„Povestitorul se uită în jur cu priviri uzate şi uşor mioape, în vreme ce din amintire izbucneşte o altă imagine, mai autentică şi mai vie; se detaşează şi se suprapune peste tabloul prezent: îl anulează prin comparaţie, întocmai ca alăturarea originalului de copia sa degradată… Marele farmec al multora din «amintirile» prozatorului rezidă tocmai în această interferenţă a prezentului cu trecutul.

Legate de stratul unei experienţe primare, de epoca primului contact al copilului cu realitatea înconjurătoare, ele păstrează o suavitate şi o candoare proprie vârstei. Şi au totodată aerul unei intime şi înduioşătoare aventuri sufleteşti: copilul descoperă natura, prezenţele umane, dimensiunile sociale ale satului, miturile. Scriitorul urmăreşte cu fineţe cum se naşte în sufletul micului său erou interesul, apoi dragostea pentru muncă, cum îndrăgeşte îndeletnicirile câmpeneşti, cum observă prefacerile anotimpurilor.

Decupează figurile dragi ale copilăriei, legate şi ele metaforic de prezenţe animaliere: Codobatura,amintind o idilă discretă de demult, Veveriţa,o fată cu părul aprins, un soi de «poil de carotte» feminin. Bătrânii casei: bunicii (Gerul, La îmbiaţii),bădicul Guriţa, icoana blondă, nesigură, a mamei, evocată mai mult auditiv (Cântece).Apoi vecinii, satul întreg: vânători şugubeţi sau năpraznici, popi certăreţi, cuvioşi sau beţivi, săteni necăjiţi, muncind fără să poată ieşi la liman – ca Ilia Bumbii -, hoţi de cai sau «harance» din ţigănie. Încetul cu încetul se creionează o întreagă lume, se reconstituie, după cadrul natural al pădurii foşnitoare, plină de prezenţe misterioase, satul uman.

Ion Agârbiceanu

În aceste portrete, înlănţuite şi luminate interior de o emoţie fugară, de un zâmbet sau de o trăsătură caricaturală, de o tragedie mută sau numai de duioşia unei împrejurări (ca în Per amica silentia lunae, Am sosit pe-nserat, Parastas, Lăsat de sec),se dezvăluie, întreagă, marea artă de povestitor a lui Ion Agârbiceanu. Timbrul ei social se face şi aici auzit, de la atmosfera autentică de sat «de demult», cu vorbirea desuetă a personajelor, mentalitatea şi necazurile lor, până la miturile şi tradiţiile bătrâneşti: baladele, «hodăiţatul» (răspândit în satele ardelene, dar despre care niciun alt scriitor înaintea lui Agârbiceanu nu vorbise), ritualurile «văruţelor», ale secerişului, cu timbrul lor păgân etc. […].

E o lume învăluită în arome şi grea de miresmele pădurii, fâneţelor, livezilor înflorite, ale pământului răsturnat de cuţitul plugului, amar şi paşnic. Totul învăluit într-o lumină blândă şi delicată, ca un peisaj de toamnă însorită, o toamnă târzie, cu cer înalt şi funigei… Iar dacă asupra acestor «amintiri», care constituie unul din capitolele cele mai expresive ale operei lui Agârbiceanu, s-ar reînnoi obiecţia de «idilism», care-l iritase nu o dată pe autor, ar însemna să atribui aceeaşi etichetă arbitrară amintirilor marelui humuleştean, de la care autorul ardelean se revendică, continuându-l cu o voce proaspătă, plină de autenticitate.”

(Mircea Zaciu, Ion Agârbiceanu, Bucureşti, 1972)

Distibuie pe: