Satele târguri şi oraşele din Europa. Lumea rurală

 

Societatea românească a evoluat, de-a lungul timpului, în strânsă legătură cu schimbările care au avut loc în Europa. În secolele XIX-XX spaţiul geografic românesc s-a modernizat. Cucerirea independenţei, unificarea naţională, democratizarea societăţii s-au înfăptuit în această perioadă. În acelaşi timp statul român a asigurat minorităţilor naţionale drepturi egale cu cele ale românilor. În perioada interbelică s-au dezvoltat în România, la fel cum s-a întâmplat în Europa, o serie de grupări politice care atentau la viaţa politică democratică. Intr-o conjunctură externă favorabilă acestea au instaurat în România regimuri dictatoriale.

 

Civilizaţia romană sub Imperiu era de tip urban. Născută din transformarea oraşelor greceşti din Mediterană, sau prin crearea unor oraşe noi în Apus, reţeaua de oraşe romane prezintă trăsături comune: plan în formă de tablă de dame în jurul a două axe perpendiculare, forumul, monumente numeroase, aprovizionare cu apă prin apeducte. Roma are în perioada imperială o populaţie de cel puţin 1.000.000 locuitori. În Evul Mediu, marea majoritate a populaţiei trăia în mediul rural, ţăranii reprezentând circa 90% din populaţie. După căderea Imperiului Roman de Apus, civilizaţia urbană s-a restrâns treptat şi s-a extins civilizaţia rurală. Atunci când invaziile barbare s-au abătut asupra Imperiului oraşele s-au restrâns înconjurându-se cu ziduri de apărare.

 

Începând cu secolul al XI-lea, lumea satelor din Europa apuseană a trecut prin importante prefaceri. Una dintre cele mai caracteristice transformări o constituie mişcarea de colonizare rurală din secolele XI-XIII. Ea s-a manifestat printr-o amplă acţiune de defrişare a spaţiilor împădurite, de desecare a ţinuturilor mlăştinoase, de desţelenire a unor pământuri nelucrate, de extindere a aşezărilor vechi şi de întemeiere a altora noi. Nevoia de a hrăni un număr mai mare de oameni a avut drept efect un imens efort de creştere a suprafeţelor cultivate. Început la scară relativ modestă în Germania şi Franţa încă din jurul anului 900, întrerupt apoi de invaziile normande şi maghiare, acest proces a fost reluat cu un ritm sporit în primul sfert al secolului al XI-lea, constituind unul din evenimentele majore ale istoriei europene de până în anii 1250-1280.

 

Extinderea spaţiului cultivat a fost însoţită de creşterea randamentului în agricultură. Cererea crescândă de produse agricole îi determină pe oameni să perfecţioneze tehnici mai puţin, sau deloc, folosite până atunci. Astfel s-au realizat progrese în sistemul de înhămare a cailor şi de înjugare a boilor, cât şi în utilizarea potcoavelor din fier, care au determinat îmbunătăţiri în domeniul tracţiunii animale. În agricultură se răspândesc plugul cu cuţit din fier şi cormană, grapa, asolamentul bienal şi trienal, îngrăşămintele naturale şi cenuşa de la defrişări. În Franţa, Germania şi Spania se dezvoltă legumicultura, viticultura şi pomicultura. De asemenea se acordă o mare atenţie creşterii vitelor mari pentru tracţiune, dar şi oilor pentru lână (Anglia).

 

În secolul al XIII-lea, între cantitatea însămânţată şi cea recoltată nu se depăşeşte raportul de 1 la 4 pentru ovăz, de 1 la 5 pentru grâu, în cele mai productive zone. În aceste condiţii producătorii reuşesc cu greu să-şi creeze rezerve pentru situaţii dificile. Gospodăria ţărănească a cunoscut, de asemenea transformări însemnate. În secolele XI-XIII are loc o intensificare a procesului de restrângere a suprafeţelor deţinute de gospodăriile ţărăneşti şi de diferenţiere a ţărănimii după avere. Ca urmare a procesului de fărâmiţare, în Franţa, tipul cel mai răspândit de gospodărie ţărănească avea o suprafaţă de 3-4 ha.

 

Ţăranul medieval se confrunta cu o viaţă dură şi grea. În timp ce războaiele senioriale reprezentau unica raţiune a vieţii nobilimii, ţăranii de pe domeniile lor îi hrăneau. În schimbul dreptului de folosinţă asupra pământului, ţăranii dădeau seniorului redevenţe în bani şi în natură la care se adăugau şi obligaţiile în natură. La mijlocul secolului al XIV-lea, evoluţia societăţii europene a fost sensibil influenţată pe plan economic, social şi demografic de urmările provocate de epidemia de ciumă neagră din anii 1347-1352. Adusă de negustorii şi corăbierii italieni din Orientul Apropiat, ciuma s-a răspândit rapid în întreaga Europă. Se poate estima că un sfert sau chiar o treime din populaţia Europei a dispărut în acest flagel.

 

Târguri şi oraşe

 

În Europa apuseană, în primele secole ale Evului Mediu, declinul oraşelor de origine antică s-a accentuat. O activitate meşteşugărească şi comercială mai vie s-a păstrat în unele oraşe din Italia, din sudul Franţei şi din Spania, legate de comerţul cu Bizanţul şi cu Orientul arab. În afară de aceste oraşe, aşezările urbane cu o populaţie ceva mai numeroasă erau centrele religioase, militare şi administrative. Spre deosebire de Europa apuseană şi sud-estică, unde au supravieţuit oraşe de origine antică, în Europa centrală, nordică şi răsăriteană, pe teritoriile locuite de popoarele germane şi slave, viaţa urbană a luat naştere mai târziu, spre sfârşitul feudalismului timpuriu.

 

Originea oraşelor medievale din Europa este variată, în Europa apuseană, majoritatea oraşelor romane, după ce au dăinuit ca centre religioase, militare şi administrative, au renăscut ca centre meşteşugăreşti şi comerciale în secolele X - XI. Numeroase oraşe medievale, din Europa apuseană şi mai ales cele din Europa centrală şi răsăriteană s-au născut în Evul Mediu, prin aşezarea meşteşugarilor şi negustorilor în locuri prielnice desfăşurării activităţii lor: încrucişări de drumuri, căi navigabile, porturi, poduri, hanuri, sate în care se ţineau bâlciuri, etc.

 

Evoluţia oraşelor medievale a fost mai evidentă în regiunile cu o intensă activitate economică, în Flandra şi în Italia în primul rând, dar şi în Champagne, Normandia, Germania de Nord şi în regiunea renană, în Spania sau sudul Franţei. În interiorul acestor zone şi chiar în afara lor, nu toate oraşele au cunoscut o evoluţie identică. Cele mai numeroase sunt târgurile rurale care trăiesc în funcţie de piaţa săptămânală, de câteva activităţi artizanale şi, care, nu numără mai mult de 2-3.000 de locuitori. Dacă au condiţii favorabile, târgurile se transformă treptat în oraşe mari cu funcţii comerciale, meşteşugăreşti şi administrative. Urmează capitalele de provincii sau de dioceze cu activităţi mult mai diverse. La vârf se situează marile oraşe comerciale şi meşteşugăreşti, a căror populaţie poate atinge şi chiar depăşi, în secolul al XII-lea, 100.000 locuitori.

 

Structuri sociale şi ocupaţii urbane

 

Oraşele erau conduse de un consiliu sau sfat orăşenesc în frunte cu un primar care purta diferite denumiri: magister civium, jude, maire (Franţa), burgermeister (Germania), judeţ (Ţara Românească), jude (Transilvania), şoltuz (Moldova). Sfatul orăşenesc era ales anual şi cuprindea de obicei 12 membri: juraţi, consuli sau burgeri (de unde şi numele de pârgari, venit prin filieră săsească).

 

Suprafaţa oraşelor era restrânsă datorită existenţei incintei fortificate. Centrul oraşului era piaţa în care se afla primăria şi biserica. Străzile erau înguste iar casele înghesuite datorită lipsei spaţiului. Populaţia oraşelor din Occident nu este omogenă. Pe de o parte, în ciuda emancipării comunale, n-au dispărut vechii deţinători ai puterii: episcopi, călugări, măicuţe, seniori, cavaleri, etc. pe de altă parte, există mari diferenţe de avere între membrii celorlalte grupuri sociale. Alături de patriciatul orăşenesc şi de marii burghezi îmbogăţiţi, poate fi deja remarcată o burghezie mijlocie, a micilor negustori şi meşteşugari şi a birocraţilor de orice fel. Ucenicii şi slujbaşii, deseori originari din satele învecinate, formează „poporul de jos”. În ultimul rând întâlnim: ţărani dezrădăcinaţi, şerbi, fugari, zilieri etc.

 

Principala ocupaţie a orăşenilor era meşteşugăritul. Meşteşugarii erau grupaţi pe străzi, care purtau numele meseriei respective (strada fierarilor, măcelarilor etc.). Ei lucrau cu unelte proprii, în atelierele personale, neexistând diviziunea muncii. Erau organizaţi în bresle care asigurau calitatea şi cantitatea produselor, numărul meşteşugarilor, calfelor şi ucenicilor. În caz de război asigurau apărarea. Breslele aveau statut propriu şi erau conduse de meşteri aleşi, mulţi dinte ei ajungeau conducători ai oraşelor. La început produsele erau vândute direct iar mai târziu apar negustorii care se ocupau de comerţul intern sau extern. Pentru apărarea intereselor, negustorii se organizau în ghilde (asociaţii cu caracter general), hanse (constituite pentru frecventarea anumitor pieţe) şi companii pentru realizarea în comun a anumitor afaceri).

 

Recomandări

 

Ideologiile şi practicile politice în România

Ideologiile democratice şi totalitare în Europa

Satele târguri şi oraşele din spaţiul românesc

Reperele monografice ale unui sat medieval din secolul al XIII-lea

Diversitatea etnică şi confesională. Soluţii politice în România modernă (1859-1918)

Construcţia democraţiei şi ideologia totalitară în România. Oameni, fapte, idei

Curentele politice şi politicile culturale în Europa secolelor XIX-XX

Statele naţionale şi identitatea europeană în secolele XIX-XX

Minorităţile naţionale în România secolului XX

Politicile culturale şi românii din afara graniţelor

Instituţiile şi drepturile cetăţeneşti în România

Constituţiile României

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com