Sanda Movilă

 

Sanda Movilă (pseudonim al Mariei Ionescu; 7 ianuarie 1900, Cerbu, judeţul Argeş - 13 septembrie 1970, Bucureşti) este o poetă, prozatoare şi traducătoare. Este fiica Mariei (născută Niculescu) şi a lui Ion Ionescu, mic negustor. După ce îşi ia licenţa în filologie modernă, specialitatea limba franceză, la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1924), devine funcţionară în Ministerul Instrucţiunii Publice. A fost soţia lui F. Aderca. Începe să scrie de timpuriu, iar la 16 ani îi apare o poezie în „Universul". În 1921 va fi prezentă cu versuri în „Sburătorul", unde E. Lovinescu îi dă numele literar sub care va fi cunoscută. Mai colaborează la „Flacăra", „Spre ziuă", „Năzuinţa", „Adevărul literar şi artistic", „Mişcarea literară", „Vremea", „Cele trei Crişuri", „Azi" etc. Editorial, debutează în 1925 cu volumul de poeme Crinii roşii.

 

Atrasă din copilărie de insolit, de extraordinar, Movilă obţine un anume succes de critică la apariţia primelor poeme prin sceneria exotică, cu motive japoneze, şi prin miniaturalul graţios. Parnasianismul inerent modului poetic decorativ e inundat de o muzicalitate venită din simbolism, producătoare de atmosferă stranie, cele mai sensibile aspecte fiind vaporizarea imaginilor, fluidizarea versului, liber şi adesea alb, sugerarea stărilor sufleteşti prin obsesii cromatice. În producţia lirică ulterioară, feericul se dezvoltă în fabulos, spaţiul imaginarului se lărgeşte, iar în locul figuraţiei de evantai apar motive de baladă, legendă sau roman cavaleresc. Peisajele sunt mai ales de burg medieval, cu turnuri învăluite uneori de ceţuri nordice, bântuite de stafii.

 

Cu timpul, gustul poetei pentru straniu, fantastic şi exotic începe să fie concurat de un simţ al realului, exprimat în versurile din volumul Călătorii (1946) prin visuri de cutreierare a planetei, în Fruct nou (1948) prin evocări ale coşmarurilor provocate de fascism şi prin dorinţa de implicare în timpul istoric. Proza anterioară instaurării regimului republican, îndeosebi romanele, se înscriu în perimetrul naturalismului prin interesul pentru ceea ce este ieşit din normalitate, pentru „cazuri" înfăţişând vieţi sfărâmate sau măcar traumatizate, suflete „desfigurate".

 

O caracterizare, gândită de Ada Udrescu, protagonista roma­nului Desfiguraţii (1935), se aplică tuturor personajelor repre­zentative ale romancierei: „Unde sunt sufletele noastre drepte de odinioară? Suntem desfiguraţi, desfiguraţi pentru tot restul vieţii." Fascinată în copilărie de Ludovic al Bavariei, descoperit într-un album, Ada Udrescu iubeşte în adolescenţă, simultan, doi băieţi. Înainte de a se putea decide în favoarea unuia sau a altuia, ambii sunt mobilizaţi în 1916, şi unul dintre ei, Ştefan, moare pe front. Pe celălalt, Lucian, şi-l dispută, după război, două surori, Coralia şi Nicole. Cea de-a doua şi-l face soţ cu forţa, dar este înşelată de el cu prima şi, zdruncinată psihic, se afundă în bigotism. O altă fată, Milly, prietena cea mai apropiată a Adei, îşi pierde şi ea iubitul în război. Ca urmare, suferă o traumă, care o aruncă în ghearele desfrâului. Devine morfinomană, decade din ce în ce mai mult şi de frica poliţiei îşi ia lumea în cap.

 

În cele din urmă, moare într-un hotel periferic din Iugoslavia, iar cadavrul ei e luat la Facultatea de Medicină ca material didactic. Ada însăşi, ajunsă între timp pianistă, neacceptând măritişul plănuit de tatăl ei, fuge de acasă şi se angajează, în Bucureşti, profesoară de pian la o şcoală catolică, unde superioara vrea să o călugărească. Eva­dează şi de acolo, traversează un episod erotic degradant, din care, spre deosebire de Milly, reuşeşte să lasă relativ teafără sufleteşte, spre a se consacra integral muzicii. Ceea ce ţine romanul e descifrarea plauzibilă a proceselor sufleteşti străbătute de personajele feminine.

 

Al doilea roman, Marele ospăţ (1947), reeditat cu titlul Viaţa în oglinzi (1970), e construit cu tehnica lui Proust. Grigore Olmazu, moşier, avocat, fost ministru, revede, la vârste diferite, propriul trecut. Resuscită în „oglinzile" amintirii secvenţe, momente ale idilei din liceu şi din studenţia pariziană cu fosta soţie, care avea să îl părăsească, situaţii din lagărul german de prizonieri, scene din căsnicia devenită mai infernală decât acel lagăr ori situaţii din zilele când, în drum spre Paris, ca membru al guvernului, pentru negocierea unui împrumut de stat, a cunoscut într-o gară din Iugoslavia o mirabilă rusoaică, încarnare, în mintea lui, a idealului de feminitate, în fine - o aventură bucureşteană cu o celebră actriţă franceză venită în turneu.

 

Având, după ani, sentimentul că o regăseşte pe rusoaică în cumnata lui, Giulia, o italiancă, Grigore face pentru ea o pasiune demenţială, care duce la adulter. Toate aceste amintiri se mistuie intermitent în spectacolul unui lugubru incendiu. Făcând scrum conacul, incendiul răpune şi vieţile celor aflaţi în el: soacra lui Olmazu, nebună, şi fiicele lui. Cumnata s-a împuşcat, fratele tocmai se spânzurase.

 

Şi aici, ca în Desfiguraţii, fluxurile vieţii interioare, marcate acum de mari tensiuni, de cutremurări distrugătoare, sunt dezvăluite vero­simil. Situaţia structurantă din roman - pasiunea a doi fraţi pentru aceeaşi femeie - este prefigurată în schiţă de nuvela titulară a volumului Nălucile (1945). O femeie pendulează între doi bărbaţi, care însă nu sunt fraţi, şi în Episod. În Cei trei o fată îşi dispută un băiat cu sora acestuia. Celelalte nuvele expun situaţii şi mai puţin obişnuite, ciudate sau patologice.

 

Venit să elucideze un caz, un inspector şcolar îl lasă în suspensie, amintindu-şi că tatăl său, moşier, îi împuşcase mama, găsită în pat cu vechilul (15 minute). Un bărbat doarme pe un vârf de munte între două femei, ţinându-le pe amândouă îmbrăţişate (O noapte în munţi). O femeie devine amanta unui fost profesor al ei, refuzat atunci, întâlnit pe stradă, întâmplător (Invitaţie la viaţă). O studentă deşteaptă, dar extrem de săracă, adorată de o colegă din societatea înaltă, preferă fratelui acesteia, excepţional de bine situat, pe un umil funcţionar, cu pleoape fără gene, saşiu (Jocurile mele). O minoră cu înfăţişare angelică se dovedeşte a fi o perversă (Logodnica iubirii).

 

Două nuvele, Fetiţa se pregăteşte să moară şi O picătură de sânge, descriu agonii. Romanele din perioada socialistă evocă schematic şi tendenţios, în spiritul vremii, realităţi din lumea ţărănească argeşeană dinaintea şi din timpul primului război mondial.

 

Opera

 

Crinii roşii, Bucureşti, 1925;

Desfiguraţii, Bucureşti, 1935;

Nălucile, Bucureşti, 1945;

Călătorii, Bucureşti, 1946;

Marele ospăţ, Bucureşti, 1947; ediţia (Viaţa în oglinzi), Bucureşti, 1970;

Fruct nou, prefaţă de Octav Şuluţiu, Bucureşti, 1948;

Pe văile Argeşului, Bucureşti, 1950;

O vară la Şipotul Fântânilor, Bucureşti, 1957;

Neuitatele călătorii, Bucureşti, 1958;

Câte se petrec pe mare, Bucureşti, 1962;

Versuri, prefaţă de D. Micu, Bucureşti, 1966;

Desfiguraţii. Nălucile. Viaţa în oglinzi, ediţie îngrijită şi prefaţă de Eugenia Tudor-Anton, Bucureşti, 1990.

 

Traduceri

 

• Arkadi Gaidar, Timurşi băieţii săi, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu V. Cărăuşu);

• Alina Centkiewicz, Czeslaw Centkiewicz, S.O.S. Oameni pe banchiză, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Iosif Wulin);

• Lev Abramovici Kassil, Cupa gladiatorului, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Natalia Radovici);

• Gabriela Zapolska, Imagini, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu I. Georgian).

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com