Deşi în antichitate Dacia era cunoscută mai întâi ca o provincie bogată în aur şi în alte minerale, economia ei de bază a constituit-o însă agricultura şi păstoritul. Avem puţine documente arheologice rămase în legătură cu această principală ramură de producţie.

Progresul tehnicii agricole, producţia de cereale, creşterea vitelor şi pomicultura, precum şi dezvoltarea unor alte relaţii agrare de tip sclavagist, au fost determinate în Dacia de noua orânduire a formei de exploatare, introdusă odată cu cucerirea provinciei. Dezvoltarea ulterioară a formelor de proprietate funciară a avut o influenţă determinantă. Tot pământul Daciei fiind considerat ca pradă a poporului roman (ager publicus), s-a măsurat şi s-a cadastrat în vederea unei noi repartiţii şi exploatări (centitriatio).

Veteranii şi cetăţenii romani au putut obţine loturi din cel mai bun teren agricol, iar o parte din pământ s-a arendat peregrinilor şi chiar unor băştinaşi. Armatei i s-au repartizat de asemenea, importante teritorii muncite de către băştinaşi, obligaţi a preda cereale şi alte produse garnizoanei de care depindeau. Importante regiuni agricole, miniere şi de păşunat au fost transformate în domenii imperiale şi exploatate prin arendare.

O parte a pământului din regiunile mărginaşe şi din ţinuturi puţin productive (ager tributarius)s-a lăsat pe seama dacilor, împovăraţi cu diferite obligaţii fiscale, corvezi etc. Astfel, marea parte a populaţiei locale şi-a pierdut propriul său pământ, pe care îl va munci pentru cuceritori, în situaţia unor ţărani dependenţi (un fel de coloni) sau chiar ca sclavi agricoli. Cu excepţia domeniilor imperiale, Dacia cunoaşte, la început, numai proprietatea funciară mică şi mijlocie, dar mai târziu, se va forma şi marea proprietate particulară.

Pe lângă proprietatea funciară individuală a ţăranilor băştinaşi, destul de dezvoltată în secolele II-III d.Hr., deşi nu avem documente directe, s-a emis ipoteza existenţei de obşti săteşti,în sânul cărora existau condiţii obligatorii de folosire în comun a pământului arabil şi a păşunilor. Dintr-un anumit punct de vedere, organizaţia în obşte convenea stăpânirii romane, pentru operaţii privind strângerea dărilor, prestaţii şi recrutarea de soldaţi.

Nu trebuie să pierdem însă din vedere faptul, că aceste obşti, situate în ţinuturi retrase, puteau constitui adesea focare de răscoale ale populaţiei autohtone. La destrămarea obştilor şi a legăturilor tribale au contribuit, alături de intensificarea circulaţiei băneşti şi interesele de securitate ale stăpânirii romane. Mulţi dintre veterani erau împroprietăriţi ca possessores în teritoriile acestor obşti şi astfel contribuiau la dizolvarea lor.

Tendinţa celor mai mulţi dintre veterani şi colonişti era aceea de a se stabili în teritoriile oraşelor cu drept italic, unde beneficiau de importante avantaje fiscale. În aceste teritorii se va dezvolta, în primul rând, proprietatea mică şi mijlocie pe care aceşti posesori funciari o lucrau cu câţiva sclavi sau cu munca plătită, liberă şi ieftină, furnizată de ţăranii daci ce se ruinau.

Dezvoltarea relaţiilor de marfă-bani, precum şi înrădăcinarea instituţiilor social-politice romane, au produs o însemnată diferenţiere în sânul ţărănimii băştinaşe. Aceste transformări sprijineau formarea marii proprietăţi funciare pe seama ruinării micii proprietăţi ţărăneşti. Marx a explicat ştiinţific acest proces, arătând cum modul de producţie bazat pe mica exploatare, în condiţiile orânduirii sclavagiste, îşi creează, la un anumit nivel al dezvoltării sale, mijloacele materiale pentru propria sa distrugere. Marea proprietate funciară particulară, deşi slab dezvoltată, a existat totuşi şi în Dacia.

În vecinătatea unor mari oraşe ca Sarmizegetusa şi Apulum, se întâlnesc ruinele unor impunătoare ferme sclavagiste (villae rusticae), care-şi desfăceau produsele lor în aceste centre urbane. Ele aparţineau unor proprietari de seamă şi, prin grija unui villicus erau exploatate, mai cu seamă prin sclavi, poate şi prin munca plătită şi liberă a ţărănimii ruinate. Acest villicus se găsea ca reprezentant al stăpânului ce locuia mai mult la oraş. Cea mai tipică dintre aceste ferme sclavagiste se găseşte la Hobiţa, lângă Satmizegetusa.

Ea ocupă un punct central în mijlocul domeniului agricol şi pastoral pe care-l exploata. Este înconjurată de un zid şi un turn de supraveghere şi apărare, în curtea ei putându-se pune la adăpost turmele şi întreaga avere mobilă a proprietarului. Stăpânul poseda aci o casă confortabilă, magazii, grajduri şi locuinţe pentru sclavi şi lucrători angajaţi cu plată, cu care îşi exploata domeniul. Vecinătatea capitalei provinciei îi oferea posibilitatea ca să-şi desfacă uşor produsele pe piaţa locală.

Diferite izvoare literare şi arheologice privitoare la Dacia preromană arată aci o dezvoltată cultură a cerealelor. Cu transformarea ei în provincie romană, Dacia devine de la început un grânar al imperiului pentru alimentarea trupelor din provinciile răsăritene. Nu este exclus, ca cerealele de aci, în vremuri de criză, să fi fost trimise până la Roma. S-a arătat mai sus că, „papirusul Hunt” menţionează despre contribuţia în cereale (annona)impusă populaţiei dacice, încă din perioada războaielor lui Traian cu Decebal, Regiunile de câmpie ale Banatului şi Olteniei furnizau cele mai multe cereale statului.

Se foloseau de predilecţie unelte agricole din fier, metal ce se distruge uşor în pământ, ceea ce face ca să avem azi puţine atare obiecte. S-au descoperit totuşi vârfuri de pluguri triunghiulare din fier (Hobiţa, Lechinţa, Răcari etc.), sape, cazmale, greble, coase etc., care în marea lor majoritate nu sunt încă studiate. Aceste unelte sunt în general grele şi grosolane şi confirmă prin aceasta observaţia făcută de Marx asupra uneltelor de muncă ale sclavilor: „Este deci un principiu economic în acest mod de producţie; de a nu utiliza decât instrumentele de muncă cele mai brute şi grosolane, care tocmai din cauza formei lor greoaie pot fi distruse cu greu. Populaţia din regiunile sărace mai folosea încă şi unelte agricole confecţionate din lemn.

Din domeniul culturii plantelor posedăm ştiri importante despre cultura viţei de vie. Pe teritoriul Daciei romane s-au descoperit numeroase monumente săpate în piatră (inscripţii şi basoreliefuri) cu reprezentări ale zeilor protectori ai viticulturii, ca Bacchus, Liber şi Libera. Testamentul unui necunoscut gravat pe o piatră din Sucidava aminteşte de două iugera de vie şi o casă, lăsate cu drept de uzufruct îngrijitorului care-i va păzi mormântul. Textul unei tăbliţe cerate de la Alburnus Maior menţionează într-o listă de alimente, două feluri de vinuri ce se consumaseră: merum şi vinum. Primul costa scump şi era probabil vin de import, pe când cel de-al doilea, fiind mai ieftin, constituia un produs al podgoriilor dacice.

Ştiri literare, diferite tablouri de pe columna traiană şi frecvenţa cultului lui Silvanus Silvester arată că pădurile de felurite esenţe ocupau o mare suprafaţă din teritoriul Daciei. Deşi ne lipsesc ştiri directe, este probabil că lemnul de calitate se transporta cu plutele în porturile dunărene, de unde putea fi. Încărcat pe corăbii, spre a fi exportat spre ţinuturile Mediteranei lipsite de păduri.

Creşterea vitelor constituia o veche îndeletnicire a populaţiei locale, ocupaţie documentată şi în diferite tablouri ale columnei lui Traian. Existenţa unor întinse pascua ca făcând parte din patrimoniul imperial, exploatate prin arendare, aduc de asemenea dovada acestei îndeletniciri dezvoltate în vremea stăpânirii romane. Rasa cailor iazigi, mult căutaţi pentru trupele de cavalerie romană, este cunoscută şi în Dacia romană.

Distibuie pe: