Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă (aprecieri critice / rezumat literar)

 

În Estetica basmului, George Călinescu vorbeşte despre o „geneză specială” a speciei, care este „departe de a fi o manifestare a primitivismului”, ci se afirmă, chiar şi în mijlocul modernităţii, ca „un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie, morală etc. Caracteristica lui este că eroii nu sunt numai oameni, ci şi anumite fiinţe himerice, animale...”. Oferind un „tablou al vieţii”, orice basm trebuie receptat la cel puţin două niveluri: „unul prozaic, al vieţii”, cuprinzând teme generoase, precum naşterea, călătoria, căsătoria, ipostazele feminine, mama, originea bogăţiei etc., şi unul „hieroglific sau simbolic, mai limpede, poematic”, care „se impune conştiinţei prin sugestie” (George Călinescu, Estetica basmului).

 

Geneza

 

Geneza basmului Povestea lui Harap-Alb este legată de realizarea, în epocă, a primelor culegeri de basme populare, prin activitatea lui Vasile Alecsandri şi, mai târziu, a lui Ioan Slavici şi Petre Ispirescu. Textul a fost publicat în revista „Convorbiri literare”, în 1877, ca un prim model de basm cult pentru ceilalţi scriitori ai timpului. Dincolo de eterna luptă dintre Bine şi Rău, observăm că tema tratată de autor este una morală, referitoare la condiţia eroului, care, înainte de a fi împărat, trebuie să cunoască şi statutul de slugă, tocmai pentru a învăţa să-şi înţeleagă supuşii şi să-şi exercite responsabil puterea.

 

Textul este construit prin montajul mai multor motive populare, chiar dacă multe dintre ele cunosc interpretări şi nuanţări diferite de modelul folcloric: împăratul fără urmaşi, superioritatea mezinului, cifra trei, probele, călătoria, drumul cu obstacole, încercarea puterii, impostorul, vicleşugul, uzurparea identităţii, peţirea, tovarăşii devotaţi, animalele recunoscătoare, apa vie şi apa moartă, nunta, ajutorul dat de divinitate etc.

 

Subiectul

 

Subiectul respectă articulaţiile cunoscute ale basmului popular chiar dacă acţiunea este mai complexă şi implică un număr relativ mare de personaje.

 

Expoziţiunea

 

Expoziţiunea o constituie hotărârea tatălui eroului de a-şi supune cei trei fii la o probă a curajului, pentru a vedea care este vrednic să-i urmeze la tron fratelui său, împăratul Verde. Singurul care trece această probă, ajutat fiind şi de Sfânta Duminică, este mezinul. El pleacă de acasă promiţând să nu uite de sfatul părintesc de a se feri în drumul său de „omul spân” şi de „omul roş”.

 

Intriga

 

Intriga constă în încălcarea, din naivitate, a acestui sfat, ceea ce are drept consecinţă schimbarea identităţii şi a statutului eroului. El devine sluga Spânului şi primeşte numele Harap-Alb.

 

Desfăşurarea acţiunii

 

Desfăşurarea acţiunii cuprinde încercările la care a fost supus crăişorul, ca pedeapsă morală pentru ignorarea învăţăturii părinteşti. Ajuns la curtea lui Verde-împărat, Harap-Alb va fi trimis de Spân să aducă sălăţile din Grădina Ursului, pielea cu pietre nestemate a cerbului şi pe fata împăratului Roş. Ultima încercare este şi cea mai dificilă, eroul fiind nevoit să parcurgă un alt drum, la fel de primejdios ca primul. Acum îi va întâlni, pe rând, pe cei cinci tovarăşi care îl vor ajuta în îndeplinirea misiunii sale: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă.

 

Ştie să câştige, de asemenea, recunoştinţa reginei albinelor şi a reginei furnicilor, care îi vor veni şi ele în ajutor când le va chema. La curtea împăratului Roş sunt supuşi la nenumărate încercări. Cu intenţia de a nu le da fata şi de a-i pedepsi pentru îndrăzneala lor, acesta îi pune să doarmă în casa de aramă înroşită în foc, să aleagă macul de nisip, să bea şi să mănânce în cantităţi foarte mari, să o găsească pe fata împăratului şi să o ghicească dintre două fete identice. Biruind toate încercările la care sunt supuşi, o primesc pe fată şi pornesc împreună către curtea lui Verde-împărat.

 

Punctul culminant

 

Punctul culminant al naraţiunii este reprezentat de demascarea Spânului de către fată, care avea puteri magice. Drept răzbunare, Spânul îi taie capul lui Harap-Alb, însă acesta va fi înviat de către fată, cu ajutorul celor trei smicele, al apei vii şi al apei moarte. Spânul moare, prăbuşindu-se din înaltul cerului, unde fusese dus de calul lui Harap-Alb, iar eroul se căsătoreşte cu fata împăratului şi moşteneşte împărăţia unchiului său, secvenţă ce reprezintă şi deznodământul basmului.

 

Simbolul central

 

Simbolul central al basmului rămâne, evident, drumul, metaforă a descoperirii realităţii, a semenilor, a vieţii şi, nu în ultimul rând, a sinelui. Încălcând sfatul părintesc şi refuzând, astfel, experienţa celor mai vârstnici, eroul va fi pus el însuşi în situaţia de a dobândi o asemenea experienţă, parcurgând traseul simbolic de la savoir (a şti) la faire (a face).

 

Personajul principal

 

Personajul ştie să depăşească toate obstacolele ce-i apar în cale, conştientizează greşeala şi îşi asumă toate consecinţele, încât călătoria spre tronul unchiului său, ce părea la început un datum, o răsplată obţinută fără niciun merit decât cel al apartenenţei la un neam împărătesc, devine o luptă permanentă în care eroul îşi testează inteligenţa, curajul, răbdarea, generozitatea, onoarea etc. Este o lecţie de viaţă care-l transformă pozitiv, astfel încât suita experienţelor prin care trece se încheie în mod semnificativ cu moartea şi învierea lui, sugerându-se astfel încheierea unei etape şi începerea alteia.

 

Creangă regândeşte condiţia eroică, în sensul că răul nu mai este înfrânt prin luptă directă, ci printr-o multiplicare a binelui. Harap-Alb nu săvârşeşte nimic spectaculos, el nu prezintă însuşirile supranaturale specifice unui Făt-Frumos tipic, este însă onest, prietenos, iertător, loial, nu se lasă înşelat de aparenţe şi are încredere în oameni. Reprezintă, într-un cuvânt, omul ideal ale cărui calităţi sunt preţuite de popor. El rămâne la limita umanului, iar faptele care depăşesc sfera realului sunt săvârşite de „adjuvanţii” săi, înzestraţi cu trăsături supranaturale.

 

Harap-Alb este o sinteză de calităţi (generozitate, inteligenţă, compasiune pentru cei din jur, toleranţă, onoare, prietenie, milostenie etc.) şi defecte (naivitate, frică, la început lipsă de încredere în sine), fără a ilustra vreo tipologie standard, o construcţie umană realistă, a cărei evoluţie nu poate fi anticipată. El „săvârşeşte un act de iniţiere în vederea formării lui pentru viaţă. E o iniţiere într-o lume în care lucrurile pot fi şi altfel decât aşa cum par la prima vedere, în care primejdiile apar de unde nu te aştepţi şi eşti prins în capcane. Ochiul minţii trebuie să fie veşnic treaz pentru a putea vedea şi reversul aparenţelor, asemenea lui Ochilă” (Constanţa Bărboi, Dicţionar de personaje literare).

 

Modalităţile de caracterizare a personajului sunt multiple, de la cele directe la cele indirecte, de la cele clasice la cele moderne. Este portretizat moral de către narator ca fiind „boboc în felul său la trebi de aieste”, de Sfânta Duminică drept „slab de înger, mai fricos decât o femeie”, iar Spânul îl numeşte „fecior de om viclean” şi „pui de viperă”, după ce reuşeşte să-l supună prin vicleşug. Este prezent şi procedeul autocaracterizării, în secvenţa în care eroul regretă neascultarea sfatului părintesc: „Aşa-i că, dacă n-am ţinut samă de vorbele lui, am ajuns slugă la dârloagă”. Eroul este conturat, de asemenea, în antiteză cu Spânul, antagonistul, prin intenţiile, valorile şi trăsăturile lor. Dacă fiul de crai este „omul de soi bun” (George Călinescu, Estetica basmului), Spânul este antieroul, pus în slujba răului. Predomină totuşi caracterizarea indirectă, desprinsă din reacţiile, faptele, vorbele, atitudinile şi relaţiile personajului cu ceilalţi actanţi ai universului epic.

 

Un rol esenţial în caracterizare îl are numele primit de erou, Harap-Alb, care rezumă cel mai bine această dublă faţetă a fiinţei umane, a realităţii în genere. Având o structură oximoronică (harap = rob ţigan + alb), el simbolizează, în spiritul dialecticii, evoluţia personajului de la statutul de slugă la acela de stăpân, traiectorie care implică experienţe diverse (bine şi rău, adevăr şi minciună, viaţă şi moarte etc.). Primul termen, harap, conotează aparenţa umilă, inferioară a personajului, iar cel de-al doilea, alb, esenţa superioară, nobilă a acestuia. Folosind acest antroponim, Creangă individualizează un tip uman, detaşându-se de basmul popular, în care eroul rămâne un nume generic - Făt-Frumos.

 

Extrem de modern este Ion Creangă în construirea celor cinci prieteni ai lui Harap-Alb, proiecţie a viziunii folclorice în dimensiunile grotescului, atât din dorinţa de a îngroşa comic realitatea, cât şi din aceea de a oferi o lecţie de morală. Explicaţia o găsim la Mihail Bahtin, care comentează personajele lui Rabelais, construite după aceleaşi principii: „Principiul râsului şi viziunea carnavalescă, aflate la temelia grotescului, distrug seriozitatea mărginită şi orice pretenţii de valoare extratemporală şi incontestabilă a ideii de necesitate, ele eliberează conştiinţa, gândirea şi imaginaţia omului în vederea unor noi posibilităţi” (Francois Rabelais şi cultura populară în Evul Mediu şi în Renaştere).

 

în realizarea figurilor monstruoase, hidoase din punct de vedere fizic, dar desăvârşite sub aspect moral, Creangă porneşte de la „motivul lumii pe dos”, prezent şi în schimbarea identităţii eroului. Este o ordine inversată tocmai din dorinţa de a ieşi adevărul la iveală, de a se constitui o ierarhie firească a lucrurilor: „Toate lucrurile cată a le privi pe dos ca să le vezi drept (Baltasar Gracian, Criticonul). Ca şi Rabelais, Creangă „răstoarnă susul şi josul, amestecă intenţionat planurile ierarhice ca să dezghioace şi să scoată la iveală miezul realităţii concrete a obiectului, să arate adevărata lui fizionomie material-corporală, existenţa lui reală şi autentică, ascunsă dincolo de toate canoanele şi aprecierile ierarhice” (Mihail Bahtin, Frangois Rabelais şi cultura populară în Evul Mediu şi în Renaştere).

 

Caracterul de basm cult şi originalitatea operei

 

Caracterul de basm cult şi originalitatea operei sunt asigurate de o suită de indicatori narativi, structurali şi de limbaj artistic, semne distincte ale artei lui Ion Creangă. Astfel, deşi pleacă de la un model folcloric, Creangă se îndepărtează fundamental de acesta, în primul rând printr-o reorganizare a limbajului, dar şi prin modificările făcute la nivelul compoziţiei, al personajelor şi chiar al semnificaţiilor. Este cunoscut faptul că basmul popular este fundamental epic, bazat pe fapte consemnate lapidar: „Omul de Ia ţară respinge epicul gol, fără minuţii de observaţie şi e doritor de fabulos” (George Călinescu, Estetica basmului).

 

Comparându-l cu alţi autori de basme (Slavici, Delavrancea) care prelucrează naraţiuni populare, „lăsând să se scurgă toată seva”, Nicolae Manolescu observă: „Creangă e altceva, nici narator ţăran, nici folclorist, culegător, prelucrător, basmele lui nu sunt rescrise, împodobite, alterate în structura lor (ca ale lui Slavici). Fără a ieşi din schemele basmului popular, fără a inventa nimic esenţial, Creangă retrăieşte cu ingenuitate întâmplările povestite. Geniul humuleşteanului este această capacitate extraordinară de a-şi lua în serios eroii (fabuloşi sau nu, oameni sau animale), de a retrăi aventurile, de a pune cu voluptate în fiecare propriile aspiraţii nerostite, slăbiciuni, vicii, tulburări şi uimiri, adică de a crea viaţă” (Lecturi infidele).

 

Creangă insistă mult pe stările sufleteşti ale eroilor, urmăreşte efectele pe care faptele le au asupra lor, nu se mulţumeşte doar să le consemne, scriind, astfel, involuntare pagini de psihologie literară empirică, aşa cum se întâmplă în cazul craiului, care constată lipsa de bărbăţie a fiilor şi suferă, lamentându-se: „Din trei feciori câţi are tata, niciunul să nu fie bun de nimica?!”. Putem face, astfel, constatarea că arta povestirii la Creangă nu este dominată de acţiune, ci de observarea particularului, a detaliului de viaţă.

 

Întâlnim la Creangă şi tendinţa spre dramatizare a acţiunii prin dialog, personajele nefiind caracterizate exterior, ci în evoluţie sub ochii noştri, înfruntându-se direct în secvenţe cu puternice accente scenice şi dramatice, cum este episodul petrecut la curtea împăratului Roş, când sunt puşi să doarmă în casa de aramă înroşită în foc. Călinescu comentează scena ca fiind „de un realism bufon”, străin viziunii folclorice şi apropiat lumii din Amintiri: „Gerilă, Ochilă şi celelalte fiinţe monstruoase de basm, intrate în casa de aramă înfierbântată a împăratului Roş, se ceartă întocmai ca dascălii în gazdă la ciubotarul din Fălticeni sau ca Smaranda cu copiii şi cu bărbatul” (Estetica basmului).

 

Fantasticul

 

La Creangă, fantasticul capătă contururi cu totul speciale, unice, indiferent de tipologiile prin care este inserat în text. Autorul nu înfăţişează lumi inexistente (gen „tărâmul celălalt”) şi personaje neverosimile, structuri umane total inventate şi fără legătură cu realitatea imediată. Creangă dramatizează „realistic basmul” (George Călinescu, Estetica basmului), „animalele şi fiinţele supranaturale sunt la Creangă ţărani de-ai lui, încât în cadrul extraordinar al basmului se constituie scenele unui realism poporal” (Tudor Vianu, Studii de literatură română modernă). S-a spus, de aceea, că fantasticul este umanizat, particularizat şi localizat.

 

„Spre deosebire de povestitorul popular, Creangă nu dă naraţiunii sale simpla formă a expunerii epice, ci topeşte povestirea în dialog, reface evenimentele din convorbiri sau introduce în povestirea faptelor dialogul personajelor, ceea ce îi dă putinţa să intre în psihologia lor, să ni-i arate cum gândesc şi cum sunt, cum ezită şi cum se hotărăsc” (Tudor Vianu, Studii de literatură română modernă). Prin detalii realiste, lumea fabuloasă coboară într-un plan al existenţei care poate fi localizat geografic şi istoric. Povestea lui Harap-Alb reprezintă o iniţiere a eroului, o sacralizare a cunoaşterii într-un discurs amintind de o lume concretă, humuleşteană.

 

Arta narativă

 

Arta narativă, un alt argument al caracterului de basm cult, se caracterizează, în primul rând, prin umor şi oralitate. Se observă, la Creangă, exprimarea mucalită, poznaşă, care stârneşte râsul păstrând un aer de seriozitate („Să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”), ironia („Doar unu-i împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui nemaipomenită...”), zeflemisirea („Tare-mi eşti drag!... Te-aş vârâ în sân, dar nu încapi de urechi...!”), poreclele şi apelativele caricaturale („Buzilă”, „mangosiţi”), diminutivele cu valoare augmentativă („buzişoare”, „băuturică”), expresiile şi vorbele de duh („Dă-i cu cinstea, să peară ruşinea”), caracterizările pitoreşti (caracterizarea lui Gerilă: „O dihanie de om, care se pârpâlea pe lângă un foc de douăzeci şi patru de stânjeni de lemne şi tot arunci striga, cât îl lua gura, că moare de frig. [...] omul acela era ceva de spăriet: avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălăzate”), scenele comice (cearta dintre Gerilă şi ceilalţi din casa de aramă înroşită în foc).

 

Oralitatea este o constantă a întregii opere a lui Creangă, care conferă acesteia o tonalitate firească, de exprimare vie, autentică, astfel încât Vladimir Streinu observa: „Cu ochii pe carte, ascultăm o voce apropiată, care, prin întâmplările comunicate, are variaţii de ton, este serioasă şi glumeaţă în sunetul ei, intervine ca a doua expresie pe lângă expresia literară”. Indicii lexicali, semantici şi sintactici ai oralităţii sunt: expresiile onomatopeice, interjecţiile şi verbele imitative („haţ”, „alelei”, „trosc”, „pleosc”, „a bocăni”, „teleap-teleap”), zicerile tipice („toate ca toate”, „de voie, de nevoie”), expresiile populare („vorba ceea”, „şi pace bună”), interogaţii şi exclamaţii („Ce rău s-a spăriet!”, „Ce-i de făcut?”), fraze ritmate („De-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi”), rime şi asonante („feciori de ghindă, fătaţi în tindă”), dativul etic („Şi mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap”).

 

Basmul Povestea lui Harap-Alb este o ilustrare magistrală a genialităţii lui Ion Creangă, un exemplu de operă cultă impregnată de spirit folcloric, având, dincolo de valoarea estetică dovedită, şi o valoare moralizatoare - „Creangă, participând la esenţa eticii populare prin originea şi existenţa lui, a cernut lumea prin sita acestei etici şi rezultatul cunoaşterii l-a înfăţişat, conform specificului geniului său, reluând mijloacele satirei populare şi ducându-le la o culme rar atinsă în literatura noastră” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ion Creangă).

 

Recomandări

 

Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă (comentariu literar / analiză literară)

Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă (comentariu literar / rezumat literar)

Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă (rezumat literar / comentariu literar)

Umorul lui Ion Creangă în „Povestea lui Harap-Alb” (comentariu literar / rezumat literar)

Caracterizarea directă a personajului Harap-Alb din „Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă

Caracterizarea indirectă prin atitudini şi comportament a lui Harap-Alb din „Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă

Caracterizarea indirectă prin fapte a personajului Harap-Alb din „Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă

Caracterizarea indirectă prin relaţiile cu alte personaje a lui Harap-Alb din „Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă

Caracterizarea literară a lui Harap-Alb din „Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă

Caracterizarea literară a personajelor din „Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă

Caracterizarea literară a personajului principal Harap-Alb din „Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă

Caracterizarea personajelor din „Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă

Caracterizarea personajului Craiul, tatăl lui Harap-Alb, din „Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă

Caracterizarea personajului Fata împăratului Roş din „Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă

Caracterizarea personajului Harap-Alb din „Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă

Caracterizarea personajului principal Harap-Alb din „Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă

Caracterizarea personajului Sfânta Duminică din „Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă

Caracterizarea personajului Spânul din „Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă

Harap-Alb din „Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă - personaj principal şi eponim (portret literar)

Prezentarea personajelor din „Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă (comentariu literar / rezumat literar)

Prezentarea protagonistului Harap-Alb din „Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă (caracterizarea personajului)

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com