Solomon Marcus

 

Solomon Marcus (1 martie 1925, Bacău) este un matematician, eseist şi semiotician român de origine evreiască. Este fiul Simeliei (născută Herşcovici) şi al lui Alter Gherşin Marcus, croitor. Marcel Marcian şi Marius Mircu sunt fraţii săi. După ce frecventează şcoala primară şi cursurile secundare la Bacău, urmează Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucu­reşti (1944-1949). Cariera universitară, începută la Institutul Politehnic (1950-1953), e continuată la Facultatea de Mate­matică a Universităţii din Bucureşti, unde devine lector (1955), conferenţiar (1961), profesor (1966).

 

Este doctor în matematică (1956), doctor docent în ştiinţe (1968), membru corespondent (1993) şi apoi membru titular al Academiei Române (2001). De asemenea, este profesor invitat la numeroase universităţi din lume, membru în comitetul editorial al unor prestigioase publicaţii şi asociaţii din domeniul matematicii, informaticii, lingvisticii, poeticii, semioticii, din ţară şi străinătate, printre care Societatea Română de Lingvistică, New York Academy of Sciences, American Mathematical Society, funcţionează ca vicepreşedinte al Societăţii Române de Semiotică, vicepreşe­dinte al Asociaţiei Internaţionale de Studii Semiotice.

 

A colaborat la „Computaţional linguistics" (Budapesta), „Current trends in linguistics" (Haga), „Degres" (Bruxelles), „Langages", (Paris), „Pragmatic aspects of human communication" (Olanda), „Semiotica" (Olanda), „Zeitschrift fur Literaturwissenschaft und Linguistik" (Germania), „Limits" (Barcelona), „European journal for semiotic studies", precum şi la „Cahiers de linguistique theorique et appliquee", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Revista de istorie şi teorie literară", „Studii şi cercetări lingvistice", „Secolul 20", „Revue roumaine de linguistique", „Viaţa românească", „România literară", „Revista de etnografie şi folclor" etc.

 

Debutează în domeniul studiilor aplicate literaturii în 1965, la „Studii şi cercetări lingvistice", iar editorial, cu lucrarea Poetica matematică, apărută în 1970. A fost distins cu Premiul „Timotei Cipariu" al Academiei Române pentru Gramatici şi automate finite (1963), prima monografie de lingvistică algebrică pe plan mondial, şi cu Premiul „Gheorghe Lazăr" al Academiei Române pentru lucrarea Introduction mathematique a la linguistique structurale (1967).

 

Marcus este unul dintre iniţiatorii cercetărilor româneşti şi mondiale de semiotică, lingvistică şi poetică matematică, şi în general al matematicii aplicate la ştiinţele naturii şi la cele sociale, tratând, în numeroase cărţi şi în sute de articole, o serie de teme: modele analitice ale limbajului, modelarea mate­matică a unor categorii lingvistice, analogii şi diferenţe între limbajele naturale şi limbajele de programare, modelul topologic al limbajului poetic şi modelul algebric al limbajului ştiinţific, modelarea matematică a strategiei în teatru, noi tipuri de mecanisme generative (îndeosebi gramaticile contextuale), modele matematice în folcloristică, mecanismul generativ în basmul fantastic, interacţiunea datelor înnăscute şi a celor dobândite în unele modele topologice ale procesului de învăţare, modele matematico-lingvistice în domeniul artelor vizuale, semiotica diagnosticului medical, metaforele şi metonimiile în limbajul matematic, metaforele în componenta artificială a limbajului ştiinţific, comunicarea om-calculator, comunicarea diplomatică, abordarea matematică a studiului nevoilor umane, o nouă perspectivă în studiul paradoxului (de la patologie la normalitate), perspectiva semiotică în studiul indicatorilor sociali, dialogul confruntat cu simularea, calculul influenţelor şi al interacţiunilor în tendinţele globalizante din lume, metaforele teatrale în ştiinţa contemporană, relevanţa culturală şi socială a timpului fizic, biologic şi psihologic, interacţiunea crizelor globale şi a celor individuale, aspectul conflictual al comunicării umane, gramatici formale sugerate de probleme combinatorii, istoria opoziţiilor lingvistice, simbolurile ca spaţiu multidimensional, convergenţa aspectelor artistice şi ştiinţifice în semiotica vizuală, statutul logic şi semiotic al formulei canonice a mitului, tendinţa autoreferenţială în comunicarea umană, metafora ca dictatură etc.

 

În această multitudine de probleme se află şi cele privind limbajul poetic, narativitatea folclorică, statutul metaforei, strategia teatrală, structura miturilor, cât şi eseurile culturale şi filosofice cu implicaţii în toate domeniile cunoaşterii. Limbajul poetic este conceput într-o manieră intrinsecă şi numai a posteriori opus celui ştiinţific. Plecându-se de la ideea lui Pius Servien de a asocia liricul unui continuum, în contrast cu ceea ce este caracteristic limbajului ştiinţific, se dezvoltă o analiză a limbajului poetic ca structură topologică, pur calitativă, în care se distinge între constructul teoretic şi manifestările sale, între starea ideală de poeticitate şi diferitele ei aproximări textuale. Se regăsesc aici idei disparate, cum ar fi cele de teoria reprezentării (Gestalttheorie), din Umberto Eco („opera deschisă"), din Roland Barthes (pentru care „cuvintele produc un fel de continuum formal"), din formaliştii ruşi (în modul de concepere a structurilor ritmice).

 

Dacă într-o primă etapă teoria limbajului poetic este dezvoltată într-un sistem de opoziţii - o variantă a acestora va fi prezentată în Artă şi ştiinţă (1986) - luându-se distanţă critică faţă de reprezentarea distincţiei ştiinţific-poetic prin unele opoziţii tradiţionale, precum raţional - emoţional, într-o a doua etapă va fi abordată analogia dintre limbajul poetic şi cel ştiinţific, amândouă privite ca manifestări ale limbajelor de creaţie, opuse celor de rutină.

 

Numitorul comun al poeticului şi al ştiinţificului este dat de tendinţa lor comună spre o densitate cât mai mare (atât sub aspectul game, cât şi sub cel de play, pentru a folosi distincţia operată în engleză), de depăşire a logicii clasice (de pildă, importanţa crescută a paradoxului), de inevitabilă criză lingvistică (lupta cu limbajul este esenţială în ştiinţă, unde limbajul uman devine neputincios dincolo de universul macroscopic), de valorificare esenţială a metaforei etc. Teoria limbajului poetic conceput astfel evită capcanele teoriilor tradiţionale, unde raportarea poeticului la limbajul cotidian, neutru sau literar impune un statut cât de cât riguros pentru acesta din urmă, statut încă foarte controversat. Ecoul acestei cercetări poate fi urmărit în sute de exegeze, în multe ţări.

 

Marcus a dezvoltat o teorie a mecanismelor generative ale basmului fantastic, având ca punct de plecare bine cunoscuta morfologie a basmului elaborată de V.I. Propp şi dezvoltată ulterior de A.J. Greimas, Claude Bremond etc. În acest sens, sunt exploatate structurile la diferite niveluri, mult mai pronunţate în narativitatea populară decât în cea cultă. Gramatica generativă (de tip Noam Chomsky), obţinută prin detectarea recurenţelor ce definesc tendinţele de regularitate a textului este construită pe un alfabet finit de mărci semantice, mărci în a căror alegere teoriile anterioare ale lui Propp şi ale continuatorilor săi au un rol important.

 

Prezentarea cea mai completă a acestei strategii se găseşte în lucrarea Semiotica folclorului (1975), pe care Marcus o coordonează. El a susţinut încă din 1969 un punct de vedere confirmat de dezvoltarea mai nouă a ştiinţelor cognitive, conform căruia procesele metaforice sunt esenţiale şi în ştiinţă, nu numai în literatură. Pornind de la ideile lui I.A. Richards (1936) şi Max Black (1962), Marcus dezvoltă ideea de metaforă cognitivă (creatoare), în opoziţie cu cea expresivă, nu lipsite de interes fiind posibilele analogii cu teoria metaforei la Lucian Blaga. Se demonstrează că metafora cognitivă este izomorfă cu modelul cognitiv şi că în ştiinţă este tot mai importantă metafora care se constituie nu pornind de la un concept existent, ci tocmai în vederea con­stituirii unui concept (deci o metaforă de natură autoreferenţială).

 

Cele mai multe discipline informaţionale (inteligenţa artificială, teoria informaţiei, cibernetica, informatica, teoria comunicării etc.) s-au constituit pe baza unor „metafore fondatoare". O situaţie asemănătoare se prezintă în domeniul metaforei poetice: de la afirmarea expresivă a unei lumi existente se trece la instaurarea unor lumi noi, metafora fiind principala modalitate de constituire a sensurilor. În strategia personajelor teatrale punctul de plecare îl constituie asocierea la o piesă de teatru a unei matrice bidimensionale, unde liniile corespund diferitelor personaje, iar coloanele diferitelor scene. Prelucrarea acestei informaţii primare conduce la o viziune a operei dramatice care eludează dialogul, testându-i relevanţa tocmai prin absenţă.

 

Se constată că numeroase informaţii privind conflictul teatral şi relaţiile dintre personaje pot fi obţinute pe această cale, fapt care obligă la revizuirea ideii tradiţionale cu privire la importanţa dialogului în teatru, mai puţin important decât s-a crezut. Sunt apoi elaborate criterii privind statutul personajului teatral (statut foarte controversat în istoria exegezei teatrale), metode de evaluare a interacţiilor diferitelor personaje, a gradului de tensiune conflictuală (dramatică), a echilibrului dramatic, a conflictului teatral ca joc de strategie, a teatrului ca limbaj, aplicaţiile vizând teatrul antic (în special tragediile lui Sofocle), teatrul clasic (Corneille, Racine, Moliere), teatrul lui Shakespeare, teatrul modern şi contemporan.

 

Şcoala românească de teatrologie matematică s-a constituit pe baza ideilor lui Marcus, la care se fac referinţe în numeroase monografii, dicţionare, articole de specialitate din Statele Unite, Germania, Rusia, Cehia, Belgia, Brazilia, Canada, Spania, Italia, Olanda, Ungaria, Polonia, Franţa etc. Formula canonică a mitului care, în ipoteza autorului ei, Claude Levi-Strauss, dă numitorul comun al tuturor miturilor, a rămas ca o provocare intrată în atenţia sistematică a cercetătorilor abia în ultimele decenii.

 

Marcus îi consacră o monografie - The Logical and Semiotic Status of the Canonic Formula of Myth (1993), în care se arată că narativitatea mitică se sustrage logicii clasice şi se constituie ca un tip de antinomie. Contrar ipotezei lui Levi-Strauss şi contrar cu ceea ce se întâmplă în folclor, unde are loc o „rezolvare" a conflictului, în mit conflictul este perpetuat. Cercetarea interdisciplinară, cea pluridisciplinară şi cea transdisciplinară sunt proprii lucrărilor cu caracter eseistic şi filosofic ale lui Marcus. Realitatea profundă a lumii este considerată ca un flux, a cărui delimitare în părţi componente reprezintă numai o modalitate de descriere, de ordonare, care nu ţine de natura lucrurilor.

 

Abordând conceptele cele mai generale din unghiuri diferite (timpul astronomic comparat cu cel atomic, timpul lingvisticii istorice comparat cu cel geologic, timpul fizic cu cel psihic, timpul biologic cu cel al calculatoarelor), urmărind transgresarea logicii clasice şi demonstrând că paradoxul a devenit mai degrabă starea normală decât cea patologică a gândirii şi a comportamentului uman, acceptând „provocarea ştiinţei" (în dublu sens: ştiinţa provoacă filosofia şi este provocată de aceasta), Marcus tinde să ofere o descriere desfăşurată a universului, care să corespundă în cât mai mare măsură ordinii ascunse.

 

În concepţia sa, tendinţa de atenuare a unor opoziţii fundamentale, precum adevărat - fals, subiect - obiect, inert - viu, continuu - discret, ştiinţă - umanism, corespunde caracterului tot mai sincretic al culturii, care dă măsură ordinii universale. Demersul său euristic porneşte întotdeauna de la clarificarea conceptelor, de la descrierea limpede a stadiului în care se află cercetarea în chestiunea abordată (cu o vastă erudiţie, o precizie a ideilor şi o putere de sinteză ieşite din comun) şi ajunge la lămurirea propriei poziţii printr-o demonstraţie logică fără cusur.

 

Opera

 

Poetica matematică, Bucureşti, 1970; ediţia (Mathematische Poetik), Frankfurt am Main, 1973;

Din gândirea matematică românească, Bucureşti, 1975 Semiotica folclorului (în colaborare), Bucureşti, 1975; ediţia (La Semiotique formelle du folklore), Bucureşti, 1978;

Semne despre semne, Bucureşti, 1979;

Semiotica matematică a artelor vizuale (în colaborare), Bucureşti, 1982;

Timpul, Bucureşti, 1985;

Artă şi ştiinţă, Bucureşti, 1986;

Moduri de gândire, Bucureşti, 1987;

Provocarea ştiinţei, Bucureşti, 1988;

Invenţie şi descoperire, Bucureşti, 1989;

The Logical and Semiotic Status of the Canonic Formula of Myth, Quebec, 1993.

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com