„Ion Agârbiceanu este un scriitor valoros, reprezentând normalitatea în spaţiul literar românesc. A avut o viaţă lungă şi, egal cu sine, a scris mult, aproape în fiecare zi, opera lui însumând mii şi mii de pagini. Proza a fost domeniul său de manifestare, excelând în schiţe şi nuvele, dar şi în romane. A fost însă şi un publicist de cursă lungă, fiind mai tot timpul cooptat în redacţii, nu doar din cele literare. A fost şi membru al unor partide, însă nu a fost un politician foarte implicat. A condus publicaţii politice ori a colaborat la unele, remarcându-se însă printr-un echilibru de invidiat. În acest mod se conturează imaginea scriitorului şi jurnalistului Agârbiceanu, mult mai complexă decât ne-am fi aşteptat de la acest preot greco-catolic liniştit, harnic şi totuşi tenace.

Scriitorul este adus în actualitate de omul de litere clujean Ilie Rad, care a avut iniţiativa reeditării într-o nouă serie Opere.Este o încercare temerară, deoarece astfel de ediţii sobre şi complicate necesită resurse financiare care lipsesc în prezent din cultura română, făcându-te să te întrebi ce rost mai are un Minister al Culturii pe lumea aceasta, dacă nici sumele (totuşi, nu foarte mari la nivel de buget naţional) nu se găsesc pentru publicarea autorilor importanţi. Ilie Rad a găsit însă soluţii şi a publicat primele două volume, adică aproape trei mii de pagini de proză scurtă, note, comentarii şi referinţe, aşa cum stă bine unei ediţii cvasicomplete.

Ion Agârbiceanu

Noua ediţie are marele merit de a recupera lucrările lui Agârbiceanu şi de a le pune în contextul literar şi politic al epocii, ceea ce în seria de Opere,începută în timpul vieţii autorului, nu s-a putut face, cauza fiind restricţiile ideologice impuse de regimul comunist. Totuşi, Agârbiceanu nu a cunoscut represiunea în formele ei barbare şi nici nu a fost un indezirabil decât pentru o perioadă scurtă. Va fi «recuperat», ca şi Arghezi sau Galaction, însă nu va face niciun gest de încartiruire politică, aşa cum văzusem la Sadoveanu, şi nici nu va ceda presiunii canoanelor proletcultiste. Nu este surprinzător, deoarece, aşa cum remarcă Ilie Rad, autorul avea o anumită maleabilitate, iar atunci când se punea problema publicării unor lucrări, renunţa relativ uşor la pasajele cu probleme. Însă scria doar ce voia şi cum voia, neacceptând «comandamentele vremii».

Va scrie şi va publica sub comunişti (ba chiar va avea parte de onoruri, pe deplin meritate, desigur, pentru opera sa, al cărei filon îl descoperise cu multe decenii în urmă). Este un fapt dovedit de aceste prime două volume din noua serie de Opere,care regrupează proza din prima tinereţe. Este un Agârbiceanu autentic, cu portrete din lumea satului, unele filigranate, statice, ca în Cula Mereuţ şi Fefeleaga,sau năvalnice, ca în Bunica şi Comoara.Chipurile de femei sunt creionate intens, vitalitatea acestora (ori urmele ei!) fiind o temă preferată, ca în Vârvoara sau Mătuşa Stana.

Încet-încet, orizontul tipurilor umane se lărgeşte, iar Agârbiceanu aduce în scenă preoţi, învăţători, doctori, trecând către lumea surprinzătoare a minerilor (băieşi). Este o lume populată cu fete de măritat, iar erosul musteşte sub gesturi abia reţinute de buna-cuviinţă, riscând permanent să provoace întâmplări violente, schimbând în mare parte imaginea de sat patriarhal încremenit. În Studiul introductiv,Eugen Simion se simte dator să amintească de «didacticismul» autorului (pe urmele lui Lovinescu). Se aduc şi argumente, care fac doar să perpetueze această neînţelegere a specificului estetic la scriitorii ardeleni. Până la urmă, este doar un mod de a pune povestea în pagină, care nu-i diminuează calităţile, ci le potenţează. Este reluată şi constatarea, «didacticistă» şi ea, că Agârbiceanu îi urmează lui Slavici şi îi precede lui Rebreanu. Însă, suficient de original, autorul Luminiţei este mai degrabă egalul celor doi în prezentarea reliefului ardelean fragmentat etnic, politic, economic şi, poate, mai puţin social.

Satul ardelean are un fundament divergent şi trăsături cosmopolite la cei trei, adesea foarte puţin diferite de realitatea istorică. Au bătrâni striviţi de viaţă ori împăcaţi cu ea, dar au şi energii tinere, în permanent balans. Au cârciumi şi prăvălii (unele evreieşti, motiv suplimentar de dispută în realitatea timpului, punând problema «corectitudinii politice», inclusiv în reeditarea lucrărilor!), au ateliere, joagăre, cariere şi chiar industrie. Au bănci, jandarmi, notari şi oameni de afaceri, iar importante sunt minele (băile). Este un univers în care scriitorul se mişcă firesc, urmărind cursul instrumentelor financiare, dar şi vieţile firave orbecăind cu târnăcopul în mână în galeriile ademenitoare şi înşelătoare. De aici şi dimensiunea fantastică, dar nu surprinzătoare a operei sale. Este un fantastic integrat, pe filon popular, care, uneori, capătă dimensiuni mistice.

În acest context putem reanaliza şi o altă stereotipie, cea a semănătorismului autorului. Este, desigur, o influentă şi o posibilă încadrare, dacă avem generozitatea să gratificăm acest curent prin acumulările din prezent şi să-l înscriem pe Agârbiceanu cu câteva dintre cele mai realizate lucrări ale sale. Însă imediat ne vedem nevoiţi să redefinim imaginea, căci sătenii mai răsăriţi ai lui Agârbiceanu (inclusiv preoţii) sunt nevoiţi să-şi ducă fetele la bal la oraş ori conduc motociclete, sunt întreprinzători (oameni de afaceri), fac comerţ, sunt abonaţi la ziare şi scriu la ele, fac politică şi se implică în campaniile electorale. Ba chiar şi plugarii încearcă să silabisească câte un program electoral, ceea ce ne duce la altceva decât la… sămănătorism.

Preot greco-catolic, format în atmosfera conservatoare (şi totuşi deschisă) a Blajului, dar şi între zidurile (mohorâte, spunea Goga) ale Universităţii din Budapesta, Agârbiceanu a reuşit frecvent să evite canoanele… literare, atât prin faptul că era un bun observator, cât şi prin capacitatea de a simţi profund, de a înţelege realităţi deosebit de complexe, deoarece scrisul său este limpede, dar nu este simplu. Autori importanţi au spus lucruri esenţiale despre opera lui Agârbiceanu. Pare însă că studiul fundamental necesar încă nu a fost scris, cel care să-l urmărească pe autor în aceste relaţii de stratificare socială şi emoţională. Sunt convins că noua ediţie realizată de Ilie Rad va dinamiza receptarea acestui scriitor absolut remarcabil.”

(Lucian Vasile Szabo, Modelul Agârbiceanu,în „Orizont”, nr. 4 din aprilie 2015)

Distibuie pe: