Cu o adâncă recunoştinţă, urmaşii au zis acestui Alexandru: „cel Bun”. A fost bun faţă de ţară, pentru că n-a tăiat, n-a prigonit, n-a nedreptăţit pe nimeni, şi totuşi a ştiut să-şi stăpânească boierii fără să mişte împotriva lor buzduganul sau să ascută sabia călăului. A fost bun faţă de străini fiindcă n-a început niciodată un război nedrept şi n-a călcat niciodată o legătură încheiată şi întărită cu jurământ de dânsul; dar pentru „dreptăţile” lui şi ale ţării lui, el” a fost totdeauna, şi atunci când îl împovărau bătrâneţile şi moarte-al chema spre odihnă, un ostaş neadormit, viteaz şi iute.

De la început, având să aleagă între unguri, de care abia se dezlipise Moldova şi care-l atingeau la un singur hotar şi acela de munte, lesnicios de apărat, şi între poloni, care înfăşurau din două părţi, de sus şi de la răsărit, ţara, el alese pe aceştia din urmă. Li se închină şi le dădu ajutoare, care se luptară cu cavalerii teutoni, departe, în Prusia, lângă cetatea Marienburg, unde ai noştri găsiră cu bucurie păduri, în care ştiură iarăşi să ispitească pe duşmani, acoperindu-i apoi cu ploaia de moarte a săgeţilor (1410). În dosul lui, doi ani după această luptă, regele Poloniei se înţelegea cu împăratul Sigismund, şi el rege, al Ungariei, pentru a împărţi Moldova dacă domnul ei n-ar voi să ajute pe creştini în lupta cu turcii, pe care cu adevărat n-o începură însă niciodată (Tratatul de la Lublau din 1412).

Alexandru cel Bun rămase însă neschimbat, şi nimeni nu îndrăzni să încerce împărţirea, care se putea scrie mai lesne cu condeiul decât cu sabia. Păstrând însă credinţa, el ştia să şteargă rămăşiţele ruşinoase ale trecutului, să se înalţe necontenit înaintea craiului prieten. El încheie legăturile cu dânsul altfel decât înaintaşii săi şubrezi şi se înfăţişează în ele ca „domn”, nu ca „voievod” supus.

Odată, pentru un nou împrumut, el căpătă şi zălogirea Pocuţiei, cu vestitele ei oraşe întărite, Sniatinul şi Colomeia, pe când înainte de dânsul se vorbise şi de părăsirea ţării Sepenicului. O înaltă doamnă din sânge crăiesc, Ryngalla, i-a fost soţie, aducându-i măcar cinstea de la început, dacă nu fericirea în casă, căci Ryngalla părăsi după câtva timp, plecând fără nici un copil, pe soţul ce nu voia să se lepede de legea lui ortodoxă, cu toate că în Baia el făcuse o biserică, o mânăstire, un episcopat catolic.

Încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, Alexandru încheiase prin cucerirea Chiliei, la Dunărea de Jos, graniţa de miazăzi a ţării, pe care tatăl său, Roman, se lăudase mai mult că a întins-o până la mare. Ceva mai târziu, fără să se lupte cu genovezii, el îşi aşeză pârcălabii în Cetatea-Albă, de la gura Nistrului, al doilea turn puternic al acestei graniţe ameninţate. El ajută domnii munteni să-şi cucerească moştenirea părintească, dar ştiu să respingă pe acelaşi ocrotit de dăunăzi – Dan al II-lea – când el veni să ceară cu armele malul Dunării-de-Jos (1429).

Turcii, care porunceau adesea în Ţara Românească, până la graniţele căreia ajunsese, trecând peste Bulgaria, în întregime supusă, fură şi ei respinşi când corăbiile lor de război se iviră sub zidurile, bine întărite de pricepuţi meşteri străini, ale Cetăţii-Albe. În cei din urmă ani ai vieţii sale chiar, Alexandru risipi, în iunie 1432, o oaste turcească ce-i venise în ţară trecând pe la munteni. Şi tot atunci, 1432, mântuind această socoteală, el merse în fruntea oştirii sale, ca să ia în stăpânire înaintea morţii Pocuţia. Când închise în sfârşit ochii, în vara anului 1433, el n-avea nimic de cerut nimănui şi nu era dator cu nimic.

Prin îngrijirea lui, boierimea fu aşezată în trepte şi ranguri. Pe lângă vechile mănăstiri, Neamţul şi Bistriţa, întemeiate de călugări munteni care învăţase la dascăli sârbi, fugari de peste Dunăre înaintea turcilor, el clădi Moldoviţa, chiar lângă Baia, şi Pobrata, mai jos, în aceleaşi părţi de munţi. Până la el, Patriarhia grecească din Constantinopol nu voise să recunoască pe mitropolitul Iosif din sânge domnesc, căruia Petru-vodă îi dăduse supravegherea noii Biserici moldoveneşti, şi ţara se afla sub blestemul arhiepiscopului Ieremia, trimes de patriarh. Alexandru ridică pedeapsa afurisaniei fără să jertfească pe Iosif, care împodobi şi mai departe cel dintâi scaun bisericesc al Moldovei. Reşedinţa Mitropoliei fu strămutată, împreună cu oasele sfântului Ioan cel Nou, de la Cetatea-Albă la Suceava, care rămase de acum o capitală statornică.

În Roman se făcu o episcopie, al cărui păstor fu supus mitropolitului. Drumurile de negoţ fură ţinute totdeauna deschise, şi privilegii de asigurare, pentru vămi, se dădură negustorilor străini. În treizeci de ani, floarea culturii înflorise pretutindeni din ţărâna frământată de luptele folositoare, şi nu de cele netrebnice. Prin patriarhul acesta, care murea în siguranţa biruinţei şi în binecuvântarea faptelor sale bune, Moldova-şi găsise al doilea întemeietor, şi cel mai mare.

O nouă stare a lucrurilor se întemeiază însă totdeauna prin cel puţin doi stăpânitori. Unul clădeşte, celălalt, venind la rândul său, apără clădirea de pornirile duşmane ce se năpustesc neapărat asupră-i când s-a dus ziditorul. Lui Alexandru, în gândurile lui asupra viitorului, şi ţării, în desfăşurarea înfloririi ei, le trebuia deopotrivă un vrednic moştenitor al coroanei moldoveneşti.

Dacă din căsătoria strălucită cu Ryngalla s-ar fi născut un fiu, pe care polonii l-ar fi sprijinit din răsputeri, urmarea în domnie a acestuia ar fi fost mai asigurată. Alexandru lăsă însă o spuză de feciori şi de fii din flori, care se numeau atunci singuri, în deosebire de ceilalţi: „copii”. Întâi fusese însurat cu o străină, de bună seamă polonă, pe care o luase în zilele sale nenorocite, de tinereţe pribeagă; Margareta se odihni sub lespezile marii, frumoasei biserici catolice din Baia. De la dânsa n-avu el urmaşi. Viind în ţară ca domn, Alexandru luă pe Ana sau Neacşa, de care se despărţi mai târziu – Ana poate să-i fi fost numele de călugărie, căci o doamnă care pleca de la curtea soţului ei se călugărea – şi care muri abia în 1427, fiind înmormântată la Bistriţa.

Cu dânsa avu el, pe lângă o fată, pe care o numi Vasilisa – Regina adică – şi un băiat – cel dintâi – căruia nu-i putea da alt nume decât pe acela al părintelui său, Roman. Roman trăi însă puţină vreme: ultima oară el mai este pomenit în hrisoavele părintelui său în aprilie 1409; dar peste câteva lui se năştea, în ziua de Sf. Ilie, al doilea fiu, căruia i se zise după hramul ce se serba la naşterea sa.

Ryngalla nu suferi la curte pe acest copil al alteia, şi fireşte că tot în întuneric şi, mai mult, în taina păstrată de mamele lor şi de câţiva credincioşi numai crescură: al treilea fiu, Ştefan, al unei Stanca, numit aşa după unchiul ce bătuse pe unguri la Hârlău, al patrulea, Petru, al Marinei lui Marin, care fu şi mama unei fete, Petru, care amintea pe celălalt unchi, învingătorul polonilor în codrul Bucovinei; mai târziu numai se născu un Alexandru, care ar fi dus mai departe numele tatălui său, dacă n-ar fi fost răpit de moarte încă în ultimii ani ai acestuia.

Când Ryngalla se duse, Alexandru chemă pe Ilie în odăile domneşti, îi scrise numele în hrisoave, îl făcu ajutorul său în cârmuire, îl puse să iscălească, dând astfel o chezăşie şi pentru vremea când va domni Ilie, actul prin care se dăruia Ryngallei venitul unor oraşe moldoveneşti, îndată după aceasta, el îi căută în Polonia o nevastă de neam mare, Marinka, soră cu soţia cea nouă a craiului polon, şi el avu bucuria de a vedea botezul întâiului născut al celor doi soţi, care primi şi el numele de Roman (1426-1427). În cei de pe urmă ani ai domniei sale, Alexandru îngădui lui Ilie-vodă să dea cărţi domneşti de întărire în numele lui singur.

Rămas adevăratul domn al Moldovei întregi, după moartea lui Alexandru, Ilie, un tânăr care trecuse abia de douăzeci de ani, întinse o mână frăţească lui Ştefan, pe care tatăl său îl alinta Steţco, precum Ilie era pentru dânsul iubitul Ilieş, dar lăsă la o parte, măcar un timp, nu ştim pentru ce duşmănie, pe al doilea frate, Petru. În schimb, el recunoscu întâi pe un fiu al lui Alexandru, pe care acesta se sfiise a-l însemna în hrisoavele sale, chiar din ultimele timpuri, când aducea mărturia tuturor feciorilor săi. Acest nou frate se chema Bogdan, după numele fratelui părintelui său, şi de bună seamă el era cel mai tânăr dintre mlădiţele domneşti. Bogdan e tatăl lui Ştefan cel Mare.

Distibuie pe: