Adormirea Măriuţei, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Adormirea Măriuţei, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Luceafărul”, nr. 18 din 15 septembrie 1959.

A apărut pentru prima oară în volum în File din cartea naturii în 1959.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Sărbătoarea Constantin şi Elena cade către sfârşitul lui mai, când primăvara e pe ducă, dar tot mai are încă destule flori şi prin grădini şi pe câmp. Prin grădini iasminul abia acum înfloreşte, trimiţând până departe mireasma lui dulce şi tare, din delicatele lui mici potire albe. Bujorii, gherghinele şi-au dezvelit în soare florile aprinse, mari şi roşii. Garoafele sângerii miresmează uşor straturile şi adieri subţiri din parfumul lor pătrund până în suflet. Vioaiele albe şi roşii, cu rozetele cărnoase, delicate, abia şi-au deschis câte-un ochi; ele vor înflori pe îndelete, dar aerul e plin de pe-acum de mirosul lor. Peste toate se ridică şi pluteşte ca o ceaţă nevăzută mireasma rezedei înflorite de curând, mărunţel şi sfios, peste care au dat năvală sute de albine, zăpăcite de-atâta dulceaţă.

Da, grădinile sunt încă în floare şi către sfârşitul lui mai, iar câmpul nu rămâne în urma lor. În iarba înaltă, ce se apropie de coasă, înfloreşte acum ochiul boului în fire singuratece, sau în tufe, cu petalele desfăcute şi albe, cu miezul rotund şi galben, cât un bănuţ de aur nou – un fel de crizantemă sălbatică ce împodobeşte, de-acum până la coasă, luncile şi fâneţele. Se ridică cutezător ciucurul roşu al trifoiului, deşi numai culoarea e de capul lui, încolo n-are nicio aromă. Înfloreşte acum coada şoricelului – o floare în ciorchine albe, cu mireasmă dulce, care aduce aminte de iasmin. Şi se ridică sau se leagănă, în rând cu iarba undulată de vânt, pâlcuri de sânziene galbene şi albe, cu mirosul lor pipărat şi ameţitor.

După un obicei vechi al satului, în ziua praznicului de Constantin şi Elena se ţinea examenul de sfârşit de an. Venea vara şi cei mai mulţi părinţi aveau nevoie de copiii lor sa-i trimită cu vitele la păşune, sau cu noatinii.

Ca de obicei, şi în anul ăsta, cu o zi înainte de examen, dascălul ieşi cu şcolarii pe câmp, să aducă cele mai mari ramuri verzi din pădure, iar ceilalţi să adune flori, să împodobească şcoala. De câte ori plecau din clasă şi din curtea şcolii, la excursie pe câmp, fiecare şcolar şi şcolăriţă îşi avea tovarăşul, acelaşi de la întâiul drum.

Acum, în preziua praznicului, când porni dascălul cu toţi şcolarii la câmp, Anuţa Surdului se trezi singură, fără tovarăşă. Se zăpăci că nu ştia ce să facă. Se uita în dreapta, se uita în stânga: toate copilele aveau tovarăşe, niciuna nu era singură.

Distibuie pe: