Literatura populară este o parte semnificativă a folclorului românesc, care înseamnă totalitatea producţiilor înţelepciunii unui popor (artistice, literare, muzicale, plastice, coregrafice, dramatice), create şi transmise prin cuvânt şi practici de către popor.

Folclorul face parte integrantă din cultura naţională şi defineşte spiritul unui popor. La UNESCO, România figurează cu trei cuvinte: dor, doină şi colind, care definesc, între popoarele lumii, specificul spiritual al românilor.

Primele producţii ale literaturii populare au fost publicate de către poetul Vasile Alecsandri în culegerea Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti) din 1852, al cărui moto a devenit celebru: „Românul e născut poet”, despre care bardul de la Mirceşti afirma că este „înzestrat de natură cu o închipuire strălucită şi cu o inimă simţitoare”.

Trăsături

• caracter oral – transmiterea prin viu grai a creaţiilor populare, din generaţie în generaţie, de milenii;

• caracter tradiţional – conferă conservarea tiparelor ancestrale, concepţia despre viaţă, simţirea şi spiritul românesc care definesc specificul naţional;

• caracter colectiv – este dat de contribuţia mai multor creatori în realizarea producţiilor literare, fiecare generaţie adăugând câte ceva acestor compuneri;

• caracter anonim – este ilustrat de faptul că nu se cunoaşte autorul individual al creaţiei literare;

• caracter sincretic – împletirea armonioasă a cuvintelor cu melodia şi cu mişcarea (dansul), mai ales în crearea obiceiurilor populare.

Teme şi motive populare

• comunitatea om-natură cu motivele: transhumanta, testamentul, alegoria viaţă-moarte etc. (balada Mioriţa);

• jertfa pentru creaţie cu motivul zidului părăsit, al surpării zidurilor, al visului, al soţiei zidite, motivul lui Icar etc. (balada Mănăstirea Argeşului);

• tema iubirii cu motivul adoraţiei, jăluirii, mândriei, blestemului (doinele);

• binele şi răul, cu învingerea binelui asupra răului, în basmele şi poveştile populare;

• dorul , o simţire românească unică, un sentiment complex care exprimă iubire, durere, jale, speranţă etc.;

• jalea este exprimată mai ales în cântecele populare şi este un cuvânt (ca şi dor) intraductibil;

• înstrăinarea, cu motivul dezrădăcinării, cuvântul „acasă” este specific românilor, nu înseamnă casa personală, ci o stare de spiritualitate, de asemenea unică;

• revolta este o atitudine spirituală regăsită mai ales în doine, cu motive diverse ca: haiducie, nenoroc, cătănie etc.;

• ireversibilitatea timpului este o temă filozofică a mitologiei româneşti ilustrată în doine, balade populare şi care a fost preluată de cei mai mari poeţi români în poezia cultă (Mihai Eminescu, Lucian Blaga).

Mituri populare

Miturile populare sunt acele povestiri cu subiect ce ilustrează un obicei, un eveniment creator petrecut în timpuri primordiale, la începutul lumii. Faptele au semnificaţii mitice, caracterizate prin permanenţă şi repetabilitate, ceea ce a născut conceptele de timp mitic şi timp istoric. Personajele sunt de asemenea mitice, cu puteri supranaturale şi cu trăsături simbolice (Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Muma-Pădurii, Zmeul, Zburătorul). Miturile exprimă un model moral şi comportamental peren, care ilustrează specificul spiritualităţii naţionale româneşti, constituindu-se în ceea ce se numeşte mitologia populară.

Mircea Eliade a definit, poate, cel mai sugestiv şi convingător conceptul: „Mitul este o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al începuturilor. […] E aşadar povestea unei «faceri»: ni se povesteşte cum ceva a fost produs, a început să fie. Mitul nu vorbeşte decât despre ceea ce s-a întâmplat realmente, despre ceea ce s-a întâmplat pe deplin. Personajele miturilor sunt fiinţe supranaturale […]”.

Cele patru mituri esenţiale din literatura populară au fost definite de criticul George Călinescu:

• mitul jertfei pentru creaţie (mitul estetic) este reprezentat de balada populară Mănăstirea Argeşului şi exprimă credinţa că nici o operă nemuritoare nu se poate realiza fără sacrificiu. Mitul mai este cunoscut şi sub numele de „mitul meşterului Manole”;

• mitul mioritic sau mitul transhumantei este ilustrat în creaţia populară de balada Mioriţa şi exprimă atitudinea omului în faţa morţii, pe care individul şi-o asumă ca pe un dat firesc, ca pe cealaltă latură a existenţei, de aceea balada a fost realizată prin alegoria viaţă-moarte;

• mitul erotic sau mitul puberal este cunoscut şi ca „mitul Zburătorului” , fiind ilustrat de povestea populara Zburătorul, pe care Ion Heliade Rădulescu a versificat-o în poezia omonimă, Zburătorul. Mitul ilustrează credinţa că, la vârsta pubertăţii, fetele tânjesc după sentimentul de iubire total necunoscut şi care apare pe neaşteptate, producându-le o puternică stare emoţională;

• mitul etnogenezei este reprezentat de balada populară „Traian şi Dochia” şi ilustrează etnogeneza poporului român.

Creaţia literară populară

Creaţia literară populară cuprinde:

• poezia obiceiurilor: obiceiuri de Crăciun şi de anul Nou (colinde, Pluguşorul, Capra, Ursul), obiceiuri de primăvară (Vergelul, Junii, Sâmbra oilor), rituri de invocare a ploii (Paparudele, Scaloianul), obiceiuri de seceriş (Cununa, Drăgaica);

• poezia ceremonialurilor de trecere: obiceiuri legate de momente importante din viaţa omului: naşterea, nunta, moartea (oraţiile de nuntă, cântecul miresei, cântecul bradului, Zorile, cântecul mare de petrecut, bocetele);

• poezia descântecelor: de deochi, de dragoste, de boală etc.;

• creaţia lirică în versuri: doina (de dor, de jale, de haiducie, de cătănie, de înstrăinare etc.), cântecul propriu-zis (cântece despre cântec, despre relaţiile de familie, de iubire, de dor, cu temă socială, de înstrăinare, de muncă) şi strigătura (urătura, strigătura la jocul popular etc.);

• creaţia epică în versuri: balada populară (fantastică, vitejească, pastorală, familială etc.);

• creaţia epică în proză: basmul, legenda, snoava;

• creaţia aforistică şi enigmatică: proverbe, zicători, ghicitori.

Distibuie pe: