartea pădurii, Bucureşti, 1985;

Pană de gaiţă şi poveştile ei, Bucureşti, 1986;

Profesorul de iluzie, Bucureşti, 1986;

Lecţia de logică, Bucureşti, 1988;

De-a poveştile, Timişoara, 1989;

Soare cu dinţi, Bucureşti, 1989;

Calendarul fermecat, Bucureşti, 1990;

Cele mai năstruşnice păţanii cu animale, flori, gângănii, Bucureşti, 1991;

Povestea Bufniciorului şi Povestea iepuraşului, Bucureşti, 1994;

Voinicii pământului, Bucureşti, 1995;

Interogativul consecvent, Bucureşti, 1995;

Poveştile primăverii, Bucureşti, 1995;

Limba română avea ochi albaştri, Buzău, 1995;

Povestea sfântului Valentin, Bucureşti, 1997;

Poveste de Paşti, Bucureşti, 1997;

Lunile minunile, Bucureşti, 1998;

Autoportret cu cap înfrunzit, Bucureşti, 1998;

Circul, Bucureşti, 1999;

Trei poveşti până mai creşti, Timişoara, 1999;

Hai la serbare!, Bucureşti, 2001;

Chiriaşi poznaşi, Deva, 2002;

Una e Miruna!, Bucureşti, 2002.

 

Traduceri

 

Bella Ahmadulina, Lumină şi ceaţă, Bucureşti, 1983;

Bulat Okudjava, Cântecul esenţial, Bucureşti, 1987;

Vladimir Vîsoţki, Nerv, Bucureşti, 1992 (în colaborare cu Andrei Ivanov);

Preafrumoasa Vasilisa (basme ruseşti), Bucureşti, 1993 (în colaborare cu Andrei Ivanov);

Adam Mickiewicz, Balade şi romanţe, Bucureşti, 1998;

Wislawa Szymborska, Sub o singură stea, Bucureşti, 1999 (în colaborare cu Constantin Geambaşu), În râul lui Heraclit, Bucureşti, 1999 (în colaborare cu Constantin Geambaşu).

 
 
 
 

 

crispedia@gmail.com