„Într-o analiză detaliată, în care are în vedere comparaţia cu Sadoveanu, Şerban Cioculescu invocă în legătură cu Agârbiceanu expresia lui Iorga – «povestitor din instinct» – şi susţine că «înainte de a fi considerat ca artist (Agârbiceanu), poate fi considerat ca natură»,creativitatea lui fiind asociată cu fenomenele biologice, ca «respiraţia» ori «circulaţia sângelui». Şi mai este interesantă o observaţie, de la care trebuie pornit. Ion Agârbiceanu, spune Şerban Cioculescu, «face parte dintre acei puţini scriitori din trecut, care au văzut totdeauna în literatură instrumentul cel mai eficace al perfecţionării morale». Afirmaţie esenţială, în fond. Şi în continuarea analizei sale, într-o paranteză numită ca atare, Cioculescu invocă o situaţie analogă, referitoare la Slavici: «Într-o cronică dramatică consacrată de Slavici premierei Nopţii furtunoase,autorul lui Popa Tanda îi atrăgea atenţia dramaturgului, cu care era prieten şi coleg de redacţie, că adulterul Vetei trebuia să imprime comediei orientarea către dramă şi că el era obligat să sancţioneze prin deznodământ călcarea legii morale. Aşa a văzut şi Agârbiceanu, conchide Cioculescu, misiunea morală a literaturii.

Pe de altă parte, în acest text scris cu prilejul sărbătoririi lui Agârbiceanu, care împlinise 80 de ani, la „Viaţa românească”,Cioculescu afirmă: «Agârbiceanu n-a trecut drept un artist. Uneori i s-au imputat neglijenţe formale. Scriitorul nu şi-a revendicat niciodată măiestria artistică şi nici n-a preconizat scrisul migălos, şlefuirea sau «pieptănarea» stilului». Dar pentru că suntem în 1962 (căci mă îndoiesc că la mijloc sânt în totalitate opţiunile estetice ale lui Cioculescu), criticul îl apără pe Agârbiceanu: «Conceptul artistului măgulitor, niciodată mulţumit de producţia lui, revizuindu-se mereu, mi se pare pur formal. Nu este artist numai cine corespunde unei metode de lucru extenuante. Sânt şi artişti de temperament, vrednici de acest nume, pentru că lumea exterioară îi îmbie cu numeroase senzaţii şi impresii». Verdictul şi observaţia sânt, însă, corecte. În fond, Cioculescu observă ceea ce constatase anterior Iorga.

Ion Agârbiceanu

Discuţia mai amplă ar trebui să se poarte în legătură cu conştiinţa de scriitor, de artist, a lui Agârbiceanu. Probabil că ea este, totuşi, cu totul periferică. Poate tocmai de aceea nu s-ar putea spune despre el, ca despre Hogaş, că e un mare minor (Hogaş, în fond, chiar refuzase să-şi profesionalizeze / vulgarizeze scrisul) şi tot de aceea un I.L. Caragiale, «meşteşugarul» Caragiale, un rafinat, care-l aprecia la superlativ pe Hogaş, n-ar fi preţuit proza lui Agârbiceanu. Fireşte, aici nu ne interesează neapărat comparaţii bazate pe axiologie. Hogaş e un rafinat, Agârbiceanu – un explorator în naturi elementare. Dar e important să situăm opera fiecăruia într-un orizont al conştiinţei artistice.

La o privire de ansamblu asupra operei lui Agârbiceanu, câteva aprecieri, cu riscurile presupuse de orice generalizare, se pot încerca. Or, ele ar porni, totuşi, de la intenţia moralizatoare a scrisului său, de la ceea ce foarte precis constatase Cioculescu, oricâte încercări în sens contrar se vor fi făcut. Lucian Raicu, care vorbea la un moment dat, în 1958, în nr. 4 din „Viaţa românească”,despre necesitatea de a căuta filoane moderniste chiar la autorii tradiţionalişti, exemplifica cu felul lui Negoiţescu de a-l citi pe Agârbiceanu. Câteva scrieri sânt explicite în acest sens. A se vedea Copia de pe natură numită Musca,un portret-robot satiric, cu transfer alegorizant imediat, trecerea de la muscă la omul muscă fiind explicit ţinta textului. Fireşte, în ansamblu, lucrurile nu sânt atât de explicite.

Pe de altă parte, atunci când are ca obiect al «copiilor sale după natură» «demoni», indiscutabil că miza didactică e mai puţin vizibilă, poate obiectivată. Deşi, cu toată nota tragică, reieşită din monumentalitatea unor destine, din umanismul lor implicit, intenţia e totuşi legată de nevoia de a genera o anumită reacţie, de compasiune, admiraţie, revanşă etc. Opera literară ca producător nu de emoţii estetice, ci de reacţii sociale, ca recipient pentru un mesaj cu grade diferite de transparenţă. Altfel, faptele se petrec la vedere, autorul explicitează totul, cititorul e dirijat destul de evident spre o anumită interpretare şi înţelegere a faptelor, tehnicile narative, ca şi frazarea, sânt destul de elementare. Cititorii lui Agârbiceanu – ei înşişi, asemenea unor personaje din operă, mici funcţionari, intelectualitate rurală sau mica intelectualitate urbană – vor fi găsit aici exact ceea ce dorea autorul, o mica satisfacţie personală.

Fireşte, nu-i putem cere lui Agârbiceanu tehnica artistică, rafinamentul şi precizia lui Caragiale, să spunem. Şi asocierea, deşi acum ar putea să pară hazardată, are, cum se va vedea în rândurile următoare, logica ei. Pe de altă parte, astfel de situări de context fac bine înţelegerii corecte a locului lui Agârbiceanu în proza românească. Nostalgia, revanşa, mica evaziune în dramele altora va fi făcând parte din finalitatea care a generat instinctiv o anumită strategie de scriere şi de lectură. Pentru Agârbiceanu, în fond, cititorul trebuie să preia lucruri gata făcute, poveşti definitiv încheiate, destine care nu pot avea decât o singură înţelegere, şi aceea la vedere. De aceea, tehnica este întrucâtva elementară, neinovativă, previzibilă. Textul comunică clar, direct, monoton şi, pentru un anume tip de cititor, eficient. În spatele scrisului, dorinţa de a modifica întrucâtva lumea, fie şi numai prin oferirea unei revanşe.

Revanşa celui care ştie că existenţa lui se înscrie într-o dramă certificată istoric. Lentoarea spunerii, dialogurile uneori monotone, toate acestea fac parte, şi ele, din instrumentarul unui prozator care nu trăieşte drame existenţiale legate de scris. Dar destinele despre care scrie, pe care le imaginează sau pe care le preia din lumea concretă, conţin note dramatice. Accidente teribile, sinucideri, pedepse cu rol moralizator, decizii ciudate pe care le iau personajele, situarea în proximitatea răului, toate acestea fac parte din arsenalul lui Agârbiceanu. Gruia, din povestirea care poartă chiar numele personajului, o natură elementară, după ce cheltuieşte banii câştigaţi timp de patru săptămâni pe băutură, iese în faţa trenului, convins fiind că-l va doborî, aşa cum făcuse altădată cu tot felul de dihănii. Atracţia pentru astfel de naturi elementare, întâlnită şi la Sadoveanu, dar şi la un Hogaş, vine din orizontul sămănătorist, aşa cum precizează Vianu. Demonii lui Agârbiceanu în naturile elementare ale sămănătoriştilor îşi găsesc rădăcinile. Aş mai invoca un exemplu, de cu totul altă factură.

În O crimă,conflict puternic între tată şi fiu, tensiune bine strunită epic, dar soluţii lipsite de eficienţă, coborâte din planul literaturii în cel al vieţii. Pentru că bătrânul refuză să treacă locuinţa pe numele fiului său, acesta îl loveşte noaptea, în somn, cu securea. Detalieri de comportament şi reacţii fiziologice de mare impact. Dar dimineaţa, personajul descoperă că se înşelase. Şi când bătrânul îl roagă să meargă să facă actele dorite, fiul refuză. Dacă s-a vorbit de umanitarismul lui Agârbiceanu, care nu se reflectă neapărat în happy-enduri (greu de găsit, după ce prozatorul depăşeşte primii ani de încercări epice), se va fi avut în vedere tocmai această pătrundere în zonele obscure ale fiinţei umane, ale oamenilor simpli, care, cu toate cruzimile de care sânt în stare, emană un aer de compasiune. Iată cât de tulbure poate fi omul, pare să exclame Agârbiceanu. Iar condiţiile sociale – sărăcia lucie – e cauza acestei reduceri la elementaritate. […].

Ceea ce este cert este că Agârbiceanu are darul portretului. Cel puţin a celui întunecat, teluric, aproape zolist. Multe din povestirile de început chiar poartă numele personajelor şi încep cu un portret fizic elocvent, autorul nedorind parcă altceva decât să realizeze, cum precizează în câteva subtitluri, «copii de pe natură». Un vizual, unul care înregistrează cu expresivitate diformul, grotescul, particularul. Dar nu o dată povestirile lui Agârbiceanu, structurate în jurul unui asemenea personaj, devin evocări, vieţi rezumate. Nu detaliul reprezentativ, nu replica memorabilă cu caracter individualizam, nu pătrunderea psihologică, ci evocarea şi fixarea unui moment al existenţei.”

(Mircea A. Diaconu, Lumea lui Agârbiceanu,în „Convorbiri literare”, nr. 6 din iulie 2015)

Distibuie pe: