Realizarea României Mari (1916-1918)

 

Participarea României la primul război mondial (1916-1918)

 

Tratatul de alianţă cu Antanta şi convenţia militară, semnate de Ion I.C. Brătianu în numele guvernului român şi de miniştrii marilor puteri din Antanta, la Bucureşti, în numele guvernelor pe care le reprezentau (4/17 august 1916), au asigurat cadrul juridic şi militar al participării României la primul război mondial. Tratatul recunoştea statului român drepturile asupra Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei garantându-i participarea la Conferinţa de pace în condiţii de egalitate cu aliaţii. Convenţia militară asigura România de efortul concertat al aliaţilor pe Frontul de Răsărit şi în Grecia sprijin care ar fi trebuit să o pună la adăpost de riscurile unui război pe două fronturi. Consiliul de Coroană de la Cotroceni din 14/27 august 1916 a aprobat oficial cele două documente şi intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei.

 

Campania din 1916

 

Conform planului de operaţiuni „Ipoteza Z”, trei din cele patru armate române au pornit ofensiva încă din noaptea de 14/15 august 1916 pe toată lungimea graniţei cu Austro-Ungaria. În scurt timp au fost eliberate oraşele Braşov, Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc şi Gheorghieni, armata română înaintând până în apropiere de Sibiu. În Banat a fost ocupată Orşova. Pe frontul din sud trupele bulgare au atacat în forţă şi au cucerit, până la sfârşitul lunii octombrie, Turtucaia, Silistra, Constanţa şi Cernavodă. Dezastrul de la Dunăre fusese provocat în bună parte de nerespectarea angajamentelor asumate de Antanta prin convenţia militară: întârzierea ofensivei generalului Sarrail la Salonic, care ar fi acoperit spatele armatei române imobilizând forţele bulgare; întârzierea ajutorului în armament şi muniţii; neintervenţia armatei ruse pe frontul din Dobrogea. Pe de altă parte, planul de acţiune al armatei române a fost defectuos, iar pregătirea şi dotarea acesteia lăsa de dorit.

 

Eşecul contraofensivei generalului Alexandru Averescu de la Flămânda a obligat România să oprească ofensiva în Transilvania, concentrându-şi forţele pe frontul de sud. Intrarea în luptă a trupelor germane comandate în nord de generalul Eric von Falkenhayn şi la sud de generalul August von Mackensen a creat o situaţie extrem de critică pentru România. Sub deviza „pe aici nu se trece”, generalul Eremia Grigorescu a câştigat „bătălia trecătorilor” Carpaţilor Orientali. Concentrând şapte divizii contra unei divizii româneşti pe valea Jiului, inamicul a reuşit să treacă la sud de Carpaţi.

 

România a fost invadată pe valea Jiului şi pe valea Oltului, unde trupele române comandate de generalii I. Dragalina şi David Praporgescu, inferioare numeric şi tehnic, nu au putut rezista ofensivei inamice. După bătălia de pe Neajlov şi Argeş (1-3 decembrie), Bucureştiul, părăsit de oficialităţi, era ocupat. Frontul se stabiliza în sudul Moldovei, pe linia Focşani - Nămoloasa - Galaţi, iar capitala se muta temporar la Iaşi. Două treimi din teritoriul ţării a fost ocupat de inamic. În aceste momente, când însăşi fiinţa de stat era în pericol, la Iaşi se constituia un guvern de uniune naţională, din liberali şi conservatorii democraţi, condus de Ion I.C. Brătianu. Tezaurul României era trimis în Rusia pentru a fi pus în siguranţă; se trecea la reorganizarea armatei române cu sprijinul misiunii militare aliate comandată de generalul Henry Berthelot.

 

Campania din 1917

 

Spre surprinderea inamicului, rezistenţa din Moldova a durat mai bine de un an, iar frontul românesc nu a putut fi străpuns. În vara anului 1917 începeau confruntările pe frontul din Moldova. Generalul Al. Averescu declanşa ofensiva de la Mărăşti înaintând 20 de kilometri în dispozitivul inamic. La 24 iulie, Mackensen a cotraatacat în zona Focşani - Mărăşeşti - Adj ud, dar Armata I Română, comandată de generalul Eremia Grigorescu, a reuşit să-i oprească pe germani, provocându-le pagube importante. Pe linia Carpaţilor Orientali Armata a II-a Română a apărat cu succes trecătorile. La Oituz, generalul Al. Averescu a reuşit să respingă o tentativă inamică de a pătrunde la est de Carpaţi (jumătatea lunii august).

 

Deşi armata română obţinuse victorii importante în vara anului 1917, după instaurarea regimului bolşevic în Rusia (25 octombrie / 7 noiembrie 1917), continuarea rezistenţei devenise imposibilă. Armata imperială rusă se dezintegra. Trupele ruseşti care se retrăgeau de pe front ameninţau să destabilizeze ţara, fapt ce a determinat guvernul de la Iaşi să ia măsuri pentru dezarmarea lor. Puterea sovietelor instaurată la Petrograd s-a folosit de aceasta pentru a rupe relaţiile diplomatice cu România şi a-i confisca tezaurul (13/26 ianuarie 1918). După încheierea păcii ruso-germane la Brest-Litovsk (18 februarie / 3 martie 1918), guvernul condus de Alexandru Marghiloman şi-a asumat responsabilitatea semnării tratatului de pace de la Bucureşti, cu Puterile Centrale (24 aprilie / 7 mai 1918): România pierdea Dobrogea şi culmile Carpaţilor în suprafaţă de 5.600 kmp cu 170 de sate; economic ţara era subordonată Germaniei care controla industria, comerţul, finanţele, resursele de petrol şi cereale, navigaţia pe Dunăre şi porturile fluviale iar armata română era demobilizată. Regele Ferdinand nu a promulgat legea pentru ratificarea Tratatului de pace, care a rămas astfel nul din punct de vedere juridic.

 

Deşi în mai 1918 situaţia părea favorabilă Puterilor Centrale, contraofensiva mareşalului Foch a spart frontul de pe Somme în august, iar în septembrie trupele conduse de Sarrail de la Salonic au străpuns liniile bulgare. Guvernul Al. Marghiloman a cedat locul unui guvern de generali condus de Constantin Coandă, care a decretat mobilizarea generală şi a ordonat armatei să treacă la alungarea trupelor inamice de pe teritoriul ţării. Sfârşitul războiului (29 octombrie / 11 noiembrie 1918) găsea România în tabăra învingătoare. Participarea la război, având ca scop desăvârşirea unităţii naţionale, se încheia cu un sacrificiu de sânge de aproape 800.000 de morţi, răniţi, dispăruţi, cu enorme distrugeri şi pierderi materiale. Capitala eliberată îşi primea suveranii şi instituţiile centrale la 18 noiembrie / 1 decembrie 1918.

 

Înfăptuirea Marii Unirii

 

Două procese istorice, greu de prevăzut la începutul războiului, au oferit românilor şansa realizării Marii Uniri: prăbuşirea regimului autocratic ţarist, urmată de instaurarea puterii bolşevice şi destrămarea monarhiei austro-ungare.

 

Unirea Basarabiei

 

În contextul evenimentelor politice, haosul care se instalase la est de Prut punea în pericol securitatea spaţiului basarabean unde se aflau depozite ale armatei române şi căi de comunicaţie prin care soseau muniţiile şi materialul de război furnizate de Antanta. Partidul Naţional Moldovenesc, constituit la 3 aprilie 1917, a preluat conducerea mişcării de emancipare naţională din Basarabia. Marele congres al ostaşilor moldoveni întrunit la Chişinău (2-7 noiembrie 1917) a proclamat autonomia provinciei. Au avut loc alegeri generale pentru Sfatul Ţării. Acesta a proclamat la 2/15 decembrie 1917, Republica Democratică Moldovenească, menţinând-o pentru moment ca stat autonom în cadrul Republicii Federative Ruse şi a numit ca organ executiv Consiliul Directorilor.

 

Forţele bolşevice ameninţau să ia puterea la Chişinău, iar trupele dezorganizate care se retrăgeau de pe front puneau în pericol stabilitatea în zonă. La solicitarea Sfatului Ţării, patru divizii ale armatei române au intervenit şi au restabilit ordinea. Guvernul sovietic a decis ruperea relaţiilor diplomatice cu România. La 24 ianuarie / 6 februarie 1918a fost proclamată independenţa Republici Democratice Moldoveneşti, iar peste două luni, a Basarabiei cu România. Prim-ministrul României, Al. Marghiloman, invitat la Chişinău de Sfatul Ţării a luat act în numele poporului român şi a regelui Ferdinand I, de această decizie.

 

Unirea Bucovinei

 

În toamna anului 1918 Bucovina era ameninţată cu divizarea. Curtea de la Viena urmărea să anexeze partea de nord a Bucovinei la Galiţia. Ucraina dorea să integreze teritoriul dintre Nistru şi Prut şi chiar unele teritorii dintre Prut şi Şiret, iniţiativă susţinută de ucrainienii din provincie organizaţi în formaţiuni paramilitare. Unii membri ai grupului parlamentarilor români de la Viena pledau pentru un stat bucovinean autonom în cadrul unui imperiu federalizat. Ziarul „Glasul Bucovinei” condus de Sextil Puşcariu exprima, la 22 octombrie 1918, intenţia românilor bucovineni „ca împreună cu fraţii noştrii din Transilvania şi din Ungaria, cu care ne găsim în aceeaşi situaţie, să ne plăsmuim viitorul care ne convine nouă în cadrul românismului”.

 

Adunarea Constituantă a Românilor din Bucovina întrunită la Cernăuţi în ziua de 14/27 octombrie 1918 a declarat „în numele suveranităţii naţionale”, „unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent”. A fost ales Consiliul Naţional Român condus de un comitet executiv constituit de Iancu Flondor. Guvernul bucovinean constituit a convocat Congresul General al Bucovinei, la care au participat reprezentaţii românilor şi ai minorităţilor naţionale. La 15/28 noiembrie Congresul a votat unirea necondiţionată a Bucovinei cu Regatul României.

 

Unirea Transilvaniei

 

După retragerea armatei române din teritoriile eliberate în 1916, autorităţile maghiare au luat măsuri represive extrem de dure contra populaţiei româneşti. Efectul a constat în radicalizarea mişcării de emancipare naţională exprimată prin intenţii iredentiste faţă de imperiu şi de unirea cu România. Propunerea de federalizare a statului în şase regate autonome, adresată de împăratul Carol I de Habsburg prin Manifestul „Către popoarele mele credincioase” (3/16 octombrie 1918), nu putea fi acceptată. Ca urmare, activitatea politică a românilor s-a intensificat. Declaraţia adoptată de Partidul Naţional Român la Oradea echivala cu o adevărată proclamare a independenţei. Citită de Alexandru Vaida Voievod în Parlamentul de la Budapesta a fost întâmpinată cu ostilitate de deputaţii maghiari. La Viena Iuliu Maniu prelua comanda trupelor române din armata austro-ungară (circa 60.000 militari), devenite singurele forţe de ordine în capitala imperiului.

 

La Arad s-au pus bazele, la 18/31 octombrie 1918, Consiliului Naţional Român Central, format din 6 reprezentanţi ai PNR şi 6 ai PSD. Acesta a preluat conducerea luptei de eliberare naţională şi a cerut, printr-o notă ultimativă adresată guvernului maghiar la 9 noiembrie 1918, „întreaga putere de guvernare”. Tratativele desfăşurate la Arad de C.N.R.C. cu reprezentanţii guvernului de la Budapesta au eşuat pentru că aceştia ofereau Transilvaniei doar autonomia. În ziua de 7 noiembrie a fost lansat manifestul „Istoria ne cheamă la fapte”, care anunţa convocarea Adunării Naţionale a Românilor la Alba Iulia, pentru 18 noiembrie / 1 decembrie 1918.

 

La Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia au participat 1228 de delegaţi aleşi de circumscripţiile electorale şi de toate organizaţiile românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Paralel, pe platoul din faţa cetăţii medievale, peste 100.000 de români veniţi din întreaga Transilvanie aşteptau decizia care trebuia să le anunţe unirea cu România, pentru care delegaţii fuseseră împuterniciţi să voteze.

 

Prezidată de Gheorghe Pop de Băseşti, adunarea a ascultat raportul politic prezentat de Vasile Goldiş şi a adoptat, într-o atmosferă de entuziasm general, Rezoluţia de unire. În primul său articol aceasta proclama: „Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Erau totodată formulate cerinţe referitoare la respectarea drepturilor pentru minorităţile naţionale, democratizarea vieţii politice prin introducerea votului universal, înfăptuirea unei reforme agrare radicale şi legislaţie muncitorească după modelul statelor industrializate din Apus etc.

 

Până la întrunirea Constituantei României, aceste teritorii erau administrate de două instituţii politice: Marele Sfat Naţional ca for legislativ şi Consiliul Dirigent ca for executiv, în frunte cu Iuliu Maniu. Decizia de unire a aparţinut naţiunii române care a profitat de condiţiile de la sfârşitul războiului pentru a-şi afirma dreptul la existenţă liberă în interiorul aceloraşi graniţe. Forma de realizare a fost cea democratică. Participarea României la război alături de Antanta a avut un rol hotărâtor în recunoaşterea actelor de unire înfăptuite în anul 1918.

 

Recomandări

 

Statul român de la 1859 la 1916. Proiecte şi realizări

România de la „partida naţională” la sistemul politic pluripartidist

Autonomiile locale şi instituţiile centrale în spaţiul românesc (secolele IX-XVIII)

Proiectele de realizare a statului român modern (secolul al XVIII-lea - 1859)

Redefinirea rolului statului de la primul război mondial până la planul Schuman. Situaţia României

România postbelică. Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com