„Nu ştiu cine spunea cu privire la noul volum al celui mai nedreptăţit dintre marii scriitori ai epocii noastre între români, că I. Agârbiceanu nu dă adevărate amintiri. Dacă e vorba ca el să însemne momente, înşirate cronologic, din viaţa sa, cu toată preciziunea şi adaog: grija de propria sa persoană, desigur că nu. Dar mi se pare că se face o confuzie între două lucruri deosebite, deşi termenii întrebuinţaţi îşi corespund, de la un vechi cuvânt la un neologism, între Memorii şi Amintiri.

Amintirile pot fi – şi aceasta e treapta lor cea mai înaltă – o sinteză de viziuni şi simţiri, la care se adaugă perspectiva, plină de învăţăminte, a vieţii trăite în urmă. Şi aceasta şi este «mărturisirea» autorului. Că părintele Agârbiceanu se ascunde după un închipuit judecător sau întinde un paravan de nume, n-are a face. Ea cuprinde întreaga obşte sătească de pe acea vreme. Aşa era satul ardelenesc din acele părţi, aşa cred că este şi ar trebui să rămâie, ca bază a naţiei, oricare ar fi împrejurările politice şi chiar acelea de stat.

Ion Agârbiceanu

Am publicat aici chiar (în „Cuget clar”,Iorga îi publicase lui Agârbiceanu fragmente din viitorul volum, Amintirile,1940) câteva din ale lui «Ilarie», real sau închipuit, şi niciodată, în nicio literatură – şi cred a cunoaşte destule – decât doar în acele amintiri, şi ele!, ale lui Bjoernsterne din Synneuve Solhaken şi din Arne,cu aceeaşi puritate sufletească, acolo însă de o seninătate păgână, pe când aici e o creştină înduioşare, creştină în sensul nostru,n-am găsit atâta simplitate, poezie şi înaltă înţelepciune ca în aceste pagini.

A trecut o jumătate de viaţă de om. Ion Agârbiceanu a rămas tot acela de acolo şi tot acela de atunci. El duce printr-o lume, care i-a rămas de fapt străină, aceeaşi mireasmă de ogor a copilăriei sale, la care se adaugă doar smirna vocaţiei sale preoţeşti, de care e pătruns aşa de adânc.

Nicolae Iorga

Sunt senzaţii de o extremă fineţă, de un profund adevăr, pe care numai acest suflet le-a putut prinde şi păstra. Zăpada e, şi în privinţa aceasta, o minune de artă spontanee, neprefăcută. Ele sunt un adaos preţios la însăşi sfânta psihologie românească. Pe alocurea, când tâlcuieşte vraja lunii, pare că văd vechi stampe japoneze…”. (Nicolae Iorga, „Amintirile”părintelui Ion Agârbiceanu,în „Cuget clar”, nr. 15 din 11 august 1940)

Distibuie pe: