Ariciul, de Ion Agârbiceanu (comentariu literar, rezumat literar)

Ariciul, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în volumul Din munţi şi din câmpii în 1957.

A fost reluată în „Steaua”, nr. 15 din 1-15 august 1973.

Ion Agârbiceanu

Fragment

Când am ajuns la casa pădurarului începu să ploaie. Să fi ştiut, n-aş fi plecat de-acasă. Dar era soare şi norii alburii, ce mai pluteau în văzduh, erau mai mult neguri înălţate după ploaia mare din ziua trecută. Aşa se pare însă că e primăvara în luna mai: nici nu ştii de unde se stârneşte şi ropăie câte-o ploiţă.

Am intrat în curte şi am trecut subt şopron, unde pădurarul lucra la nişte greble. Le punea colţi noi prin ştirbături. Ştia face şi greblă nouă. Avea sfredele cuţitoaie şi alte scule trebuincioase.

– Iată pe ce vreme am nimerit, bădiţă Nicodime! zic eu, şezând pe un butuc.

– Bună vreme, domnule doctor! Aşa-i vorba din bătrâni: plouă în mai, se face mălai.

– Dar nu-s prea multe ploi?

– Nu! Las’ să se adape pământul, că pe urmă vin căldurile, începurăm să vorbim de una, de alta. Îi spuneam veştile mai nouă din sat. Murise omul cel mai bătrân, de nouăzeci de ani, unul Dumitru Linii. La înmormântare, popa îi ţinu o cazanie lungă, cât o zi de post. Spunea că oamenii de azi nu mai trăiesc atâta, că s-au făcut mai răi.

– Nu s-a scăpat vreodată să-i zică mortului ariciul?

– Nu, zic eu, dar pentru ce?

– Aşa-i spunea lui Dumitru Linii tot satul.

– Sunt buni oamenii să dea porecle!

– Buni, dar nu le pun fără temei. De pildă, Dumitru ăsta! Dumneata nu ai de unde şti, că eşti venit de curând la noi. De când l-am pomenit nu l-am văzut decât cu obrajii plini de ţepe până la nas şi până sub ochi. Mai au oamenii cotnare de barbă, că se bărbieresc destul de rar. Dar ce se vedea pe obrajii şi în barba lui Dumitru nu mai erau cotnare, ci curat ţepi de arici. Când era mai tânăr mai glumea, prindea pe vreo femeie şi îşi apropia obrazul de al ei. Ţipau şi chiuiau femeile, şi-l înconjurau de departe. Erau ţepi mari şi tari, ca nişte vârfuri de sulă. Zadarnic se rădea! Când isprăvea un obraz şi ducea briciul la al doilea, cel bărbierit şi începea să înţepe. Barba o lăsa pe urmă. Aşa barbă tare nu mai era în sat. Se ştirbea briciul în ea. Nu i-au pus oamenii bine porecla: ariciul?

– Bine potrivit, nu zic.

– Dar mai era ceva pentru care i se potrivea numele. Omul ăsta, până după şaptezeci de ani, nu putea auzi un cântec de joc, fie şi numai din fluier, să nu înceapă a tropăi din picioare, oriunde s-ar fi aflat, la orice lucru. Nu mă vei crede, domnule doctor, dar odată, când trecu un păcurar cu turma pe lângă biserică, într-o duminecă, şi zicea din fluier o învârtită, Dumitru Linii a început să tropăie în biserică. Popa s-a oprit din slujbă şi a pus doi oameni să-l scoată afară. Dar nu mai fu nevoie: păcurarul se depărtase şi fluierul nu se mai auzea. Omul se liniştise. Pentru meteahna asta îi era şi lui silă de el însuşi. Dar nu s-a putut vindeca, până ce l-au copleşit bătrâneţele.

Distibuie pe: