„În general, Ion Agârbiceanu nu a fost un răsfăţat al criticii şi istoriei noastre literare, chiar dacă G. Călinescu, de pildă, oferă un tablou just al operei, care e încadrată în filiera realismului, cu problematizări etice («teza morală e absorbită în fapte»), prin care scriitorul vrea «să facă simpatică virtutea», oferind în prozele sale imagini ale suferinţei, «mizeriei sociale şi ale decăderii fizice şi morale». Sunt, desigur, greu de ignorat ecourile din proza lui Slavici, cu dezbaterile etice subiacente, sau dimensiunile fantastic-enigmatice, care descind din nuvelistica lui I.L. Caragiale. Totuşi, o apreciere cum e cea a lui Nicolae Manolescu (operă epigonică, ce pare «să aparţină definitiv începutului de secol XX») mi se pare minimalizatoare.

Cu atât mai mult cu cât exegeţii postbelici (Mircea Zaciu, Cornel Regman sau Mircea Popa) reuşesc să focalizeze demersul hermeneutic asupra unor aspecte, dimensiuni şi perspective narative inedite, explorând relieful complex al unei creaţii în care realismul, comportamentismul, accentele naturaliste, fantasticul sau viziunea magic-mitologică îşi reunesc fibrele semantice, pentru a desemna profilul unui prozator cu forţă narativă şi cu viziune epică suplă. Un loc necesar în arhitectura ediţiei de faţă îl ocupă cronologia, exhaustivă, riguros documentată, care îl introduce pe cititor în scena şi culisele biografiei lui Agârbiceanu, născut la 12 septembrie 1882: «Se naşte în satul Cenade, lângă Blaj, Ion Agârbiceanu, al doilea copil din cei opt ai lui Nicolae Agârbiceanu şi ai Anei (n. Olaru). Tatăl, de profesie «vigil silvic», pădurar, era om cu dragoste de carte, fiind abonat la diverse ziare şi reviste ale epocii. Mama, care nu ştia carte, avea darul povestirii şi iubea frumuseţile naturii…».

Ion Agârbiceanu

După ce consemnează parcursul existenţei scriitorului, nelipsită de accidente şi traume, datorită fluxului şi refluxului unei Istorii adesea alienante, biograful surprinde dispariţia şi înmormântarea scriitorului, într-o perioadă în care opera sa începea din nou să fie pusă în valoare («Se stinge din viaţă, la Cluj, la 81 de ani, în urma unui infarct miocardic… La mitingul de doliu, ţinut la Cluj, la 31 mai, îi omagiază personalitatea Iorgu Iordan, Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Mircea Zaciu»). Ilie Rad consideră utilă şi o prelungire a acestei prezentări bio-bibliografice, prin consemnarea destinului postdecembrist al operei scriitorului («După Revoluţia din decembrie 1989, şcoli din Cluj-Napoca, Alba Iulia, cele din Cenade, Bucium-Şasa primesc numele lui Ion Agârbiceanu. Nume de străzi în diferite localităţi, busturi, «Zilele Ion Agârbiceanu», diverse concursuri şi manifestări contribuie la menţinerea trează a interesului pentru creaţia celui pe care Lucian Blaga l-a numit «Sfânt Părinte al Literaturii române»).

Revelator, prin concizie, surprindere a detaliilor semnificative şi plasticitate, e portretul conturat de E. Lovinescu, în accente şi tuşe afectiv-ideale («Era Părintele Ion Agârbiceanu, descălicat din munţii lui în cetatea grijelor, trufiilor şi năzuinţelor noastre. Îl vedeai stângaci în vorbă, necunoscând oamenii ce-l înconjurau, dar mergând cu fruntea sus, odihnindu-şi seninii lui ochi peste măririle noastre, ce nu-i speriau sfiiciunea, pe care i-o puteai ceti totuşi în suflet. Şi l-am primit ca pe un sol venit dintr-o lume dragă, atât de aproape de sufletul nostru…»). Notele şi comentariile care însoţesc textul schiţelor şi povestirilor reprezintă, indiscutabil, repere importante pentru o mai bună înţelegere a unor aspecte mai puţin cunoscute, a unui detaliu relevant, sau pentru o mai justă aşezare a scriitorului în epocă.

Studiul introductiv, semnat de Eugen Simion, are darul de a nuanţa unele dimensiuni ale operei, de a corecta lacune sau exagerări ale receptării critice, de a stabili filiaţii necesare sau de a redimensiona statura unei creaţii care a fost, nu de puţine ori, minimalizată, ca prestanţă estetică, substanţă epică sau valoare expresivă: «E. Lovinescu vede în I. Agârbiceanu (1882-1963) un «exponent esenţial al sămănătorismului ardelean», care, după critic, s-ar distinge faţă de cel moldovenesc şi muntenesc prin «postulatul naţional» şi, în chip fatal, prin «regionalismul» impus de izolarea Transilvaniei în raport cu celelalte provincii ale romanităţii. Că este aşa nu încape discuţie, recunosc toţi cei care au comentat imensa producţie epică (peste 70 de titluri publicate) lăsată de acest prelat greco-catolic, harnic, meticulos, decis – încă de la început – să realizeze o frescă a satului de peste munţi. Ea nu este deloc inferioară (cum crede Lovinescu) sub raport estetic. Faptul că literatura lui Agârbiceanu nu a beneficiat de influenţa franceză – altă vină ce i se aduce – nu justifică în niciun fel judecata critică aspră ce s-a dat operei sale.

O operă inegală, e adevărat, cu o programatică tendinţă educativă, în fine, o operă din care desprindem azi, citind-o fără prejudecăţi ideologice, câteva capodopere ale genului (Popa Man, Păscălierul, Jandarmul, Fefeleaga, Luminiţa, Moartea clopotarului)şi numeroase alte scene din viaţa lumii rurale, notate într-un stil ce continuă în bună parte scriitura aspră şi obiectivă a lui Slavici». E dincolo de orice îndoială că actualitatea prozei lui Agârbiceanu rezultă din sondajul tensiunilor tulburătoare ale sufletului uman, cu adâncimile sale învolburate, din descifrarea straturilor de magie şi fantastic mitic ale abisalului colectiv, dar şi din perspectivele dostoievskiene ale conştiinţei unor protagonişti. Iar finalul studiului introductiv nu face decât să redea specificul acestei creaţii, cu relieful său complex, contorsionat, inegal şi cu substanţa epică de mare densitate umană, etică şi semantică («Judecate estetic, după o sută de ani de când au fost publicate, povestirile lui Agârbiceanu, numeroase şi inegale, arată un simţ epic indiscutabil şi, nu de puţine ori, un talent de mare prozator. Continuând pe Slavici, în linia prozei morale, şi prefigurând pe Rebreanu, în linia realismului social dur, proza lui Ion Agârbiceanu este, în genere, substanţială şi a suspecta-o mereu de toate slăbiciunile sămănătorismului şi de stereotipiile moralismului este o mare eroare din partea criticii literare»).

Viziunea aspră, unele subtilităţi de analiză psihologică, lirismul «rece» (Mircea Zaciu), depăşirea edulcorării şi a idilismului tipice pentru ideologia sămănătoristă, investigarea cu minuţie a convulsiilor sufleteşti şi a umanităţii Apusenilor, în naraţiuni ce îmbină descrierea şi observaţia morală, toate aceste dominante ale operei lui Agârbiceanu sunt corect şi riguros puse în lumină de o ediţie exemplar alcătuită, ce reface arhitectura unei creaţii ce îşi păstrează actualitatea şi frumuseţea severă chiar şi astăzi, căci, aşa cum remarca Mircea Zaciu, «oricâte modificări au răscolit istoria, societatea şi literatura românească, Ion Agârbiceanu ne apare neaşteptat de actual». Ediţia îngrijită de Ilie Rad reuşeşte să redea publicului imaginea unei opere desprinse definitiv de clişeele sămănătoriste, o creaţie ce se impune ca «pictură de grup, imagine a unei identităţi colective, adiţiune de mici drame umane, fixate pe o pânză de epocă» (Eugen Simion). E vorba de o întreprindere editorială substanţială, marcată de eleganţă grafică şi de o temeinicie demnă de exigenţele şi valoarea Şcolii Ardelene din care au purces, de altfel, şi cei mai autorizaţi exegeţi ai lui Agârbiceanu.”

(Iulian Boldea, Agârbiceanu în ediţie nouă,în „Vatra”, nr. 7 din iulie 2015)

Distibuie pe: