„Ale autorului sunt, cu siguranţă, tot ce cuprinde şi lasă necuprins acest portret ideal: povestitorul este prea cumpătat, face prea mult caz de micile sale defecte, se vrea prea sensibil şi prea este preocupat de marile probleme (bătrâneţea, moartea), este prea atent la semnele de respect ale celorlalţi faţă de persoana (persona)sa, pentru ca suma exceselor sale … temperate, în oglinda cărora povestitorul se admiră pe furiş, să nu trezească bănuieli şi să nu dea naştere, inevitabil, reversului.

Proiecţie a scriitorului, vergiliană, epurată de orice semn al unei «basse nature» şi, tocmai de aceea, sublimată în natura cealaltă, vegetală, solară, paradisiacă, judecătorul nu este totuşi lipsit de viaţă; viaţa sa este însă ciudat de literară. Nicio amintire nu e povestită cu stânjeneală, fiindcă toate pot fi povestite: chiar şi numai într-un atât de «neînsemnat» lucru, îl recunoaştem pe scriitor. Inutil să mai spunem că acesta e terenul unde revine, cu maximă obstinaţie, ceea ce a fost îndepărtat.

Ion Agârbiceanu

Chipul convenţional al personaj ului-narator, uşor de încadrat, dacă nu într-o tipologie literară, cel puţin propriei idei pe care şi-o face de la început despre sine, şi care nu făgăduieşte nimic surprinzător cititorului, căci nu pare să ascundă vreo contradicţie internă în compoziţia autoportretului, lasă deschise câteva locuri unde fantasma unei (alte?!) persoane, a unui (alt?!) corp s-a şi strecurat. Risipite de-a lungul paginilor, aceste detalii discrete (în ambele sensuri ale cuvântului) transmit forţa unui alt spaţiu, pe care ficţiunea, artificiul, precum şi toate reţinerile celui care scrie nu l-au putut înlătura definitiv: imaginarul profund. Aşa încât, se poate spune, autorul este peste tot – în ce a dorit să facă şi a făcut, dar şi în ce a evitat să mărturisească, mărturisind.”

(Vasile Popovici, Autorul şi ficţiunea sa,în Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu. Mărturii – Comentarii – Arhivă.O carte gândită şi alcătuită de Mircea Zaciu, Cluj Napoca, 1982)

Distibuie pe: