Petru Cercel

 

Petru Cercel (circa 1545-1590) este un poet, cărturar umanist şi domn al Ţării Româneşti în perioada 29 august 1583 - 16 aprilie 1585. Este fiul domnitorului Pătraşcu cel Bun şi a împărtăşit soarta multor fii de voievozi români, fiind ţinut ostatic la înalta Poartă, garanţie a credinţei faţă de turci a tatălui său. După moartea domnitorului, în 1557, Petru Cercel este surghiunit în insula Rhodos, apoi trimis într-o temniţă din Siria şi prin alte locuri. Evadează spectaculos în 1559 (dacă nu cumva a rămas în închisorile turceşti până prin 1570) şi îşi începe demersurile pentru dobândirea tronului părintesc. La Stanbul întâi, prin 1571, apoi la Braşov, unde se află după ce trecuse prin Ţara Românească şi încercase - cu sprijinul boierilor, dar fără succes - să îl detroneze pe Alexandru al II-lea Mircea.

 

Paşii îl vor purta apoi prin Polonia (în 1572), Austria (la Viena frecventează Curtea împăratului Maximilian al II-lea), în Italia, întâi la Genova şi apoi la Roma. Face peste tot o bună impresie prin chipul desăvârşit în care ştie să se poarte şi prezenţa agreabilă (se spune că vorbea douăsprezece limbi), prin inteligenţa sa remarcabilă („un inteletto giudizio e valor mirabile" - va spune mai târziu Franco Sivori, care îi va fi secretar, în al său Memoriale delle cose occorse a me Franco Sivori del Signor Benedetto dopo della mia partenza di Genova l'anno 1581 per andar in Valacchia), pentru modul în care practica virtuţile renascentiste (în el Stefano Guazzo vedea un cavaler al Renaşterii, un curtean perfect, precum cei portretizaţi de Baldassare Castiglione în al său II Cortegiano), prin informaţia culturală pe care o stăpânea. Papa Grigore al XIII-lea îi dă acestui prieten al ducilor italieni recomandări foarte bune pentru Henric al III-lea, regele Franţei, la a cărui Curte Petru Cercel ajunge în 1579.

 

Urcă (după un nou stagiu constantinopolitan, urmărit cu atenţie de Ecaterina Salvaressi, mama lui Mihnea Turcitul), în sfârşit, pe tronul Ţării Româneşti în 1583. Zideşte, ctitoreşte (a refăcut mănăstirea de la Curtea de Argeş, biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, a zidit mănăstirea Mislea), construieşte palatul şi biserica Aulei din Târgovişte (oraş în care şi-a stabilit capitala, deranjându-i pe turci) - „il palazzo del Principe e di molta grandezza", va nota Franco Sivori - şi îl înconjoară cu grădini, înălţând biserica domnească din incintă, unită cu palatul printr-o galerie pe piloni. Îşi surprinde însă conaţionalii prin gestul exotic al căsătoriei pe care o face, în 1584, cu una dintre cele trei turcoaice aduse de la Stanbul; o creştinează întâi, botezând-o Stanca, dar pomelnicul bisericii Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului o ţine minte ca „Doamna Sultana".

 

Toarnă în scurta sa domnie - şederea sa pe tronul Ţării Româneşti se va încheia în 1585, la mai puţin de 2 ani - tunuri (căci voia să se lupte cu turcii, cum va face fratele său Mihai), împodobeşte Curtea cu grădini în care erau animale sălbatice, păsări exotice în colivii şi alte ciudăţenii capabile să stârnească o «meraviglia" barocă, se înconjoară de apuseni, poartă cu aceştia discuţii savante despre latinitatea limbii române („La loro lingua - va scrie Sivori - e cosi quella della Moldavia, regno confinante. E parte mischia di latino, parte italiano, parte greca e parte schiavona"), savurează împreună cu ei poezia lui Ronsard şi face ca această atmosferă să rimeze perfect - în înţelesul ei occidental - cu acel poem scris cândva de voievod şi tipărit, sub titlul Capitolo del Prencipe di Valacchia, de Stefano Guazzo în cartea sa Dialoghi piacevoli (Veneţia, 1586).

 

Dat jos din scaun, Petru Cercel fuge în Ardeal, dar înşelat, jefuit, trădat, va nimeri într-o închisoare maramureşeană (Hust). Scapă şi de acolo în 1587, ia din nou calea Europei de Apus (Viena, Veneţia, Roma), cu gândul de a obţine iar tronul Valahiei. Bizuindu-se pe prietenii occidentali, cutează să meargă chiar la Stanbul, în 1589, spre a-şi pune în practică planurile. Adversarii sunt însă mai puternici şi mai abili. Petru Cercel va fi întemniţat în fioroasa Edicule şi apoi trimis - se pare după ce fusese mutilat - în exil în insula Rhodos. Este ucis în timpul acestei călătorii pe mare.

 

Poemului alcătuit de Petru Cercel i s-a spus „rugăciune" sau imn" (şi este într-adevăr un imn baroc) şi, dacă n-ar reprezenta o „întâmplare" deosebită pentru biblioteca românească de cărţi vechi, textul ar putea figura într-o istorie a liricii religioase româneşti. Invocat drept făcător şi stăpân al lumii («Potentissimo Dio del sommo, et imo, / Tu che creasti il ciel, la terra e'l mare..."), ca dăruitor generos (şi nerăsplătit) şi ca mântuitor, Dumnezeu este conjurat cu o pietate în care duhul ortodox răzbate limpede: „Îmi iartă, Doamne, grelele păcate / Şi-atât de mare ai milostivire / Spre mine, sluga ta cea vinovată, / Ca să trăiesc cu tine-n nemurire / Şi fă-mă, Doamne, vrednic de răsplată..."

 

Opera

 

Capitolo del Prencipe di Valacchia, în Stefano Guazzo, Dialoghi piacevoli, Veneţia, 1586;

Rugăciunea domnului muntean (traducere şi publicată de Al. Ciorănescu), RFR, 1935; reeditat de (Imn), LRV, I, în Poezia românească de la începuturi până la 1830, ediţie îngrijită de Gabriela Gabor, prefaţă de Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 1996.

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com