„Scrisul lui Agârbiceanu trebuie judecat, precum acela al lui Sadoveanu, ca un scris performând în direcţia arhaismului şi etnicismului naţional, al unei tradiţii protectoare, urmărind să se desolidarizeze de aspectele combinate ale existenţei, precum: războiul, civilizaţia industrială şi îndepărtarea fiinţei umane de propria moştenire ancestrală, biologică şi ereditară. Mulţimea de tradiţii, obiceiuri mitico-magice, apelul la mentalul arhaico-primitiv sunt o cutumă respectată şi venerată de scriitor, care zugrăveşte cu predilecţie o umanitate sustrasă regulilor orăşeneşti, retrasă din faţa civilizaţiei, perseverând a perpetua un mod de viaţă patriarhal, bazat pe interesul primordial pentru familie şi dimensiunea ei socială, dar şi pe eticismul consubstanţial al unei oralităţi scormonitoare.

Apelul la situaţiile «banale» ale faptului divers, la «întâmplările cu tâlc», selectate cu grijă, dar şi la evenimente cotidiene fără încărcătură spectaculară aparte, fuga de conflicte epice tranşante, opţiunea pentru disecarea patimilor mărunte, a hobbyurilor, a stereotipiilor existenţei (minciuna, beţia, nerespectarea cuvântului dat, avariţia, tentaţia înşelătoriei, «poza» socială neconformă cu realitatea, bovarismul existenţial, slugărnicia faţă de şefi, incapacitatea de ripostă directă, timiditatea şi fragilitatea existenţială etc.) conferă acestei literaturi o dimensiune de surdină, o componentă acompaniatoare, de întruchipare caracteristică a «micului realism» sau a «realismului poporal», aşa cum a fost el botezat în Transilvania.

Ion Agârbiceanu

Judecăţile lui nu sunt atât de condamnare, ci de identificare, de punere în valoare a unor legături cauzale, stări de suflet, trăiri, atitudini, cu scopul de a crea o iluzie de viaţă cât mai deplină. Este tocmai ceea ce sublinia scriitorul în interviul acordat lui Vasile Netea: «Cred că în creaţia artistică principalul element este însăşi viaţa», ca, în cel acordat lui Mircea Zaciu, să se explice: «Eu, ca scriitor, m-am simţit obligat să fiu alăturea de neamul şi de societatea în care trăiesc, să-i ajut la făurirea pârtiilor bune din societate, la creşterea caracterelor întregi, iară pe de altă parte, să-i dezgust pe cetitorii mei de tipurile acelea urâte, egoiste, care au început să se ridice şi la noi în Ardeal.» Meliorismul acesta programat poate fi descoperit la tot pasul în creaţia lui Ion Agârbiceanu. […]

Descripţiunile «fascinante» de care vorbea Chendi, departe de a reprezenta o scădere a scrisului lui Agârbiceanu, constituie mai degrabă o calitate, una dintre înzestrările funciare ale acestui prozator al naturii, peste care nu se poate trece. Acest dar indelebil de a crea incipituri memorabile, de a surprinde cadrul general, atmosfera specifică în care urmează să se întâmple ceva, conferă povestirii lui Ion Agârbiceanu calităţile unui artist sigur pe talentul lui de mânuitor al condeiului.” (Mircea Popa, din Prefaţa la volumul Ion Agârbiceanu, Povestiri regăsite, Cluj Napoca, 2011)

Distibuie pe: