Politici de dezvoltare ale Uniunii Europene

 

Coeziunea, politica regională şi fondurile structurale

 

Atât între ţările, cât şi între diversele regiuni ale Uniunii Europene există numeroase diferenţe de dezvoltare economică şi socială, adesea semnificative. Datorită impactului asupra realizării pieţei comune, reducerea acestor diferenţe este un obiectiv major al Uniunii Europene, tot mai important cu fiecare nouă extindere. Acest proces, de lungă durată, de reducere a diferenţelor se numeşte coeziune şi de obicei necesită cele mai multe fonduri din bugetul Uniunii. Importanţa sa deosebită a generat crearea unei strategii la nivel comunitar, care, însă, deşi poartă numele de politică de coeziune, este mai degrabă o supradirecţie de acţiune ce înglobează măsuri aparţinând politicii sociale, Politicii Agricole Comune, politicii în domeniul pescuitului şi politicii regionale.

 

Politica de coeziune cuprinde toate acţiunile Uniunii care vizează realizarea dezvoltării economice armonioase şi echilibrate a acesteia, în special prin promovarea reducerii disparităţilor de dezvoltare între diferitele regiuni europene, a egalităţii şanselor şi a dezvoltării durabile. Uneori, datorită suprapunerilor de acţiuni şi măsuri, această politică mai este numită structurală sau regională, însă între acestea există diferenţe semnificative. Astfel, politica structurală reprezintă o serie de măsuri şi acţiuni destinate regiunilor ale căror structuri economice (în special sectoare economice) au devenit necompetitive sau ineficiente şi afectează semnificativ populaţia rezidentă (de pildă, zonele miniere).

 

În schimb, politica regională se referă la dezvoltarea regiunilor în cadrul Uniunii Europene şi are şi alte componente în afara coeziunii (de pildă, culturale), în acelaşi timp, politica de solidaritate regională include politica de coeziune, precum şi unele măsuri de asistenţă externă care promovează procesul de coeziune şi în statele candidate la Uniunea Europeană. Pentru promovarea coeziunii, cele mai importante măsuri sunt finanţările destinate programelor de dezvoltare regională. Aceste finanţări se împart în două categorii - fonduri aparţinând politicii structurale (Fonduri Structurale) şi Fondul de Coeziune.

 

Fondurile Structurale sunt în prezent patru la număr - Fondul Social European (FSE), Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), componenta Orientare a Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA - Orientare) şi Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului (IFOP). FSE, a cărui înfiinţare a fost prevăzută de Tratatul de la Roma (1957), susţine adaptarea populaţiei europene la cerinţele pieţei, favorizând mobilitatea muncitorilor şi reinserţia profesională a şomerilor. FEDER a fost iniţiat în 1975, cu scopul de a finanţa dezvoltarea infrastructurii şi investiţiile care creează locuri de muncă, încurajează întreprinderile mici şi mijlocii şi proiectele de dezvoltare locală. Acest fond, utilizat iniţial în primul rând de noii membri (Marea Britanie la început, apoi Grecia, Spania şi Portugalia), a devenit ulterior disponibil pentru ansamblul regiunilor mai puţin dezvoltate ale Comunităţii.

 

FEOGA-Orientare, creat în 1962, este destinat modernizării infrastructurilor agricole şi dezvoltării rurale în general, iar IFOP, apărut la începutul anilor '90, este un program de finanţare similar FEOGA-Orientare, dar în domeniul pescuitului. Fondul de Coeziune promovează în general coeziunea prin finanţarea proiectelor în infrastructură (în special reţele transeuropene) şi protecţia mediului în statele al căror PIB per capita este mai mic de 90% din media Uniunii Europene. Iniţial, de aceste finanţări au beneficiat Spania, Grecia, Irlanda şi Portugalia, dar din 2005 el este disponibil şi statelor care au devenit membre în 2004.

 

Din punct de vedere juridico-instituţional, conceptul de coeziune economică şi socială apare pentru prima dată într-un tratat odată cu Actul Unic European (1986), însă Tratatul de la Maastricht este cel care introduce coeziunea economică şi socială printre obiectivele prioritare ale Uniunii, alături de Piaţa Unică şi Uniunea Economică şi Monetară. Cea mai importantă reformă de până acum a fost realizată prin Agenda 2000 (o strategie a Comisiei Europene în vederea consolidării şi extinderii Uniunii). Conform acestui document, fondurile urmează să fie distribuite în funcţie de trei obiective prioritare:

- sprijinirea regiunilor mai puţin dezvoltate;

- sprijinirea regiunilor aflate în dificultate structurală, promovarea creşterii economice şi ocupării forţei de muncă;

- educaţia şi formarea profesională, în vederea ocupării forţei de muncă.

 

O parte din valoarea Fondurilor Structurale este rezervată iniţiativelor comunitare - Interreg III (finanţare a cooperării transnaţionale, transfrontaliere şi interregionale în vederea promovării unei dezvoltări echilibrate la nivel european), Urban II (reconversia economică şi socială a oraşelor aflate în criză), Leader + (dezvoltare durabilă prin strategii inovatoare) şi Equal (combaterea discriminării şi a marginalizării sociale). Separat de aceste fonduri, dar după modelul lor, au fost create şi două instrumente financiare de preaderare destinate statelor candidate la Uniunea Europeană. Acestea sunt în prezent Instrumentul pentru Politici Structurale de Preaderare (ISPA, similar Fondului de Coeziune) şi Programul Special de Preaderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (SAPARD, asemănător FEOGA).

 

Aceste fonduri, împreună cu PHARE (un program de asistenţă financiară destinat iniţial Poloniei şi Ungariei, apoi acordat tuturor statelor candidate la Uniunea Europeană, prin care sunt sprijinite proiecte de dezvoltare şi armonizare legislativă instituţională, dar şi coeziunea economică şi socială) şi alte iniţiative similare (de pildă, CARDS) vor fi restructurate într-un singur fond - Instrumentul de Asistenţă în Procesul de Preaderare (IPA). Regiunile mai puţin dezvoltate sau afectate de calamităţi naturale pot recurge şi la alte finanţări, de pildă prin intermediul Băncii Europene de Investiţii (BEI) sau al fondurilor destinate special refacerii zonelor afectate de dezastre naturale (de pildă, Fondul de Solidaritate al Uniunii Europene).

 

În ceea ce priveşte Tratatul Constituţional (în curs de ratificare), acesta reia principiile tratatelor anterioare, subliniind faptul că statele membre trebuie să îşi structureze şi coordoneze politicile economice astfel încât acestea să promoveze coeziunea economică şi socială în vederea „dezvoltării armonioase a întregii Uniuni". Până în prezent, politica de coeziune a Uniunii Europene a avut ca efect dezvoltarea efectivă, economică şi socială, a regiunilor întârziate. Cele mai spectaculoase astfel de exemple sunt Irlanda şi Portugalia, ce au cunoscut o importantă creştere a nivelului de trai după aderarea la Uniune şi obţinerea unor finanţări europene.

 

Studiile arată că fără o bună distribuţie a fondurilor la nivel naţional şi regional, ce a ţinut cont de o strategie de dezvoltare şi anumite priorităţi, Portugalia şi Irlanda nu ar fi reuşit totuşi aceste performanţe. Disparităţile regionale în cadrul Uniunii Europene persistă încă, devenind şi mai accentuate odată cu aderarea la Uniune a unor state care, în marea lor majoritate, se află la un nivel de dezvoltare inferior mediei europene. Acest fapt creează deja unele tensiuni între state care beneficiau anterior de fonduri structurale şi noile state membre, deoarece finanţările, conform reglementărilor, ar trebui să se îndrepte în special către cele din urmă.

 

În fine, un alt efect semnificativ al politicii de coeziune a Uniunii a fost creşterea autonomiei şi capacităţii decizionale a regiunilor europene, prin introducerea principiului subsidiarităţii şi a colaborării egale între autorităţile şi organismele implicate, aflate la diferite niveluri (regional, naţional, european). În plus, unele structuri regionale au un rol din ce în ce mai important la nivel european, generând astfel numeroase dezbateri cu privire la natura şi viitorul statului ca integrator al intereselor cetăţenilor săi. Acest proces, desemnat uneori în literatura de specialitate drept paradiplomaţie, alături de alte fenomene instituţionale şi legislative, contribuie treptat la transformarea conceptuală şi practică a ordinii instituite de crearea statelor naţionale în secolul al XIX-lea.

 

• Politicile Uniunii Europene

Politica Uniunii Europene în domeniul energiei

Politica Uniunii Europene în domeniul mediului

Politica Uniunii Europene în domeniul transporturilor

Politica Uniunii Europene în domeniul telecomunicaţiilor

Politici comunitare ale Uniunii Europene

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com