Poemul Aci sosi pe vremuri face parte din volumul Pe Argeş în sus (1923), considerat de critica literară reprezentativ pentru creaţia artistică a lui Ion Pillat. George Călinescu a afirmat că această poezie constituie capodopera lirică a lui Pillat, creaţie „graţioasă, mişcătoare şi indivizibilă paralelă între două veacuri, înscenare care încântă ochii şi în acelaşi timp simbolizare a uniformităţii în devenire”.

Semnificaţia titlului

Titlul este cu totul original şi inedit, deoarece este alcătuit dintr-o propoziţie, prin care poetul comunică ideea centrală a poemului şi anume apropierea până la identificare a trecutului cu prezentul, două valori ale existenţei umane plasate într-un spaţiu şi un timp neidentificate. Adverbul în forma populară „aci”, verbul „sosi” la perfectul simplu şi locuţiunea adverbială de timp „pe vremuri” sugerează ideea că existenţa umană se bazează pe experienţe repetabile, reluate şi retrăite de fiecare generaţie în parte, care simte şi trăieşte viaţa asemenea predecesorilor.

Structura şi compoziţia textului poetic

Poezia Aci sosi pe vremuri este structurată în 19 distihuri (strofe de câte două versuri) şi un monovers în final, care se constituie într-o concluzie ce sugerează esenţa ideatică a discursului liric.

Primul distih defineşte spaţiul spiritual al strămoşilor săi prin metafore – „casa amintirii cu-obloane şi pridvor” -, la poarta căreia „Păienjeni zăbreliră” intrarea, ţesând o pânză fină, care simbolizează curgerea implacabilă a timpului.

Al doilea distih ilustrează ideea că viaţa patriarhală a strămoşilor a rămas încremenită în timp – „hornul nu mai trage alene din ciubuc”-, casa amintirii păstrând memoria unor vremuri zbuciumate, de pe când „luptară-n codru şi poteri, şi haiduc”. Poetul imprimă o culoare arhaică locurilor natale, care păstrează neşterse amintirile dragi.

Ion Pillat

Distihurile următoare compun o lume de mult apusă, Pillat imaginează o sensibilă şi emoţionantă poveste de dragoste, pe care o trăiseră bunicii săi. Idila reflectă puritatea sentimentelor din vremuri străvechi, atunci când bunica lui, „Calyopi”, venise cu „berlina” (trăsură de patru locuri, închisă, în formă de cupeu)ca să se mute definitiv acasă la „bunicul meu”, care i-a recitat, romantic, poezia Le lac a lui Lamartine şi versuri din Sburătorul lui Ion Heliade Rădulescu. Imaginea vizuală a bunicii păstrează atmosfera şi moda acelor timpuri, ea era o tânără „subţire”, îmbrăcată „în largă crinolină” (fustă largă şi lungă, susţinută de cercuri subţiri de oţel)şi îl asculta „tăcută, cu ochi de peruzea” pe bunic, trăind amândoi o puternică şi pură emoţie erotică: „Şi totul, ce romantic, ca-n basme, se urzea”.

Cheia ideatică a întregii poezii este distihul următor, „Şi cum şedeau… departe, un clopot a sunat, / De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.”, în care nostalgia curgerii implacabile a timpului este dublată de eternitatea sentimentului de iubire, idee evidenţiată prin schimbarea timpurilor verbale, înlocuind imperfectul „şedeau” cu perfectul compus „a sunat”.

Punctele de suspensie, adverbul de loc „departe”, imaginea auditivă a clopotului marchează paralelismul dintre timpul iubirii, care este veşnic şi timpul real, care-şi urmează curgerea ireversibilă, viziune accentuată şi în strofa următoare: „Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână… / De mult e mort bunicul, bunica e bătrână”. Se simte aici influenţa lui Horaţiu, amintind de nostalgia curgerii timpului în mod implacabil şi ireversibil, de efemeritatea vieţii omului, pentru care sugestiv este memorabilul vers: „Eheu! fugaces… Labuntur anni” („anii fug, se scurg repede”).

Poetul meditează în continuare asupra propriei existenţe, utilizând persoana a II-a singular, ca şi când s-ar adresa unui interlocutor, sugerând capacitatea eului liric de a se detaşa de omul muritor, poezia fiind construită pe baza formulei estetice a liricii rolurilor: „Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete / Te vezi aievea numai în ştersele portrete // Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta, / Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita…”. Reiese din aceste versuri ideea succesiunii generaţiilor, poetul se regăseşte în portretele strămoşilor şi este cutremurat de timpul necruţător, de fiinţa umană perisabilă în care trăieşte numai amintirea, singura care poate opri trecerea vremii.

Strofa a treisprezecea începe cu o comparaţie temporală, ilustrată prin adverbul de timp pus la gradul comparativ de egalitate, „Ca ieri”, sugerând o paralelă între trecut şi prezent. Întocmai cum sosise bunica lui, Calyopi, gingaşă şi emoţionată, în casa bunicului, aşa vine – iubita acum, fără să ştie că repetă întocmai experienţa erotică a înaintaşilor. Poetul păstrează” epitetul „subţire” pentru tânăra de acum care vine pe acelaşi drum, „prin lanul de secară”, călcând sprinten pe „nisipul pe care ea sări”, imaginea trecută a bunicii fiind actualizată şi foarte recentă în amintirile poetului.

El o întâmpină, asemenea bunicului pe vremuri, recitându-i poeme din creaţia artistului francez Francis Jammes şi din Balada lunei a poetului simbolist Horia Furtună, poeţi prin care se sugerează încă o dată curgerea timpului. S-au schimbat numai personajele cuplului erotic, dar acestea păstrează obiceiurile, trăirile, emoţiile, „sufletul oamenilor şi drumul lor de viaţă rămân aceleaşi” (Tudor Vianu). Versurile recitate de bunic aparţineau unor poeţi romantici, iar cele recitate de nepot unor poeţi simbolişti. Iubita, ca şi bunica în vremuri de demult, îl ascultă gânditoare, „cu ochi de ametist”.

Ultimul distih al poeziei, care constituie un refren ideatic, amplifică tristeţea poetului privind neputinţa umană în faţa timpului şi în faţa morţii: „Şi cum şedeam… departe, un clopot a sunat / – Acelaşi clopot poate – în turnul vechi din sat…”. Viaţa şi moartea sunt două valori esenţiale ale existenţei umane, simbolizate de imaginea auditivă a clopotului din vechiul turn, ca simbol al timpului trecător, pe care-l poate încremeni numai iubirea, idee susţinută de monoversul care încheie poezia: „De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”. Nicolae Manolescu a evidenţiat ideea repetabilităţii experienţelor de viaţă, „timpul bunicilor s-a scurs în timpul nepoţilor care iau totul de la început în forme imperceptibil modificate”.

Ideea de timp este ilustrată prin raportarea trecutului la prezent şi a prezentului la trecut şi este realizată prin câteva elemente stabile: spaţiul şi timpul nedefinit, contopind trecutul şi prezentul în existenţa umană: „aci”, „pe vremuri”, „acuma”, „pe-acelaşi drum”.

Poetul este prezent în poezie, într-o lirică a rolurilor, prin persoana I, referindu-se la eul liric, „am şoptit”, „am spus”, „şedeam”, prin persoana a II-a, folosită în relaţia cu un interlocutor, „vii acuma tu”, „calci”, „ai ascultat” şi la persoana a III-a prin care sunt numiţi predecesorii, „i-a recitat”, „Ea-l asculta”, „şedeau”.

Eugen Lovinescu, referindu-se la universul poetic al lui Ion Pillat, remarca pietatea lui faţă de familia şi moşia sa, ilustrând „patriarhala casă a bunicului, de la putina de unde îşi lua baia cu foi de nuc, până la ceasul lui de pe masă, […] bunica şi mai ales bunicul domină această poezie domestică”.

Distibuie pe: