„În general, critica de dincolo de munţi s-a arătat, întotdeauna, mai rezervată faţă de scriitorii ardeleni, discursul literar al cărora le apărea multora mai bolovănos, mai puţin elegant sub aspect stilistic şi de aceea preferau să aibă faţă de ei o atitudine oarecum… tolerantă, ezitând a-i cota pe orizonturile superioare ale creaţiei artistice. Şi, în bună parte aveau dreptate, numai că frazarea aceasta bătrânicioasă îşi are farmecul şi plasticitatea ei aparte, chiar dacă e de o coloratură mai… rigidă. Iată, bunăoară, luat la întâmplare, începutul povestirii Năcaz:«Printre nuielele uscate ale gardului o văd în toată ziua în curte, în grădină, umblând încet, aplecată, răzimată, parcă, pe umărul drept. O văd în mână c-un gătej, c-o sapă, c-un braţ de paie. Dar spor nu prea face. De câte ori am cercat să-i aflu rostul rătăcirilor, nu i l-am putut afla. Curtea e tot plină de vreascuri şi gunoaie, grădina e tot nesăpată, deşi a-nceput de mult mustul primăverii». Aproape nimic, dacă nu cumva chiar nimic, din puterea evocatoare în halou baladesc a începuturilor povestirilor lui Mihail Sadoveanu şi nimic din intelectualitatea rafinată a discursului narator al lui Gala Galaction. Dar e aici un realism al observaţiei şi o pedanterie riguroasă a descrierii, ce nu pot fi trecute cu vederea, atunci când vrem să monitorizăm, cum se zice azi, ansamblul diversităţilor stilistice ale literaturii noastre, unitară totuşi ca substanţă şi capacitate emoţională. E meritul deci al criticilor şi istoricilor literari transilvăneni că au insistat în comentarea şi impunerea în atenţia generală, continuu, a scriitorilor din această provincie, mai cu seamă după momentul Marii Uniri. Cum este şi cazul lui Ion Agârbiceanu.

Despre el au stăruit a vorbi Sextil Puşcariu, Ilarie Chendi, Radu Dragnea, S. Bornemisa, Gh. Bogdan-Duică, Ion Chinezu, Victor Papilian, Ion Breazu etc., pe lângă G. Călinescu. E. Lovinescu, M. Dragomirescu, Octav Botez, H. Sanielevici, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius etc., fireşte. Iar după cel de-al Doilea Război Mondial exegeza asupra operei acestuia este cu precădere datorată criticilor ardeleni: Mircea Zaciu (cu o primă ediţie de Pagini alese,în 1956), Ion Brad (prefaţând în 1959 volumul File din cartea naturii),Mircea Zaciu cu un studiu introductiv la ediţia de Opere,din 1962, Cornel Regman cu prefaţă la volumul Două iubiri (1968), Ion Simuţ (prefaţă la Din pragul marii treceri,1978), Aurel Sasu (îngrijind ediţia Meditaţii în septembrie, 1971,şi apoi cu o prefaţă la Povestiri,din 1979), iarăşi Mircea Zaciu (postfaţă la Fefeleaga şi alte povestiri,1981), C. Cubleşan (postfaţă la Nuvele,1985) etc., pentru a adăuga (mai ales) monografiile consacrate lui Ion Agârbiceanu de Mircea Zaciu (1955 şi o alta, mult extinsă, în 1964), Cornel Regman (Agârbiceanu şi demonii,1973, cu o reeditare în 2001), Mircea Popa (Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu,1982, şi Ion Agârbiceanu – constelaţia realului,2013). De-acum i se acordă spaţii ample în toate istoriile literare şi dicţionarele de autori, elaborare în deceniile din urmă (D. Micu, Ion Rotam, I. Negoiţescu, N. Manolescu etc.), prozatorul câştigând pe zi ce trece în notorietate şi prestanţă. «Judecate estetic – conchide Eugen Simion în Studiul introductiv la actuala ediţie -, după o sută de ani de când au fost publicate, povestirile lui Agârbiceanu, numeroase şi inegale, arată un simţ epic indiscutabil şi, nu de puţine ori, un talent de mare prozator».

Ion Agârbiceanu

Şi actuala ediţie este îngrijită tot de un ardelean: prof. univ. Ilie Rad, cu acribie profesională şi foarte atent la amănuntele necesare sistematizării unei asemenea întreprinderi. «In primele două volume de proză scurtă – menţionează domnia sa -, pregătite de noi, au fost incluse, astfel, toate textele din volumele tipărite şi din seria de Opere,apărute în intervalul 1902-1922 (cu excepţia volumului de Scene – Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1922 -, care conţine texte dramatizate şi care nu au fost incluse în prezenta ediţie, după cum nu au fost incluse prozele şi unele texte dramatizate din ediţia Pienescu), urmând ca, în următoarele două volume cu acelaşi conţinut, să fie cuprinse restul schiţelor, povestirilor şi nuvelelor, volumele 5 şi 6 fiind destinate romanelor, prozei memorialistice şi publicisticii scriitorului». Scrierile sunt astfel înseriate în ordinea elaborării lor, nu în cea a publicării, datorită avantajului că astfel se poate pune în evidenţă «evoluţia scrisului unui autor, nu doar din punct de vedere tematic, ci şi stilistic, ambele componente fiind relevante în cazul lui Ion Agârbiceanu». E pusă astfel la îndemâna cititorilor de azi un soi de integrală Agârbiceanu, preluându-se producţia acestuia din momentul debutului, în 1902, în Luceafărul,nu doar de la primul volum, De la ţară,editat în 1905, pentru ca să fie restituite apoi schiţele, povestirile şi nuvelele din volumele: Din viaţa preoţească (1916), Luncuşoara din paresemi (1920) şi Zilele din urmă ale căpitanului Pârvu (1921).

E prezentă în toată această operă, foarte bogată în riduri, lumea satului şi a micilor oraşe de provincie din Transilvania, cu deosebire din Munţii Apuseni, unde autorul a slujit o bună bucată de vreme ca paroh, la Bucium-Şasa, nu departe de Abrud şi de Câmpeni, de zona minelor aurifere de la Roşia Montană. Un ţinut bogat în aur, dar cu foarte multă sărăcie în viaţa oamenilor care îl populează. Dramele acestora debordează, în tematica scrierilor sale, de un realism autentic, fabulosul fantastic, cu misterul vâlvelor băilor (minelor), având darul de a accentua, încă şi mai mult, universul existenţial diurn, robit condiţiilor naturale aspre în care sunt nevoiţi a trăi generaţii după generaţii. Tocmai de aceea, figurile eroilor lui Agârbiceanu sunt marcate de însemnele îndeletnicirilor lor, de la tăietorii de arbori din păduri, ce duc pe apele râului buştenii, spre oraşele prelucrătoare de lemn, predând bogăţia naturii străinilor, care nici măcar nu-i plătesc după măsură (Plutaşii),la moşnegi însinguraţi, ce tânjesc după libertatea petrecută în tinereţe la stânele de oi din munte (Badea Niculae),de la femei îmbătrânite şi bolnave, ce mai gospodăresc încă în bătături nevoiaşe (Bunica),la dascăli de ţară şi preoţi ce ţin strana cu nădejde de ajutor numai de la Dumnezeu (Popa Vasile),de la fete lipsite de ajutor material, ca să urmeze şcoala mai departe din sat, ştiind că nu le aşteaptă un viitor mai bun (Domnişoara Linuţa),la bolnavi ce se sting cu zile, pentru că n-au bani de doctorii (Un răzvrătit)etc., până la tragediile existenţialităţii din Luminiţa, Fefeleaga etc., adevărate capodopere ale genului.

Ediţia academică din operele lui Ion Agârbiceanu are darul de a-l impune, o dată mai mult, în rândul scriitorilor noştri de primă mărime ai secolului trecut, el asigurând, fără dubii, consolidarea unui tip de proză, în tradiţia ardelenească, alături de Ioan Slavici şi Liviu Rebreanu, înlesnind firul continuităţii, mai apoi, prin Pavel Dan, Ion Vlasiu, Ion Brad, Agustin Buzura şi Nicolae Breban, aceştia doi din urmă înseamnând, de-acum, dezăvârşirea în modernitate a acestei literaturi de esenţă misionară.”

(Constantin Cubleşan, Ion Agârbiceanu – Opere fundamentale,în „Bucovina literară”(Suceava), nr. 3-4, martie-aprilie 2015)

Distibuie pe: