„Consultând cu atenţie tabelul cronologic şi dosarul cu referinţe critice de la sfârşitul celui de-al doilea volum, observăm că despre autorul Arhanghelilor nu s-a scris foarte mult şi nici cu prea mare entuziasm, lista restrânsă a celor ce au apreciat favorabil literatura prelatului greco-catolic incluzând în proporţie covârşitoare nume de exegeţi ardeleni, de la Ilarie Chendi şi Bogdan-Duică până la Negoiţescu, Regman, Zaciu, Ion Brad, Victor Felea, Ion Vlad sau Mircea Popa. Reprezentanţii criticii noastre estetice din interbelic n-au avut însă o părere prea bună despre scrierile părintelui Agârbiceanu, care, în marea lor majoritate, nu s-au bucurat şi de o «binecuvântare estetică» (cum bine zice Cornel Regman), pe măsura nobilelor intenţii umanitare ale prozatorului. E. Lovinescu şi discipolul său, Pompiliu Constantinescu, îl considerau «un exponent esenţial al sămănătorismului ardelean», admirat cu entuziasm doar de anacronicul Gh. Bogdan-Duică, al cărui gust îndoielnic stârnise în epocă numeroasele ironii ale confraţilor.

E limpede că scrierile lui Agârbiceanu sufereau vizibil de pe urma inevitabilului proces de mutaţie a valorilor estetice, de vreme ce până şi blândul Perpessicius, altminteri recunoscut pentru spiritul său tolerant, s-a arătat extrem de sever cu unele metehne ale prozatorului ardelean. Mai îngăduitor, deşi nu fără oarece condescendenţă, a fost abia Călinescu, care creionează în Istoria din 1941 un portret mai obiectiv şi mai nuanţat al scriitorului, reevaluându-i întreaga operă din perspectiva unei lecturi diferit calibrate, în cheia realismului etic. Drept urmare, Călinescu răstoarnă prejudecata apartenenţei lui Agârbiceanu la paradigma unei estetici paseist-idilizante, prescrise de sămănătorism, pentru a-i evidenţia în schimb stofa de mare prozator realist, un prozator preocupat de tema etică, problematizată însă într-o manieră neutră, comportamentistă, fără deranjantele imixtiuni moralizatoare («teza morală e absorbită în fapte»). Prozatorul ardelean ar fi reuşit astfel «să facă simpatică virtutea», dând viaţă unui tablou impresionant al suferinţei umane, în care predomină «imaginile mizeriei sociale şi ale decăderii fizice şi morale».

Ion Agârbiceanu

În grilă realistă va fi interpretată literatura lui Agârbiceanu şi de cei mai importanţi critici postcălinescieni, atât Eugen Simion, cât şi Nicolae Manolescu apreciindu-i îndeosebi proza scurtă, cu personaje configurate tipologic, neindividualizate (predomină tipul preotului-haiduc, senzual şi pătimaş, aflat în conflict cu legea morală prescrisă de biserică, într-o galerie bogată de solomonari, rătăcitori etc.). Personajele acestea compun de fapt «un tablou de familie, în care figurile sunt estompate, greu de memorat, dar împreună dau o sugestie despre condiţia lor de existenţă», după cum cu dreptate afirmă Eugen Simion, criticul remarcând deopotrivă şi absenţa cvasicompletă a lirismului din epica «cenuşie», «cu desene în cărbune», a acestui scriitor ce trecea altădată (de ce oare?) drept «sămănătorist», dar care e de fapt un mare «prozator al mulţimii», anticipând pe Rebreanu, «un realist misionar şi un pictor al grupurilor, mai puţin al personalităţilor şi faptelor excepţionale». Explorând aşadar «latura socială a lumii ţărăneşti», şi îndeosebi «psihologia bătrâneţii rurale», scriitorul ardelean ar fi dovedit un simţ artistic superior, mai ales atunci când a abordat complicata problemă a morţii, în acele bucăţi antologice precum Fefeleaga, Moartea clopotarului sau Luminiţa – «una din puţinele pagini de revelaţie mistică din literatura română» (aşa credea, de pildă, Mihail Dragomirescu, fără a ezita să-l compare pe modestul prelat ardelean cu genialul Tolstoi, cel din Moartea lui Ivan Ilici).

Pe lângă mulţimea de «bătrâni care se pregătesc să moară» în situaţii oarecum stereotipe şi previzibile, în proza scurtă a lui Agârbiceanu întâlnim şi o altă tipologie de personaje, ce se confruntă cu tainele lumii de dincolo, în ipostaze cu atât mai dramatice, cu cât necunoscutul ia chipul terifiant al duhurilor necurate. Constatând existenţa unei asemenea categorii de oameni neobişnuiţi, bântuiţi de demoni, unii exegeţi au exagerat vădit importanţa tuşelor dostoievskiene în ansamblul operei scriitorului – vezi de exemplu studiul lui Cornel Regman, Agârbiceanu şi demonii,care nu reţine din toată opera prozatorului decât acele texte ce explorează dimensiunea stranie, enigmatică a realităţii, precum Popa Man, Arhanghelii, Păscălierul, Stana, Jandarmul, Faraonii şi Strigoiul (roman postum, considerat o veritabilă opera-summa).Echilibrat cum îl ştim, Eugen Simion respinge exagerările de acest gen, vorbind în schimb de influenţa mult mai plauzibilă a nuvelisticii lui Caragiale (în povestiri ca Duhul băilor, Fişpanul etc.).

Ca atare, dacă «demonii» cuviosului preot greco-catolic nu-s nici pe departe atât de «dostoievskieni» cum s-a spus, aducând mai degrabă cu «duhurile» din folclorul nostru şi din povestirile unor autori din aceeaşi familie precum Gala Galaction sau Pavel Dan, de pildă, dacă în descrierea «durerilor înăbuşite» ale oamenilor mărunţi de la ţară şi din lumea «micului târg provincial» prozatorul nu se consideră decât un imitator cuminte al lui Sadoveanu (deşi nu-i chiar aşa), cu adevărat originale mi se par abia acele schiţe în care Agârbiceanu trasează coordonatele unui univers uman încă neexplorat până la el – e vorba despre lumea minerilor apuseni, cu obiceiurile, credinţele şi mitologia ei specifică, pe această latură autorul Arhanghelilor dovedindu-se un precursor încă nepus suficient în valoare al lui Ion D. Sârbu, cel din Povestiri minereşti (volum publicat în 1973).

Maestru incontestabil al prozei scurte româneşti, cu un talent remarcabil de prozator realist, înzestrat cu un pătrunzător simţ de observaţie şi cu o colosală putere de muncă, lui Agârbiceanu i-a lipsit totuşi acea conştiinţă estetică superioară (dovadă eşecul său ca romancier), care l-ar fi putut propulsa în rândul scriitorilor canonici. Merită aşadar să-l mai recitim? Cu siguranţă. Evident că lectura integrală a acestei opere atât de stufoase, elaborate în ritmul sufocant al foiletonului, nu e recomandabilă publicului larg. Dar autorul Arhanghelilor poate face o bună impresie editat într-o culegere exigentă de «opere alese», care să conţină doar vârfurile creaţiei sale. Istoricul literar are totuşi datoria să cunoască întreg relieful operei unui scriitor şi să coboare adânc, la izvoare, pentru a descoperi cărarea care duce la vârf, desăvârşind miracolul reuşitei estetice. Ei bine, excelenta ediţie realizată de Ilie Rad e menită să satisfacă şi astfel de curiozităţi, căci ne oferă posibilitatea de a-l citi pe Agârbiceanu nu doar sub specie aeternitatis,în lumina nepieritoare a câtorva capodopere, ci şi diacronic, pe traiectoria evoluţiei sale imprevizibile de prozator, autor al unei opere vaste şi inegale, cu realizări de excepţie, dar şi cu mult prea numeroase eşecuri. Următoarele volume ne vor oferi, sunt convins, destule surprize.”

(Antonio Patraş, Agârbiceanu într-o nouă ediţie critică,în „Convorbiri literare”, nr. 4 din aprilie 2015)

Distibuie pe: