„Deşi preot de formaţie şi de vocaţie, deşi angajat pe deplin într-o mulţime de alte activităţi ce incumbau sacerdotului român de peste Carpaţi înainte de Marea Unire, Agârbiceanu a scris enorm în primele sale două decenii. A fost cu adevărat un scriitor profesionist, nu în sensul de a-şi fi câştigat existenţa din scris, ci de a înţelege că marea proză nu se face cu sclipiri întâmplătoare de geniu, ci printr-o activitate profesionistă, de zi cu zi, ca oricare alta. E un prim punct care îl deosebeşte net de prozatorii generaţiei sale, în special de cei sămănătorişti, care «rezolvau problema agrară» printr-o nuvelă sau printr-un volumaş de schiţe. Schiţele şi povestirile lui Ion Agârbiceanu, apoi, nu sunt deloc nişte «copii» ocazionale după natură, chiar dacă el însuşi – din smerenie preoţească, luată ad litteram de critică – le califică astfel. Dimpotrivă: volumul lor, ca şi remarcabila unitate de stil şi de viziune, le transformă într-o adevărată comedie umană, aspră şi lucidă, adevărat pandant la cea comică, din proza scurtă a lui Caragiale.

Agârbiceanu nu este deloc – în pofida evidentei lipse de lecturi formative, la momentul începutului – un povestitor lipsit de pretenţii, al cărui interes să rezide în pitoresc. Umanitatea Apusenilor, care constituie materia aproape exclusivă a prozelor scurte din primele două decenii de creaţie literară, este, desigur, pitorească, alcătuită fiind din băieşi, pădurari, crescători de vite: oameni ai muntelui, ai unor activităţi aspre, pe care literatura română de până atunci încă nu îi «văzuse». Însă viziunea pe care scriitorul o proiectează asupra acestei lumi este cea care transformă naturile moarte şi «desenele după natură» în literatură: o viziune aspră, care atinge profunzimi şi subtilităţi psihologice neatinse până atunci, însufleţită de un lirism «rece» (are dreptate Mircea Zaciu), care nu idilizează.

Ion Agârbiceanu

Nici eticheta de «exponent esenţial al sămănătorismului ardelean», pe care i-o aplică Lovinescu, nu rezistă confruntării cu textul. Nu numai că, aşa cum spune Eugen Simion în studiul său introductiv, opera nu e inferioară sub raport estetic. Însă nu întâlnim, în cele cea 2800 de pagini de text, nici unul dintre poncifele specifice sămănătorismului. Ion Agârbiceanu nu postulează, de pildă, o opoziţie morală între sat şi oraş: publică, în 1909, un volum intitulat În clasa cultă,în care abordează cu mult tact şi fineţe problematica burgheziei româneşti ardelene, în condiţiile în care politica maghiară tindea să le interzică romanilor o burghezie. De asemenea, impresiile de călătorie din Bucureşti, cu ocazia jubileului de 40 de ani al Regelui Carol I, publicate în ziarul blăjean „Unirea”,sunt entuziaste.

Scriitorul nu are defel impresia unei Capitale corupte şi descompuse (pe care o au Goga sau Stere), ci vede cu bucurie cum, prin progres real, se consolidează un stat naţional al românilor, pe care românii ardeleni se pot sprijini la greu. Nici povestirile din lumea Apusenilor nu sunt construite pe coordonate ideologice sămănătoriste, căci, de la bun început, esenţiale sunt raporturile oamenilor cu natura şi observaţia psihologică a scriitorului, nu relaţiile sociale. Nici vorbă de arendaşi abuzivi, de boieri patriarhali sau de ţărani care depozitează întreg tezaurul moral şi spiritual al naţiunii. Ţăranii lui Agârbiceanu sunt (Fefeleaga,o capodoperă a nuvelei româneşti din toate timpurile) nişte bieţi Iovi, a căror unică măreţie constă în seninătatea cu care îşi poartă crucea.

Trebuie spus că ediţia lui Ilie Rad, adaptând şi îmbunătăţind – pe baza comparaţiilor între periodice şi sumarele volumelor antume – criteriul cronologic, pe care ediţia Pienescu doar îl anunţase, contribuie mult la acest efect de relectură. Ilie Rad a sesizat (căci şi citează un pasaj confesiv în acest sens) caracterul aleator al sumarelor volumelor dintre 1902-1922, în raport cu unitatea şi amplitudinea viziunii generale a scriitorului. Editând prozele ca atare, el reface o geologie literară în care elementele se topesc, căpătând alte funcţii, iar ceea ce iese în evidenţă este temperatura interioară a procesului.”

(Răzvan Voncu, Realismul aspru al lui Agârbiceanu,în „România literară”, an XLVII, nr. 4, 23 ianuarie 2015)

Distibuie pe: