„Pe scurt, nu observ deosebire între evocări, una nu mi se pare mai reliefată decât cealaltă. Dealtfel, nici n-ar fi fost de aşteptat. Percepţia literară este în afara timpului. Pregnanţa ei decurge din invenţie, din imaginaţie senzorială şi nu din rememorare, după cum nici din contemplare nemijlocită. Important este să se aplice asupra unei zone a universului faţă de care scriitorul e aderent. Or, la Agârbiceanu, zona nu se schimbă de la trecut la prezent.

În schimb, în prezent se adaugă acest «pentru mine nu mai este timp», adică se adaugă sentimentul împuţinării, ce-i dă cărţii tensiunea şi tonul. S-ar zice că ceea ce ar fi putut să coloreze trecutul, anume nostalgia, se transformă într-un sentiment ce se răsfrânge asupra prezentului. Totodată, crearea unui personaj mediator, departe de a fi convenţională, se justifică din acelaşi motiv.

Într-adevăr, tristeţea sfârşitului ce coboară asupra unei sensibilităţi încă treze pare, într-o poetică realistă ca aceea a lui Agârbiceanu, mult mai justificată literar, decât dacă ar fi mărturisit-o preotul, activ şi la bătrâneţe, prin natura profesiunii, cu o casă de copii ce au crescut împrejurul lui, cu o operă vastă în urmă şi continuând să scrie fără răgaz.

De asemenea, varietăţii de bărbaţi, flăcăi, copii şi mai ales femei şi fete, care răsar în amintire, le răspunde în prezent relaţia concentrată, melancolic meditativă, cu vărul Ilarie.

Ion Agârbiceanu

Prin urmare, văd în Amintiri mai mult decât redescoperirea prin literatură a copilăriei. Originalitatea şi puterea cărţii stau, cred, în dialectica discontinuităţii şi a permanenţei, deci în dialogul dintre vârste, mijlocit de aceeaşi acuitate a percepţiei şi într-o parte şi în alta, în spaţiul aceleiaşi lumi.”

(Livius Ciocârlie, Eseuri critice, Timişoara, 1983)

Distibuie pe: