Arătarea cea din aburi, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Arătarea cea din aburi, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Cosânzeana”, nr. 12 din 21 martie 1926.

A apărut pentru prima oară în volum în Povestirile lui Mărunţelu în 1956.

Ion Agârbiceanu

Fragment

– Dimineaţa – începu iar Mărunţelu în ziua următoare pornii din nou pe râu în sus. Valea era tot mai strâmtă şi mai plină de bolovani. Râul vuia tare şi-şi spumega apele. Eram la poalele muntelui. Şi iată şi urlătoarea, pieptul de stâncă de pe care cad apele de la înălţime de câţiva metri. Mă apropiam şi aerul era tot mai plin de negură deasă, de stropii fărâmaţi ai apei. Din norul acela alb se desprinse ca un chip de femeie tânără, înaltă, dulce, cu priviri şi cu părul bălai despletit, care-i ajungea până la călcâie.

Era desculţă şi avea nişte picioruşe gingaşe, de credeai că-i o copilă. Purta o haină albă care i se lipea pe trup, căci era udă de apă. Părea că în clipa aceea a ieşit din fierberea apelor din urlătoare. Stătea pe marginea prăpastiei şi mă aştepta. Era veselă şi binevoitoare.

– Îi dădui bună ziua şi ea îmi răspunse:

– Mulţumim dumitale!

– Fie, că prea iute te-ai scăldat! zic eu. E abia gură de primăvară şi dumneata ţi-ai ales locul acesta la umbră, şi unde-i apa mai rece şi mai adâncă. Să vezi ce guturai o să capeţi.

Femeia zâmbi şi-mi zise cu un glas ca de cântec:

– Eu nu mă îmbolnăvesc niciodată de apă rece. În ea mi-e culcuşul.

Îmi făcui cruce, crezând că e o nălucă ori un duh rău.

– Nu-s putere de-a Iadului şi nu fug! răspunse ea, abia stăpânindu-şi râsul. Te-am văzut apucând spre codru şi am voit să te opresc, să mai stai de vorbă cu mine.

Îmi dusei mâna la frunte. Nu ştiam dacă dorm încă în peşteră şi visez, ori sunt treaz.

– Te ştiu dascăl în Colibiţa şi voiam să-ţi spun câteva lucruri folositoare pentru sat. Uite, aici, urlătoarea asta, pentru ce nu-i prindeţi puterea?

– Cum să-i prindem puterea? Ce putere?

– Te-ai scăldat vreodată aici?

– Da, pe când eram tânăr.

– Şi n-ai simţit cu ce putere izbesc apele ce cad de sus?

– Am simţit, vezi bine! Nici nu poţi sta sub căderea lor, te turteşte.

– Ei bine, pentru ce nu folosiţi puterea asta mare, de care nu se alege nimic şi care totuşi nu se va sfârşi niciodată? Aţi putea face aici o mare fabrică de cherestea, ori aţi putea să faceţi o maşină de electricitate, să aveţi şi în case şi în grajduri, voi şi satele vecine, tot lumină electrică.

Distibuie pe: