„Ediţia din opera lui Ion Agârbiceanu la care ne referim, alcătuită cu acribia pe care o întâlnim în tot ceea ce a publicat până acum Ilie Rad, are întâi de toate meritul de a ne înfăţişa integral creaţia pe tărâmul genului scurt din perioada amintită a acestui prozator, gen dominant din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea şi până la Primul Război Mondial. Pentru că aceasta a fost perioada cea mai glorioasă a schiţei, povestirii şi nuvelei româneşti. […] Lectura noii ediţii ne dovedeşte că eticheta comodă şi anume aceea de scriitor sămănătorist nu corespunde realităţii scrisului său.

Pentru că Ion Agârbiceanu nu conturează în niciun caz o imagine idilică, duioasă a satului transilvan. Dimpotrivă. Dominantă este sărăcia, spaima paralizantă că «vine ziua când stai şi n-ai ce să bagi în gură». Degradantă nu este doar această stare de lipsă, care merge în crescendo, ci şi terifianta prăpastie morală în care mizeria aruncă omul.

Răspunzând întrebării puse de un trecător: «Ce-ţi mai fac copiii, tot bolnavi?», un om ciudat, un marginal social răspunde: «Ba nu. Dar trei or murit. Auzi, într-o zi toţi! Şi începu să râdă, schimonosindu-şi faţa. Doi au scăpat. Da mor ei şi ăia! Vezi, domnule, se face mai larg în casă. Că era şi strâmt!». Greu am afla în literatura română un asemenea moment cutremurător.

Capodopera prozei lui Ion Agârbiceanu a rămas pe bună dreptate Fefeleaga.Nu este singura lui izbândă literară şi Eugen Simion, autorul studiului introductiv al actualei ediţii, se opreşte pe bună dreptate şi asupra altor povestiri ale scriitorului, care îmbogăţesc dimensiunea tragică a literaturii române. Când unul dintre personaje, căruia «i se ţinuse lumânarea», spune: «Noi, o samă de oameni, mai bine nu ne-am fi născut» întâlnim, şi nu este singura dată, expresia limită a stării de spirit pe care o încearcă cei ce au trăit sub apăsarea unei muncii istovitoare, fără nicio răsplată, adânciţi în negura unei sărăcii cumplite.

Ion Agârbiceanu

Povestirile din care am citat nu sunt cazuri izolate, deoarece aceasta este dominanta care învăluie proza lui Ion Agârbiceanu din perioada restituită de noua ediţie academică.

Imaginea acelor «oameni istoviţi de muncă», oameni care trudesc până la îndobitocire şi cărora sărăcia le interzice să-şi croiască un alt drum în viaţă, adică să-şi dea copiii la şcoală, este prezentă cu o forţă epică zguduitoare. Un an de secetă îl face pe preotul care slujea de douăzeci şi cinci de ani să lase totul în urma lui şi să plece în America. În scrisoarea prin care îi cere superiorului său «slobozenia», îl încredinţează: «Nu ca popă vreau să mă duc, măria-ta, nu! Patrafirul îl las aici, ci acolo spun că sunt fabrici multe şi plătesc mai bine!». Se află în aceste rânduri una din constantele prozei sale: disperarea, ca o consecinţă a sărăciei împotriva căreia, oricât ai lupta, eşti doborât fizic şi moral.

Ion Agârbiceanu realizează adevărate pagini de virtuozitate artistică nu numai când înfăţişează destine şi cazuri – care, aşa cum s-a remarcat, nu puţine aparţin unei lumi a malformaţiilor psihice şi fizice -, ci şi atunci când înfăţişează tablouri colective, cum este acea Zi de târg.Apărută în 1905, îl înscrie pe autorul ei în direcţia cea mai fertilă a schiţei româneşti, ilustrată de I. Al. Brătescu-Voineşti, I.A. Bassarabescu, Emil Gârleanu. Dar pe când cei numiţi erau maeştri ai naturii moarte, ai pitorescului lumii orăşeneşti, ai atmosferei pe care o degajă un colţ din natură, o încăpere nelocuită, Ion Agârbiceanu ne înfăţişează aspectul trist, mohorât din toate punctele de vedere, al furnicarului unei zile de târg. Totul este întunecat, deprimant.

Începând cu capătul «drumului larg», care duce la târg şi unde «de amândouă părţile aşteaptă cerşetorii», e un tablou al schilodirii umane de o rară forţă literară. Iar cât priveşte finalul, de o conciziune esenţială, este grăitor pentru arta acestui mare prozator, când conturează oameni sărmani, înspăimântaţi de ceea ce au făcut, care le-a adus numai pagubă.

Duioşia în opera lui Ion Agârbiceanu este una de esenţă tragică. Am reduce mult semnificaţia acestor două volume şi implicit locul şi rolul prozatorului în primele două decenii ale secolului XX, dacă am rămâne cu imaginea unui scriitor exclusiv al ţărănimii. În egală măsură, Ion Agârbiceanu s-a dovedit un observator de o mare fineţe al societăţii ardelene, aflată în plină metamorfoză socială şi morală. Schiţele sale, care îi au ca eroi pe intelectualii, pe funcţionarii de la sat sau de la oraş, evidenţiază aceleaşi înzestrări de scriitor sensibil la «durerile lumii» din mediile cunoscute. În studiul introductiv al ediţiei de faţă este discutată pe larg schiţa O glumă şi se face o trimitere la Două loturi de Caragiale.

Ceea ce este pe deplin îndreptăţit. Pentru că Ion Agârbiceanu, împreună cu I.L. Caragiale şi Liviu Rebreanu (în special cel din Ocrotitorul)ilustrează la noi ceea ce numim «viaţa în contratimp» sau prăbuşirea iluziilor. Dacă, aşa cum s-a spus, Ion Agârbiceanu vine după I. Slavici şi înaintea lui Liviu Rebreanu, nu trebuie să înţelegem de aici că această apropiere s-ar datora numai hazardului cronologic şi apartenenţei la o anumită arie geografică. Autorul atâtor emoţionante schiţe şi povestiri nu rămâne doar ca un factor de tranziţie, ci reprezintă un moment de evoluţie, de lărgire a perspectivei prozei româneşti moderne. Sigur, aşa cum s-a observat, Ion Agârbiceanu vădeşte în scrisul său inegalităţi nu o dată flagrante.

După opinia mea, cele mai izbutite schiţe şi nuvele sunt acelea în care scriitorul concentrează materia epică. Atunci naraţiunea se ridică la nivelul unor revelaţii existenţiale, creând prototipuri definitorii pentru categorii umane. Acolo, când se lasă prins de o anumită voluptate a povestirii, înfăţişând amănunte nu din cele mai semnificative şi când introduce comentarii didactice, rezultatele nu sunt la nivelul paginilor de o sesizantă forţă dramatică. Acestea din urmă îl reprezintă pe marele prozator Ion Agârbiceanu.

Cele două volume ale noii ediţii semnate de Ilie Rad reprezintă un moment important pentru cunoaşterea operei lui Ion Agârbiceanu şi contribuie la definirea structurilor prozei româneşti de la începutul secolului XX.”

(Valeriu Râpeanu, Un mare prozator: Ion Agârbiceanu. Însemnări pe marginea celei mai noi ediţii din opera sa,în „Curierul naţional”,nr. 6.882 din 15 aprilie 2015)

Distibuie pe: