Stema Ţării Româneşti

Stema Ţării Româneşti

 

Stema tradiţională

 

Cea mai veche stemă a principatului Ţării Româneşti s-a păstrat în sigiliul lui Mircea cel Bătrân din 1390, atârnat de pergamentul ce cuprinde textul tratatului de alianţă cu Polonia. Această stemă se prezintă astfel: într-un scut o acvilă spre dreapta, cu aripile strânse şi însoţită la stânga de o cruce; în colţul stâng al scutului un soare şi o lună (crai nou). Nu cunoaştem culoarea scutului, nici culoarea acvilei şi a celorlalte figuri din stemă, căci în sigiliile noastre vechi nu se indică culorile, dar este foarte probabil că scutul era albastru şi acvila neagră, crucea şi soarele de aur, iar semiluna de argint. Deducem aceasta din faptul că le găsim astfel colorate într-o stemă din 1616, cea mai veche stemă colorată existentă, şi tot astfel sunt arătate şi în sigiliile principilor ardeleni dintre 1597-1599. De altfel aceleaşi culori s-au păstrat până în timpurile mai noi pentru scutul şi figurile din stema Ţării Româneşti.

 

Reprezentarea acvilei în stema lui Mircea cel Bătrân nu este potrivită, cu regulile heraldice din acel timp, ci este o reminiscenţă din vremuri mai vechi. Aşa o găsim reprezentată şi pe primele monede româneşti, bătute de către Vlaicu Vodă pe la 1365. Suntem deci îndreptăţiţi să admitem că acest tip arhaic datează încă din timpul primului domn al Ţării Româneşti, Basarab cel Mare, care odată cu întemeierea şi organizarea statului, îi va fi întocmit şi stema. Urmaşii lui Mircea cel Bătrân au păstrat şi ei această stemă, care a fost folosită în aceeaşi formă până aproape de mijlocul veacului XVI, cu foarte mici modificări. Aceste modificări constau în faptul că crucea ce însoţeşte acvila are uneori două sau trei braţe orizontale, soarele şi luna sunt mutate în colţul drept al scutului, sau că acvila prinde cu ciocul braţul orizontal al crucii.

 

Dar în a doua jumătate a veacului XVI se face o modificare radicală. În primul rând se dă acvilei o înfăţişare mai conformă cu regulile heraldice, reprezentând-o cu aripile deschise, în atitudinea de a-şi lua zborul. De altă parte crucea, care până acum însoţea acvila, este pusă în ciocul acesteia, prinsă de braţul inferior. În sfârşit, soarele şi luna sunt despărţite, primul rămânând în colţul stâng al scutului, iar cealaltă fiind trecută în colţul drept, sau invers. De altfel de acum înainte luna nu mai este reprezentată totdeauna sub forma de crai nou, ci adeseori cu coarnele spre stânga. Astfel se fixează în mod definitiv tipul stemei Ţării Româneşti: acvila cruciată însoţită de un soare şi o lună, tip ce rămâne de acum înainte în heraldică specific pentru această ţară, primind numele de „acvila românească” (aquila valachica).

 

În acelaşi timp însă s-au făcut şi unele modificări secundare: forma scutului a devenit mai elegantă şi a început să fie timbrat cu o coroană princiară. Uneori i s-au adăugat ca suporţi doi lei - toate, influenţe heraldice apusene. De acum înainte această stemă, devenită tradiţională, intră mai adânc în uzul general, încât se menţine de-a lungul veacurilor următoare până la întemeierea regatului României şi intră şi în stema acestui regat, păstrându-se până în zilele noastre. Este adevărat că după 1859 atitudinea acvilei s-a modificat, fiind reprezentată cu zborul în jos, dar în stema actuală a României s-a revenit la vechea atitudine cu aripile deschise.

 

Stema combinată

 

Pe lângă aceasta, sigiliile domnilor Ţării Româneşti ne descoperă şi o altă stemă care a servit în diferite epoci ca stemă oficială. Ea reprezenta la început două personaje domneşti, încoronate, stând faţă în faţă şi plantând un pom. Mai târziu această stemă secundară a fost combinată cu stema tradiţională aşa că acvila cruciată, însoţită de soare şi lună, a fost aşezată în vârful pomului. Deşi tipul acesta se întâlneşte şi în veacurile XVI, XVII şi XVIII şi chiar la sfârşitul domniei fanarioţilor, el nu s-a generalizat, ci a rămas numai ca tip special pentru anumite sigilii domneşti. Pe altă parte, domnii din familia cantacuzineştilor (Şerban şi Ştefan Cantacuzino) au combinat stema tradiţională a ţării cu stema familiei lor, acvila bicefală încoronată, ţinând în gheara dreaptă un buzdugan, în cea stângă o spadă).

 

Această combinaţie s-a folosit puţin în sigiliile oficiale şi mai mult în ornamentică, iar forma ei obişnuită era: scut oval cu stema ţării, aşezat pe pieptul acvilei bicefale (pajură sau zgripţor) cantacuzineşti. Sistemul acesta a fost adoptat mai târziu în veacul XIX de către toţi domnii Ţării Româneşti. Astfel, Grigore Ghica (1822-1828) şi Alexandru Ghica (1834-1842) au introdus în stema ţării armele familiei lor: o serie de şase lacrimi de argint (aluzie la uciderea lui Grigore Ghica, domnul Moldovei, în 1777). Gheorghe Bibescu (1842-1848) a pus şi el în stema ţării armele familiei sale: în primul cartier, pe albastru, un căprior de argint, având între braţe o stea de argint; al doilea cartier fasciat roşu, auriu şi albastru. Iar Barbu Ştirbei (1849-1856) a procedat la fel introducând armele foarte asemănătoare ale familiei sale, de aproape înrudită cu familia Bibescu: în primul cartier, pe albastru, un căprior de argint având o stea de argint între braţe; în al doilea, pe argint, o carte de aur deschisă.

 

Şi din punct de vedere al ornamentării stemelor s-au introdus în acest timp oarecari inovaţii. Astfel, încă spre sfârşitul veacului XVIII apare pavilionul căptuşit cu hermină, precum şi panopliile de arme, drapele şi instrumentele muzicale, care conform modei de atunci împodobesc stema de jur împrejur. Este interesant de constatat că pe câtă vreme în veacul XVIII şi la începutul veacului XIX stemele sunt încărcate cu tot felul de podoabe cu caracter militar, cele de după 1822 sunt dimpotrivă sobru ornamentate şi artistic executate. Spiritul războinic, care a predominat în Europa în epoca napoleoniană, a făcut loc unui curent doritor de pace, de linişte şi de armonie socială, care se manifestă şi în arta heraldică.

 

Stema în literatură

 

Pentru completarea informaţiilor ce am dat mai sus despre evoluţia stemei Ţării Româneşti, credem interesant să arătăm în câteva cuvinte şi contribuţia ce o poate aduce literatura noastră veche în această privinţă. În manuscrisele noastre vechi şi în cărţile tipărite începând cu anul 1508 şi până la 1821, se află numeroase reproduceri ale stemelor Ţării Româneşti, Moldovei şi Ardealului. Aceste reproduceri sunt adeseori însoţite de scurte expuneri versificate, cuprinzând descrierea sumară a figurilor din stemă şi laude la adresa domnului şi dinastiei. Ele sunt intitulate „stihuri în stema domniei” sau „stihuri pe herbul ţării” sau „versuri politice asupra stemei” şi poartă uneori chiar semnătura autorului.

 

Cercetând mai de aproape „stihurile” privitoare la stema Ţării Româneşti constatăm, că peste tot locul, acvila cruciată este arătată drept corb, ceea ce însemnează că veacuri de-a rândul atât cărturarii cât şi persoanele oficiale au interpretat greşit tipul heraldic din stema tradiţională a ţării. Din această cauză, desigur, aflăm o astfel de interpretare şi la unii scriitori străini, care au vorbit în trecut despre stema Ţării Româneşti.

 

lată acum câteva din aceste „stihuri”: în pravila lui Matei Basarab tipărită la Govora în 1640, stema ţării este însoţită de următoarele „Stihuri la prea luminata stemă a milostivilor domni Basarabi”: „Faţa aceasta drept stemă pasere corb poartă, / Pe de-asupra al căruia sbor coroana acum atârnă. / El arată pe al unei case prea luminate şi prea antice, / Pe al casei neamului Basarab, prea viteazul / Bărbat cu sceptru ce nu fără spor pe tron se vede... / Urii Năsturel de la Fiereşti.”

 

În cartea Mărgăritare (de Sf. Ioan Gură de aur) tipărită sub Brâncoveanu în 1692, găsim următoarele „Versuri politice 8 asupra stemelor luminatului şi înălţatului Domn Io Constantin Basarabă Voevod”: „Semnul domniei corbul ieste cu cruce, / Pren care de sus tărie Doamne îţi aduce, / În scaunul strămoşilor în care acum domneşti / Al celor ce-s în laudă vechilor Băsărăbeşti. / Puterea dară cea de sus care te-au coronat / Cu domnia aceasta şi vrednic te-au arătat, / Întărească şi te adaogă cu domnie slăvită / Cu pace şi cu linişte, cu viaţă norocită. / Mică şi plecată slugă Măriei Tale, Radu Logofăt.”

 

Abia în „stihurile” compuse pe la 1818 de Iancu Văcărescu, se revine asupra acestei interpretări greşite, lăsându-se a se înţelege că în clasa conducătoare şi-a făcut drum părerea, că pasărea din stemă este în realitate o acvilă.

 

În „Oda la pecetea ţării”, pentru ediţia din acest an a Codului lui Caragea, Văcărescu lăudând vitejia românilor spune: Pajura sfântă ea ş-aici, / Ca-n multele provinţii, / Lesne-a supus pe daci voinici / Cu dreptul biruinţii. /Dar mai târziu / Românul suflet s-a adus / Singur la moleşire / Ştiind tot neam a-i fi supus / A izbândi el, fire. / De aceea are în stemă un / Corb ce-n petece odihnit / A sta se mulţumeşte, / Cu-n semn de lege dăruit / În gură-i se păzeşte... / Ah de-am putea-a ne dobândi / Şi câte-avem pierdute! / Atunci ce duhuri n-ar gândi, / Ce guri ar mai fi mute? / Atunci şi acest corb serman / Iar acvilă s-ar face / Şi-orce român ar fi român, / Mare ’n război şi pace.

 

Părerea lui Văcărescu a prins tot mai multă consistenţă odată cu mişcarea de renaştere naţională din veacul XIX şi astfel în scurt timp ideea că pasărea din stemă este un vultur (acvilă) s-a generalizat în clasa noastră cultă. Iar în textele legale privitoare la stema ţării se va menţiona totdeauna „vulturul”, nu corbul.

 

Recomandări

 

Stema României

Stema Moldovei

Stema Ardealului

Sigiliu cu stema României

Stemele unite ale ţărilor române

 
 
Taguri:
Liste:
 
 
 

 

crispedia@gmail.com